de Jim Burns

Întrebare: Între cinci și șaisprezece ani m-am implicat în activitate sexuală cu un văr de vârstă apropiată. Când aveam optsprezece ani, am făcut la fel cu fratele lui de unsprezece ani. Acum sunt căsătorit şi am tendinţe pedofile foarte puternice, încât nu sunt sigur cum aş putea rezolva situația în mod constructiv. Menţin un raport foarte solid cu grupul de tineret de la biserică, dar mă tem că într-o zi îmi voi folosi în cele din urmă poziţia pentru a avea acces la aceşti tineri în mod nepotrivit. Am urmat consiliere profesionistă o perioadă de şase luni, dar nu am fost de acord din punct de vedere moral, aşa că am încetat să mă mai duc. Ce opţiuni disponibile există pentru mine?

Răspuns

Mulţumesc pentru întrebarea ta candidă. Răspunzându-ți, trebuie să fiu la fel de candid.

Cred că ai probleme uriaşe, care trebuie să fie rezolvate. În opinia mea:

1. Trebuie să urmezi consiliere profesionistă. Aş fi surprins să aflu că nu există consilieri creştini buni în regiunea ta. Dacă nu există, ţi-aș sugera să apelezi New Life Clinics 1-800-NEW-LIFE, pentru a afla dacă există o clinică în apropierea ta.
2. Ai afirmat că la optsprezece ani ai fost implicat sexual cu un băiat de unsprezece ani. Deoarece erai adult, acest comportament a fost ilegal. A fost rezolvată această problemă? Dacă nu, trebuie să fie – chiar dacă s-a întâmplat cu opt ani în urmă.
3. Eşti căsătorit. Soţia ta ştie despre trecutul tău şi despre „tendinţele tale pedofile” (propriile tale cuvinte)? Dacă nu, în căsătoria ta există probleme care trebuie rezolvate.
4. Nu cred că ar trebui să fii implicat în lucrarea cu tinerii acum. Din nou, tu însuţi ai spus că ai „tendinţe”. Ai recunoscut teama ta de a abuza de poziţia ta din motive potenţial nepotrivite. Mă tem că apropierea ta de ispită este similară cu cea a cuiva care are o problemă cu alcoolul, dar îşi petrece timpul liber într-un bar. Nu ai nevoie de ispită. Tinerii din grupul de tineret de la biserica ta merită să fie protejaţi.

După ce am spus toate acestea, vreau să ştii că sunt la fel de convins că lui Dumnezeu Îi pasă profund de tine şi de situaţia ta! El te iubeşte mai mult decât te-a iubit sau te va iubi vreodată altcineva. Cred că El vrea să găseşti vindecare în viaţa ta. Vestea bună este că Dumnezeu foloseşte oamenii care au experimentat durerea şi zdrobirea în viață, ca să slujească altora care se luptă. Dar mai întâi trebuie să lucrezi pentru rezolvarea problemelor din viaţa ta cu care te confrunţi.

[Jim Burns, I am married but have very strong pedophilic tendencies. Copyright © 2013 HomeWord. Tradus și publicat cu permisiune.]

Întrebare: „Care este cauza abuzului sexual din Biserica Catolică? De ce sunt preoţi pedofili în Biserica Romano-Catolică?”

Răspuns: În anii recenţi, sute, dacă nu mii de oameni, au ieşit în faţă, reclamând abuzul sexual suferit din partea preoţilor din Biserica Romano-Catolică. Numeroşi „preoţi pedofili” au fost identificaţi. Trist, în loc să-i caterisească pe preoţi (să-i îndepărteze de la preoţie), de cele mai multe ori Biserica Catolică a încercat să acopere abuzul sexual, transferând preotul delincvent (preoţii delincvenţi) în alte parohii. Scandalul şi încercarea de acoperire continuă să se extindă, ajungând până la papalitate. Deci care este cauza abuzului sexual din Biserica Catolică? De ce pare pedofilia o problemă atât de obişnuită printre preoţii romano-catolici?

Mai întâi, să fim foarte clari, ca organizaţie protestantă evanghelică, avem dezacorduri puternice cu efectiv fiecare domeniu al doctrinei şi practicii romano-catolice.

