de Kathy Gilmore

După cinci ani de căsnicie, soţul meu mi-a mărturisit că a comis adulter cu nenumăraţi bărbaţi, începând din ziua căsătoriei noastre.

Paul şi cu mine ne-am cunoscut la scurt timp după ce terminasem colegiul. Mă dusesem la un studiu biblic şi, în clipa în care l-am văzut, am ştiut că avea să fie soţul meu. Nu a fost tocmai dragoste la prima vedere, ci un sentiment calm de siguranţă şi dedicare, de care nu m-am îndoit niciodată că venea de la Dumnezeu. Dar la a doua noastră întâlnire, o bombă a zguduit imaginea idilei mele din Eden. La capătul cărării pe care ne plimbam, mi-a arătat câţiva oameni şi mi-a spus: „Vezi bărbaţii aceia? Sunt homosexuali. Şi aşa sunt şi eu.” Au fost ultimele cuvinte rostite înainte de o tăcere care a durat două ore. Milioane de întrebări se luptau pentru atenţia mea în acele prime momente şi aveam de luat decizii care urmau să întărească sau să distrugă relaţia noastră. Cea mai importantă întrebare era: „Ce cred eu cu adevărat?”

Am crescut fiind educată în creştinism şi ştiam ce credeau creştinii, dar ce credeam eu rareori influenţa ceea ce simţeam sau făceam. Am fost întotdeauna copilul normal din familia noastră, arătând bine şi făcând tot ce trebuia. Dar ceea ce nu vedea nimeni era partea murdară a vieţii mele, mânia, teama, autocompătimirea şi egoismul, care se dădeau grozav în spectacol. În ciuda înfăţişării mele exterioare inocente, în clasa a cincea am avut prima mea experienţă sexuală, cu prietena mea, în timp ce petreceam noaptea acasă la ea. Pe vremea aceea nu ştiam ce era sexul homosexual, nici măcar ce era sexul, dar ştiam ce mă făcea să mă simt bine.

Când am crescut şi mi-am îndreptat atenţia spre băieţi, toate relaţiile mele au presupus o anumită formă de contact fizic. Dar stimularea fizică nu mi-a putut niciodată satisface dorinţa de dragoste şi intimitate. Eram permanent în căutarea reasigurării că eram iubită şi, cu cât căutam mai mult să fiu iubită, cu atât eram mai puţin capabilă să iubesc pe cineva. După ce, an după an, am trecut de la un prieten la altul, am ajuns, în cele din urmă, la concluzia că nu puteam iubi pe nimeni îndeajuns – eram egoistă, infidelă şi doream să găsesc pe cineva care m-ar fi făcut să mă simt iubită şi satisfăcută. Eram atât de singură, încât am fost nevoită să mă întreb pe mine însămi: „Ce cred eu cu adevărat?”

Desigur, ştiam că Isus a murit pentru păcatele lumii, dar aceasta nu era acelaşi lucru cu a înţelege că a murit pentru lucrurile de care îmi era atât de ruşine. A murit din cauza explorării sexuale pe care o făcusem cu prietena mea. A murit din cauza promiscuităţii mele cu prietenii mei. A murit din cauza dorinţei mele egoiste de a fi iubită, dorinţă care a motivat o căutare nesfârşită a unei ultime idile. A murit pentru momentele când am făcut lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac şi a murit pentru ocaziile când ar fi trebuit să fac ceva şi nu am făcut. Cu alte cuvinte, a murit pentru toate lucrurile greşite din viaţa mea. Faptul că am înţeles aceasta mi-a pus convingerile în acord cu experienţa mea personală – şi am descoperit că Isus a murit pentru mine, o păcătoasă.

