Vă trimit nişte confesiuni şi nişte experienţe autentice din trăirile concrete de viaţă ale unei persoane care nu a învins, dar nici nu s-a lăsat învinsă. Sper să vă folosească în carte acest articol. Respectele mele!

UN CAMARAD – SALVATORUL?

Nevoia cea mai acută a copilului este legată de sentimentul de apartenenţă şi protecţie. Aşa începe totul…

La douăzeci şi cinci de ani trăiesc încă sub imperiul carenţei de paternitate. Viaţa mea a început tipic pentru o societate comunistă, în care omul cvasianesteziat de vicii a uitat că viaţa este un dar pe care îl aduci lumii şi de care eşti răspunzător.

Într-un oraş sumbru, minier, m-am născut într-o familie disfuncţională, condusă de un tată violent şi alcoolic, un frate mai mare competitiv şi o mama supusă, cu o inimă de înger. Nu a fost o copilărie fericită, aşa cum visează orice suflet inocent de copil; îmi amintesc foarte vag de cioburi de sticle şi pe mama cu mâna sau creştetul capului însângerate, de obicei în ajunul sărbătorilor de iarnă.

Am şi amintiri plăcute; în societatea postdecembristă mulţi copii erau răpiţi. În fiecare seară mă aşezam pe parapetul unui pod în ruină, aşteptând să fiu eliberat, poate chiar răpit; nici cel mai groaznic scenariu nu ar fi putut concura cu cel pe care îl trăiam acasă. Încercam să atrag atenţia maşinilor care treceau pe DN 18, dar niciuna nu a oprit vreodată pentru a mă duce departe, pe un drum necunoscut, prăfuit, cu soarele la apus şi înspre o viaţă nouă. Cineva, oricine, care să mă îmbrăţişeze şi să mă asigure că totul va fi bine. N-a fost să fie.

Am rămas ancorat în acest vis frumos că undeva, pe fiecare om de pe faţa pământului îl aşteaptă o comoară… sau un tată. Un copil receptează nedreptăţile, abandonul sentimental sau despărţirea afectivă traumatizantă pe care un adult le exprimă într-o relaţie paternală. La fel s-a întâmplat şi în cazul meu. Anii au trecut, dar nevoia de ataşament faţă de o imagine masculină, nu.

Într-o excursie m-am îmbolnăvit foarte rău; am avut reacţie alergică la muşcăturile de ţânţari. Directoarea şcolii m-a dus într-un compartiment al trenului unde erau doi militari. Aveam doisprezece ani. S-au oferit să mă îngrijească. Atunci ceva s-a schimbat. Am izbucnit în plâns când m-au îngrijit cu afecţiune şi delicateţe. Se îngrijorau, credeau că situaţia mea s-a înrăutăţit. Nu le-am spus niciodată că prin ei am simţit grija paternală pentru întâia oară.

Am devenit adult. Un tip optimist şi energic, jovial şi copilăros, care ascunde o carenţă. Undeva, în subconştient, am rămas acelaşi copil respins de propriul tată.

Viaţa este un dar. Cu timpul, mi-am îndeplinit unul câte unul visele profesionale; am cunoscut oameni şi locuri de care m-am ataşat, am devenit prezentator de televiziune. Am iubit mai mult decât am fost iubit, am radiat din fericirea mea cu generozitate tuturor, am avut grijă ca orice persoană pe care am întâlnit-o să plece mai fericită faţă de cum a venit.

N-am avut nicio experienţă sexuală, deşi nu m-ar crede nimeni vreodată. În sufletul meu se dă o luptă între dorinţa de ataşament faţă de o imagine masculină şi experimentarea unei relaţii acceptate de etica creştină. Deznodământul este deschis, mă lupt în fiecare zi cu tentaţiile, încerc să-mi stăvilesc reacţiile afective faţă de bărbaţi.

În cazul acesta speri ca un camarad adevărat să te „vindece”. Deseori un salut de la anumite persoane te exaltează. Prefer compania bărbaţilor; mă simt atras afectiv faţă de ei şi încerc să mă autoconving de un fapt: e şi trebuie să fie dragoste camaraderească. Există salvatori. La propriu. Cu fiecare salut şi privire caldă se topeşte câte un strat din sufletul îngheţat al unui copil ce visa să-l ţină un tată de mână…

[Samuel este evanghelic.]

Copyright © ContraCurentului.com