În al doilea rând, având în vedere preoţia tuturor credincioşilor şi împlinirea/terminarea sistemului jertfelor şi preoţiei Vechiului Testament, noi nu credem că Noul Testament ne învaţă că ar trebui să existe preoţi. Vorbind din punct de vedere biblic, un preot este un mediator (în primul rând, prin jertfe) între Dumnezeu şi om. Cu Isus ca Mare Preot al nostru, avem deja acces direct la Dumnezeu (Evrei 4:14-16) şi nu avem nevoie de niciun alt mediator. (1 Timotei 2:5)

În al treilea rând, este important să nu luăm acţiunile oribil de rele ale unor preoţi romano-catolici şi să le atribuim întregii preoţii romano-catolice. Deși suntem în puternic dezacord cu doctrina şi practica romano-catolică, nu ne îndoim că mulţi preoţi romano-catolici Îl iubesc cu adevărat pe Domnul Isus Hristos, doresc cu adevărat să slujească oamenilor şi categoric nu ar molesta niciodată un copil. Este imposibil de descoperit cât de mulţi „preoţi pedofili” au fost sau sunt încă activi în Biserica Romano-Catolică. Oricare ar fi numărul lor, cu siguranţă, este un procent foarte mic. Vasta majoritate a preoţilor catolici nu au molestat şi nu ar molesta niciodată sau nu ar face rău niciodată, în niciun fel, unui copil.

Revenind la întrebare, care este cauza abuzului sexual care a avut loc în Biserica Romano-Catolică? Punctul nostru de vedere este că cerinţa nebiblică ca preoţii să fie celibatari este o cauză primară. Este biblic să spui că celibatul poate fi folositor slujirii. (1 Corinteni 7:32-34) În acelaşi timp, este complet nebiblic ca o biserică să ceară celibatul de la liderii ei. În calificările pentru conducerea bisericii (1 Timotei 3:1-13, Tit 1:6-9), apostolul Pavel presupune că episcopii, bătrânii, supraveghetorii şi diaconii vor fi căsătoriţi şi vor avea copii. În timp ce aceste calificări nu ar trebui privite ca cerând căsătoria/familia pentru a sluji în conducerea bisericii, ele sunt cât se poate de clar o permisiune pentru bărbaţii căsătoriţi de a sluji în calitate de conducători în biserică. Prin urmare, este complet antibiblic ca o biserică să ceară celibatul de la liderii ei.

Cerinţa nebiblică a celibatului pentru preoţii din Biserica Romano-Catolică contribuie probabil la abuzul sexual, prin aceea că bărbaţi care nu au intenţionat niciodată să fie celibatari, sunt obligaţi la celibat, aceasta având ca rezultat tensiunea sexuală şi stresul. De asemenea, condamnarea fără apel la celibat este atrăgătoare pentru unii bărbaţi, care văd preoţia ca pe un mijloc de a-şi menţine dorinţele sub control. Dar acei bărbaţi descoperă că regulile externe fac prea puţin pentru schimbarea inimii, iar când cedează ispitelor sexuale, rezultatul sunt acte sexuale nenaturale, precum homosexualitatea şi pedofilia.

Învăţătura catolică „odată preot, întotdeauna preot” intensifică problema. Faptul că „ordinarea sacră” nu poate fi invalidată, a contribuit la ezitarea de a caterisi preoţii pedofili. Când preoţii abuzivi sunt transferaţi în alte parohii, comportamentul este repetat. De asemenea, aplicarea vagă a regulilor şi acoperirile i-au încurajat pe pedofili să aplice pentru preoţie. Mulţi pedofili privesc preoţia ca pe un mijloc uşor, nesupravegheat de a avea acces la copii.

Oricare ar fi cauza abuzului sexual din Biserică, preoţii pedofili ar trebui arestaţi şi pedepsiţi ca orice alt pedofil. Oricine acoperă sau, din neglijenţă, permite pedofilia în Biserică, ar trebui pus sub acuzare. Unui preot care a abuzat sexual pe cineva, nu ar trebui să i se permită niciodată să revină la conducerea bisericii, deoarece, în modul cel mai categoric, nu ar fi considerat „fără prihană”. (1 Timotei 3:2)

Scandalul preoţilor pedofili din Biserica Romano-Catolică este absolut oribil. Nu există nimic mai antitetic cu mesajul lui Hristos decât preoţii care abuzează sexual copii. Să facă Dumnezeu ca acest scandal să trezească Biserica lui Isus Hristos la prezenţa apostaţilor în interiorul Bisericii şi să motiveze puternic Biserica, pentru a fi pe deplin biblică în toate credinţele şi practicile ei.