Nu ştiam dacă homosexualitatea era ceva cu care te naşti sau în care intri, dar ştiam că Biblia o numea păcat (Levitic 18:22, Romani 1:24-27, 1 Corinteni 6:9-11) – exact lucrul pentru care a murit Isus şi exact lucrul de care eram vinovată şi eu. Scripturile ne spun că orice fărădelege este păcat şi că orice păcat are aceeaşi pedeapsă şi aceeaşi rezolvare. Când Paul mi-a dezvăluit lupta lui cu homosexualitatea, am fost nevoită să recunosc că lupta lui cu păcatul nu era atât de diferită de lupta mea. Nu mă îndoiam că Paul Îl căuta pe Dumnezeu din toată inima (Ieremia 29:13) şi că Dumnezeu nu va renunţa la copilul Său. (Deuteronom 31:8) Dacă eu credeam cu adevărat că Isus a murit pentru ca să biruim păcatul, atunci acest păcat nu era atât de diferit. Mai devreme sau mai târziu, păcatul va pleca, fiindcă păcatul nu poate continua în prezenţa unui Dumnezeu sfânt. Zece luni mai târziu eram deja căsătoriţi.

După cinci ani de căsnicie, pe când eram însărcinată cu al doilea copil, Paul m-a anunţat că vroia să divorţeze, după care s-a mutat cu un bărbat. Mi-a spus că cea mai lungă perioadă în care îmi fusese credincios a fost de opt luni şi că numărul partenerilor pe care îi avusese era imposibil de estimat. Pe vremea aceea, SIDA era subiectul dominant în mass-media, iar ştirea despre promiscuitatea lui a fost devastatoare pentru mine.

Biblia spune: „Dragostea… acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul” (1 Corinteni13:4, 7), dar era ceea ce îmi cerea Dumnezeu să fac în situaţia dată? Bineînţeles că Dumnezeu trebuie să ne iubească astfel, dar pentru mine, să iubesc pe cineva atât de mult, când îmi făcuse aşa ceva, era o nebunie! Cum puteam îndura respingerea pe care o simţeam datorită faptului că prefera un bărbat? Cum puteam spera că o căsnicie ca a noastră putea fi restaurată, după atât de multă infidelitate? Şi, în primul şi în primul rând, cum puteam îndura riscul ca copiii mei să fie infectaţi cu o boală ca SIDA? Dacă dragostea nu va pieri niciodată, era dragostea suficientă pentru a-mi da speranţă? Credeam cu adevărat că dragostea lui Dumnezeu pentru mine era de ajuns pentru a iubi chiar şi în acea situaţie?

Paul s-a întors la scurt timp după ce se mutase cu acel bărbat. Hotărâse că nevoile copiilor lui erau mai importante decât satisfacerea propriilor sale dorinţe egoiste pentru sex, identitate, libertate şi plăcere. Pe cât de nobil era acest motiv, nu prea era un motiv pe care să clădeşti o căsnicie. Când a venit acasă, era de parcă trăiam cu un străin. Bărbatul pe care îl cunoscusem şi pe care îl iubisem nu mai exista – cineva care m-a minţit, m-a înşelat, a furat intimitatea sexuală care ar fi trebuit să fie numai a mea, îl înlocuise pe bărbatul cu care mă căsătorisem. Nu numai că temelia încrederii dintre noi fusese clătinată, dar el ne expusese pe copiii noştri şi pe mine şi la un risc fizic. Indiferent cât de mult am încercat să îl iert şi să las trecutul în urmă, iertarea în sine nu era suficientă pentru restaurarea relaţiei noastre. Deşi Paul susţinea că nu mai ducea un stil de viaţă homosexual, continua tiparul izolării emoţionale, autosatisfacerii şi independenţei, ori de câte ori exista stres sau conflict. Drept rezultat, mă trata mai mult ca pe un obiect, decât ca pe o fiinţă – un obiect care era un duşman al dorinţelor lui şi care îi amintea de eşecurile lui. Distanţarea emoţională, minciuna şi controlul manipulator au continuat.

Eram confuză deoarece, din punct de vedere sexual, Paul dorea un bărbat. Nu eram îndeajuns de femeie? Eram prea masculină fiindcă aveam părul scurt şi nu-mi plăcea să port rochii? Cum putea pretinde că mă iubea, când era atât de rece şi de distant cu privire la durerile şi nevoile mele? Dacă aş fi avut ca rivală o femeie, aş fi ştiut cum să-mi măsor puterile cu ea, cum să mă compar cu ea şi cum să lupt. Dar cum puteam lupta împotriva unui bărbat, pentru afecţiunea şi intimitatea soţului meu? Din fericire, am învăţat că nu puteam. Dacă m-aş fi concentrat asupra faptului de a mă compara cu un rival, nu aş fi înţeles niciodată propria mea identitate în Cristos. (Galateni 6:4, Efeseni 1) Aveam nevoie să-mi înţeleg identitatea – ceea ce mă făcea valoroasă în ochii lui Dumnezeu, pentru a şti cine eram în Cristos şi ce vroia El să devin. Fie că soţul meu avea să mă preţuiască, fie că nu, trebuia să fiu o femeie aprobată şi acceptată de Domnul meu. Trebuia să trăiesc realitatea relaţiei mele cu Dumnezeu în propria-mi viaţă, confruntându-mă cu păcatul meu, umblând în ascultare şi trăind în speranţă într-un mod personal, înainte de a-i putea ofer ceva lui Paul.

Pentru a restabili încrederea în relaţia noastră, a trebuit să înţeleg că toţi suntem pe de-a-ntregul păcătoşi. În final, singurul lucru de care puteam fi sigură în ceea ce îl privea pe Paul, era că păcatul lui mă avea să mă rănească, fără îndoială, din nou – dacă nu sexual, atunci financiar sau în ce privea timpul lui, sau în ce privea priorităţile lui. Deşi homosexualitatea era o problemă uriaşă, ea nu constituia singura manifestare a păcatului în căsnicia noastră. Nici nu înlătura lucrurile bune din căsnicia noastră; el era un tată minunat, avea mare grijă de noi din punct de vedere material şi era de mare ajutor în jurul casei. Chiar dacă deseori părea gelos pe relaţia mea cu Dumnezeu, era şi cel mai mare suporter al meu în dorinţa mea de a deveni femeia care vroia Dumnezeu să fiu. În final, încrederea mea pentru siguranţă şi speranţă trebuia să se bazeze pe Dumnezeu şi numai pe Dumnezeu, nu pe abilitatea lui Paul de a trăi o viaţă dreaptă. (Mica 7:5-7) În plus, să mă încred în Dumnezeu însemna să am încredere în abilitatea lui Dumnezeu (nu în abilitatea mea!) de a face din Paul o făptură nouă, fie că avea să fie evident rapid, fie că nu. (2 Corinteni 5:17)

În următorii zece ani, Dumnezeu a făcut încet, încet schimbări emoţionale şi spirituale în Paul, atunci când a început să-şi asume identitatea masculină, care el credea că îi lipsea. Între timp, Dumnezeu m-a înscris la o şcoală specială în care lucrul zilnic la clasă includea iertarea, supunerea, binecuvântarea celor care mă persecutau şi scoaterea unui par după altul din proprii mei ochi. Am devenit în mod intim familiarizată cu 1 Corinteni 13, verset cu verset, când am învăţat să mă concentrez zilnic asupra speranţei, nu a trecutului, asupra credinţei, nu a eşecului, şi să mă încrezând în adevărul caracterului lui Dumnezeu, mai mult decât în fragilitatea succesului sau eşecului omenesc. Am învăţat să nu păstrez, în mod activ, o înregistrare a greşelilor, neîngăduind minţii mele să stăruie asupra evenimentelor din trecut. Am învăţat să mă bucur de realitatea calităţilor bune ale lui Paul, în loc să mă bucur în nenorocirea mâniei, autocompătimirii sau fricii. În toate circumstanţele, ştiam că pe primul loc trebuia să fie relaţia mea cu Dumnezeu trebuia să fie – indiferent ce făcea Paul. Am început privesc Biblia ca pe izvorul deciziilor şi valorilor mele, un instrument practic pentru schimbarea gândurilor şi sentimentelor mele, nu o carte cu poveşti frumoase şi idei teologice profund abstracte. Viaţa mea de rugăciune s-a schimbat, devenind o comunicare în ambele sensuri, în care mai mult ascultam decât vorbeam. Dumnezeu a început să sufle suflare de viaţă în Cuvântul Său, când timpul pe care îl petreceam cu El a devenit intim, iar iubirea pe care mi-o oferea Dumnezeu a devenit mai importantă pentru mine decât nevoile sau dorinţele mele.