[What is the cause of sexual abuse in the Catholic Church? Copyright © Got Questions Ministries.]

Observaţii finale

„Costul unui an de supervizare intensivă şi de tratament în comunitate poate să varieze de la 5000 la 15000 de dolari per delincvent, în funcţie de modalitatea de tratament. Costul mediu pentru încarcerarea unui delincvent este semnificativ mai ridicat, de aproximativ 22000 de dolari pe an, excluzând costurile tratamentului.” (Lottke, E., Sex Offenders: Does Treatment Work? Corrections Compendium 21, 1996)

„Restricţiile nu sunt uniforme de la o comunitate la alta, dar legiuitorii se aşteaptă ca cei afectaţi de legile individuale ale comunităţii să fie în acord cu ceea ce mulţi numesc legislaţia de bun simţ, care nu face nimic pentru a proteja cu adevărat pe cineva.” (O persoană supusă înregistrării)

„Am lucrat la toate cazurile din Minnesota [care au implicat delicte sexuale] începând din 2007, ca să vedem dacă restricţiile de domiciliu ar fi prevenit un delict. Nu ar fi prevenit niciunul. Delictele au loc fiindcă sunt legate de relaţii. Ei sunt oameni în care ai încredere, deci îi aduci la tine acasă, te duci la ei acasă, te duci cu ei în parc sau oriunde altundeva.” (Nancy Sabine, Director la Jacob Wetterling Research Center)

„Judecătorul Curţii Districtuale a Statelor Unite Gary Lancaster a dclarat că restricţiile de domiciliu din Districtul Allegheny intră în conflict cu obligaţia statului de a-i reabilita pe delincvenţi şi a-i reda societăţii. Izolarea lor îi ţine la distanţă de slujbe, de suportul familiei şi de consilierea psihologică de care au nevoie, a afirmat el.” (Patriot News, 8 aprilie 2009)

Rata nerespectării înregistrării delincventului sexual s-a dublat în fiecare an, de când Ordinul Restricţiei de Domiciliu din Green Bay a fost adoptat în anul 2006. S-au prezentat 14 nume ale celor care nu s-au supus înregistrării în 2007, 31 de nume în 2008. (Tom Smith, specialist la Wisconsin Sex Offender Registration for pentru Districtul Brown)

Notă: Acest raport nu intenţionează să minimalizeze în niciun fel răul incalculabil făcut copiilor care sunt victime ale molestării în copilărie. Fiecare copil are dreptul să simtă bucuria copilăriei şi să fie protejat de cei care ar vrea să pună în vreun fel în pericol acea bucurie.

Ar fi o eroare să îi definim pe toţi delincvenţii sexuali ca molestatori de copii, dar indivizii arestaţi şi condamnaţi pentru o varietate de delicte legate de sex se găsesc în registrele delincvenților sexuali. Ar fi, de asemenea, o eroare să îi considerăm pe toţi molestatorii de copii ca fiind pedofili.

Şapte mituri despre delincventul sexual

Mitul 1: Cei mai mulţi delincvenţi sexuali comit un alt delict.

Fapt: Conform unui studiu aprofundat pe deţinuţi eliberaţi, făcut de Bureau of Justice Statistics (BJS) şi publicat în 2003 (care a inclus aproape 10000 de delincvenţi sexuali), ratele unei noi condamnări pentru noile delicte sexuale ale acelor delincvenţi, pe o perioadă de trei ani, au fost:

• viol: 3,2%;
• molestare de copii: 3,5%;
• viol statutar: 3,6%;
• agresiune sexuală: 3,7%;
• toţi delincvenţii sexuali: 3,5%.

Mitul 2: Molestatorii de copii atacă spontan, când văd o potenţială victimă vulnerabilă.