Între timp, încercarea lui Paul de a dobândi încredere în sine, independenţă şi o „imagine masculină” ne-a dus pe un pământ virgin, unde am construit o casă din buşteni şi am trăit patru ani şi jumătate fără electricitate, dintre care trei ani şi fără apă curentă. Pe vremea aceea, aveam cinci copii şi îi şcolarizam acasă la o lampă cu petrol lampant. Vieţile noastre erau un amestec de bine şi rău, libertate şi control, manipulare, minciună şi adevăr. Ca firele dintr-un material ţesut, adesea era dificil de spus care era rezultatul trecutului său şi care era rezultatul alegerilor de fiecare zi.

Apoi o altă bombă a lovit ţesătura vieţilor noastre. În decurs de un an, trei membri ai familiei noastre au fost diagnosticaţi cu hepatită B, o boală răspândită în mod obişnuit în comunitatea homosexuală. Deoarece, pentru a-şi trata propria boala, soţul meu lua o medicaţie care îi schimba dispoziţia, când a încercat să-mi spună vestea proastă despre copilul nostru, discuţia noastră a devenit violentă, iar eu m-am ales cu multiple vânătăi. La soţul meu şi la unul dintre copii boala era cronică – conform medicului nostru, o stare care la copii era intratabilă, incurabilă şi care, în cele din urmă, avea să fie fatală. Sentimentul că eram trădată şi părăsită de Dumnezeu a fost dincolo de puterea mea de a îndura.

Avusesem încredere în Dumnezeu că îmi va proteja copiii, când îi îngăduisem lui Paul să se întoarcă acasă. Eram, prin urmare, responsabilă pentru această boală deoarece îi îngăduisem să se întoarcă, expunându-ne la un asemenea risc, totul fiindcă vroiam să supravieţuiască căsnicia noastră? Timp de zece ani avusesem încredere în Dumnezeu că soţul meu îmi spunea adevărul, că devenise o făptură nouă în Cristos şi că biruise păcatul în Numele lui Isus. Chiar dacă avea să reziste căsnicia noastră, nu aveam să fim niciodată liberi de efectele păcatului. Chiar dacă iertam, chiar dacă aveam încredere în pretenţia de nevinovăţie a soţului meu, chiar dacă îl iubeam cu o dragoste jertfitoare, necondiţionată, boala avea să-şi bată întotdeauna joc de libertatea pe care am tânjit să o avem faţă de trecut. Siguranţa calmă, care venea de la Dumnezeu, când am realizat prima dată că Paul va fi soţul meu, părea să se afle în contrast evident cu durerea, respingerea, singurătatea şi ruina pe care le adusese căsătoria noastră. Eram „o femeie părăsită şi cu inima întristată, … o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită”. (Isaia 54:6) Fiecare fărâmă de credinţă, speranţă şi dragoste era smulsă în batjocoră din fiecare celulă a fiinţei mele.

Am strigat: „Dumnezeule! Nu înţeleg! Copilul meu este nevinovat!” La care El mi-a răspuns: „Înţeleg.” „Dar copilul meu va muri din cauza păcatului tatălui său!” Iar El mi-a răspuns: „Copilul meu a murit din cauza păcatelor tale.” Am strigat: „Dar nu merită să moară!” El mi-a răspuns: „Nici Fiul Meu nu a meritat să moară.”

Mai bine de şapte ani avusesem obiceiul să-mi petrec prima oră din zi cu Domnul, citind, rugându-mă, studiind şi memorând. Mă străduisem din greu să fiu o împlinitoare a Cuvântului şi să pun în practică ceea ce citeam.

Dar aceasta era mai mult decât puteam îndura. Nu aveam credinţă ca să înfrunt ceea ce părea să reprezinte restul vieţii mele. În mânia şi disperarea mea, I-am zis lui Dumnezeu: „Am terminat! Nu pot continua. Chiar dacă eşti real, nu mai vreau să Te urmez. Nu pot şi nu voi crede în Tine când mă doare atât de tare.” Iar El mi-a răspuns, purtându-mă în gând, relatare după relatare, de la Geneza la Apocalipsa, întrebându-mă: „Care parte nu este adevărată? Ce vei face mâine dimineaţă când te vei scula? Unde altundeva te vei duce? Eu voi fi întotdeauna cu tine.” Când nu aveam destulă credinţă pentru a merge înainte, Dumnezeu mi-a dat credincioşia Lui de-a lungul secolelor, pe care să mă bazez. Când durerea mea era atât de mare, încât vroia să distrugă relaţia mea cu Dumnezeu, El a adus viaţă în relaţia noastră şi a făcut ca ea să continue.

În următoarele patru luni, am jelit din cauza impactului păcatului în vieţile noastre. Am plâns, am postit şi m-am rugat până în punctul în care soţul meu, copiii noştri, pastorul nostru şi mulţi prieteni au crezut că pierdusem contactul cu realitatea. Într-o noapte, după ce soţul meu s-a întors de la un weekend Promise Keepers [bărbaţii membri în această organizaţie creştină fac promisiunea de a depune eforturi pentru a practica puritatea spirituală, morală, etică şi sexuală, n. trad.], am avut o confruntare spirituală, în care soţul meu a renunţat la dedicarea lui spirituală faţă de plăcerea sexuală, la resentimentul şi amărăciunea lui faţă de divorţul părinţilor săi şi faţă de abandonul emoţional, faţă de mândria lui de a încerca să-şi controleze viaţa şi vulnerabilitatea, şi faţă de răzvrătirea lui de a gândi că se afla mai presus de lege şi că era imun faţă de judecată. Am avut momente extraordinare de rugăciune şi curăţire, care au durat patru ore în prima noapte, prelungindu-se apoi în următoarele două săptămâni.

Desigur că existase pocăinţă, ca şi rugăciune în diferite perioade în căsnicia noastră, dar de data aceea, în suveranitatea lui Dumnezeu, puterea şi profunzimea rugăciunii noastre au fost mult mai mari. A apărut o schimbare imediată în comportamentul lui Paul, care s-a vădit în câteva dintre cele mai surprinzătoare domenii. Fără să se gândească măcar, a început să-şi pună centura de siguranţă, conducea diferit, resentimentul lui faţă de părinţii mei s-a evaporat, a încetat să controleze unde mă duceam, nu se mai simţea constrâns să viziteze locuri unde era ispitit sexual, era mai greu pentru el să-i recunoască pe cei care duceau un stil de viaţă homosexual, dar mai uşor pentru mine, Scripturile au devenit reale şi vii pentru el, a încetat să ascundă cum îşi cheltuia banii, chiar obiceiurile lui de a mânca s-au schimbat. Uneori schimbările au luat o întorsătură amuzantă, ca atunci când l-am sunat pe pastorul nostru, plină de încântare, deoarece pentru prima dată soţul meu aruncase o a doua privire unei femei frumoase. Cele mai multe femei ar fi fost geloase, dar eu eram încântată. Sau ca atunci când soţul meu neînfricat nu a putut întoarce maşina pe un drum plin de noroi, fiindcă era prea nervos deoarece se afla prea aproape de marginea drumului. Literalmente, arăta şi acţiona ca un om nou.

Ţesătura pe care o alcătuise vieţile noastre s-a descâlcit şi s-a transformat în fire individuale. Unele fire erau rămăşiţe ale vechiului mod de a gândi al lui Paul. Dar când au apărut la suprafaţă, suflarea Cuvântului lui Dumnezeu le-a alungat cu uşurinţă, deşi înainte păreau de nestăpânit. Alte fire, ale caracterului, integrităţii, sincerităţii, smereniei şi răbdării, cu greu vizibile înainte, au devenit vii şi puternice, şi au început să ţeasă un material nou pentru familia noastră.

Cu doi ani în urmă, ni s-a cerut să participăm la un studiu experimental pentru un nou tratament pentru hepatita la copii. Ceea ce puteau oferi ei, în cel mai bun caz, era o atenuare a bolii copilului nostru, care urma cel puţin să întârzie efectele bolii şi să-i prelungească speranţa de viaţă. Era un studiu orb şi nici măcar medicul nu avea să ştie dacă primeam de fapt tratamentul sau doar un placebo. După un an întreg în program, nu numai că medicamentul a lucrat, ci rezultatele au indicat că boala era de fapt vindecată – virusul nu mai era detectat, nu mai era capabil să se reproducă, iar anticorpii erau activi în distrugerea oricăror celule noi ale viruşilor. A fost primul caz din clinica respectivă în care s-au obţinut asemenea rezultate.

Fără intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, nu cunosc niciun părinte care să fi putut accepta cu credincioşie suveranitatea lui Dumnezeu moartea aşteptată a unui copil. M-am luptat adesea cu întrebarea de ce uneori Dumnezeu vindecă, iar alteori nu. Vindecarea copilului nostru a fost cu adevărat un dar al harului lui Dumnezeu, nu ceva dobândit prin destulă credinţă, nu ceva meritat printr-o dreptate mai mare sau ceva împlinit printr-o rugăciune mai bună, mai eficientă.

Ceea ce rugăciunea a făcut, a fost să asigure comunicarea necesară în relaţia dintre Dumnezeu şi mine, şi să facă posibilă renunţarea la drepturile mele de mamă în faţa suveranităţii unui Dumnezeu puternic, care îl iubea pe copilul meu mai mult decât îl iubeam eu. Rugăciunea a fost vehiculul prin care l-am încredinţat pe copilul meu în grija lui Dumnezeu, unde voia Lui se înfăptuieşte, nu voia mea. Ea a fost jertfa prin care l-am pus pe copilul meu pe altar, am ridicat cuţitul şi I-am îngăduit lui Dumnezeu să Se îngrijească de mielul de jertfă. (Geneza 22:8)

Iar credinţa a fost procesul prin care am ales să cred că Dumnezeu este bun, chiar dacă fiecare fărâmiţă a experienţelor mele îmi spuneau altceva. Credinţa ne îngăduie să privim dincolo de lumea văzută şi să alegem să acţionăm bazându-ne pe lumea nevăzută. (2 Corinteni 4:17-18) Credinţa ne permite să sperăm că este autentic caracterul lui Dumnezeu, că El este Cel care spune că este, indiferent de circumstanţele în care ne aflăm. Credinţa este absolut sigură că, indiferent de rezultat, Dumnezeu a acţionat şi va acţiona în favoarea noastră, după cum vede El potrivit atunci când Îl căutăm cu sinceritate. (Evrei 11:1, 6) În final, experienţele sau încercarea noastră de moment nu constituie esenţa sau ansamblul vieţilor noastre. Nu vom cunoaşte rezultatele finale până ce nu vom sta înaintea tronului harului Său. Între acum şi atunci, restul este numai presupunere şi nu ştim cu adevărat ce se va întâmpla, cum va folosi Dumnezeu un anumit eveniment sau orice eveniment pentru a aduce glorie Numelui Său.

Am fost deseori întrebaţi cum ne-am descurcat să le spunem copiilor noştri despre trecutul tatălui lor. La început, erau mult prea mici pentru a înţelege. Deoarece sunt şcolarizaţi acasă şi rareori se uită la televizor, ştiau puţine despre homosexualitate; nu am făcut din ea un secret, numai că nu au întrebat niciodată. Când boala ne-a lovit familia, am vorbit despre căderea omului, despre consecinţele păcatului şi despre ramificaţiile pe termen lung ale alegerilor noastre, chiar de când suntem copii. Am încercat să îi învăţăm principiile biblice ale înţelepciunii, harului, iertării şi speranţei, crezând că era mai important să îi învăţăm cum să facă faţă vieţii, având frică de Dumnezeu, decât să îi protejăm de realitate sau să îi expunem la cunoştinţe nenecesare, atunci când erau prea mici pentru a le face faţă. Am crezut că, la timpul potrivit al lui Dumnezeu, adevărul şi experienţa îi vor pregăti pentru ceea ce vor avea nevoie.

Cu câţiva ani în urmă, un activist în căutare de semnături pentru o iniţiativă pro-homosexualitate împotriva discriminării, l-a abordat pe soţul meu. Fără să ştie că fiica noastră cea mare se afla lângă el, Paul şi-a făcut cunoscută mărturia. După ce a auzit întreaga poveste, singura întrebare a fiicei noastre a fost: „Ce este discriminarea?” A fost ca şi cum Dumnezeu Şi-ar fi pus mâinile peste urechile ei, iar ceea ce a spus Paul în rest a zburat pe deasupra capului ei. Pe de altă parte, cu un an în urmă, când aceeaşi fiică, acum în vârstă de şaisprezece ani, ne-a întrebat, în sfârşit, ce fel de misiune făceam şi de ce, i-am răspuns cu sinceritate. Când i-am zis că îi ajutam pe cei implicaţi în homosexualitate fiindcă experimentasem aceasta în căsnicia noastră, singura ei întrebare a fost: „Cine a fost homosexual, tu sau tata?” După ce am discutat despre evenimentele trecutului şi despre impactul pe care homosexualitatea l-a avut asupra familiei noastre, răspunsul ei a fost: „Cunosc destule despre relaţia voastră cu Dumnezeu pentru a şti că v-aţi ocupat de păcatul din trecut. Acum, cum pot să vă sprijin mai bine când Îl faceţi cunoscut pe Isus altora?”

De una singură nu aş fi putut înfăptui niciodată ceea ce a cerut Dumnezeu de la mine – anii mei de început au arătat-o. Nu mă pot salva pe mine însămi, nu mai zic de soţul meu sau de altcineva. Dar când luăm hotărârea de a-L primi pe Isus ca Domn, renunţăm la dreptul de a face ceea ce face pe placul dorinţelor noastre egoiste. Nu mai slujim propriile noastre nevoi şi pofte. În schimb, Isus Îşi trăieşte viaţa în noi. Devenim trupul în care Îşi împlineşte El voia.

În februarie 2001, Paul şi cu mine vom sărbători a douăzecea aniversare a căsătoriei noastre. El este un om nou, întru totul liber de homosexualitate. Iar eu sunt o fiinţă nouă, deoarece am învăţat să îngădui dragostei lui Dumnezeu să prindă viaţă în mine.

[Kathy Gilmore, God Saved My Marriage. Copyright © Kathy Gilmore. Tradus şi publicat cu permisiune. Kathy şi soţul ei sunt coordonatorii misiunii Metanoia Ministries din Spokane, P.O. Box 1045, Veradale, Washington 99037, USA.]