Fapt: Mulţi molestatori de copii şi mulți pedofili petrec ani de zile pentru a ajunge într-o poziţie de autoritate şi încredere în cadrul comunităţii, şi pot să petreacă un timp îndelungat „seducând” un copil. (Comentariul lui Sinclair aşa cum este citat în Schiff, ¶8)

Mitul 3: Ratele delictului sexual sunt în creştere.

Fapt: În ciuda creşterii publicităţii făcute delictelor sexuale, rata reală a atacului sexual raportat a scăzut uşor în anii recenţi. Rata de arestare pentru toate delictele sexuale (incluzând violul prin forţă, dar excluzând prostituţia) a scăzut la 16%, între 1993 şi 1998. (Investigaţiile FBI, 1997 şi 1998)

„Legea Megan (care cere aducerea la cunoştinţă în mod public a informaţiilor despre delincventul sexual) merge pe urmele trendului firesc descendent”, spune Kristen Zgoba, un cercetător la New York Corrections Department care studiază efectele notificării comunităţii. Cu alte cuvinte, declinul delictelor sexuale nu poate fi considerat un efect direct al Legii Megan.

Mitul 4: Străinii atacă copiii.

Fapt: Deşi incidente de atac din partea unor străini sunt relatate pe larg la ştiri, 86% dintre atacurile raportate sunt fie din partea unor membri de familie, fie din partea unor cunoştinţe. (Bureau of Justice Statistics, 2000)

Mitul 5: Tratamentul pentru delincvenţii sexuali nu funcţionează.

Fapt: Mai multe studii au arătat rate semnificativ mai scăzute de repetare a delictelor sexuale la delincvenţii sexuali care au realizat cu succes scopurile tratamentului, comparativ cu cei care nu au făcut-o. (Gallagher, Harris, Marques, Murphy, Quinsey & Soto, 2002) Tratamentul poate avea succes dacă este adaptat tipului de abuz şi motivelor din spatele său. (Alexander, 1999)

Mitul 6: Legile privind ordinele de restricție reduc delictele.

Fapt: Ordinele de restricţie sunt destul de recente şi este neclar dacă fac sau nu comunităţile mai sigure. Un studiu din Minnesota a încercat să descopere dacă delicvenţii sexuali şi-au contactat sau nu victimele în apropierea caselor lor. Studiul a concluzionat că niciunul dintre cele 224 de delicte examinate nu ar fi fost prevenit de un ordin de restricţie. (Duwe, Donnay & Tewksbury, 2008)

Mitul 7: Ştirile din mass-media sunt imparţiale în raportarea delictelor de ofensă sexuală.

Fapt: Cazurile de molestare a copilului sunt adesea făcute să pară senzaţionale, într-o manieră care sugerează uneori încercarea de a atrage atenţia cititorului. În plus, delictele locale de această natură sunt adesea prezentate la nivel regional sau chiar naţional (spre deosebire de raportarea altor delicte). Câteva tendinţe:

• Prezentarea delictelor sexuale la ştiri a crescut cu 128% din 1991 în 1998, deşi incidenţa atacurilor sexuale a scăzut dramatic în acelaşi cadru temporal. (Sample & Kadleck, 2006)
• Peste 3600 de articole cu ştiri despre delincvenţii sexuali în numai trei ziare din Midwestern, din 1991 până în 1998. (Sample & Kadleck, 2006)
• O căutare de ştiri pe Google pentru cuvintele cheie „delincvent sexual” în articolele de ştiri din Statele Unite într-o singură zi, a găsit aproape 4500 de accesări.

Un studiu ulterior din 2008 făcut de Sample & Kadleck a arătat că ştirile din mass-media încurajează miturile descrise deja în acest raport, după cum urmează:

• Temele recidivismului ridicat au fost constant vizibile în articole.
• Descrierile delincvenţilor sexuali ca persistenţi în comportamentul lor, în ciuda pedepsei şi reabilitării.
• Un trend arătând o creştere a relatărilor despre omicidul motivat sexual, care ar putea susţine în mod considerabil percepţiile publice că comiterea de delicte sexuale este adesea sinonimă cu crima.
• Cei mai mulţi politicieni i-au descris pe delincvenţii sexuali ca „bolnavi”, caracterizându-i de obicei ca fiind compulsivi, persistenţi şi irecuperabili, şi niciunul nu s-a gândit că reabilitarea este posibilă.
• Când au fost întrebaţi cum au obţinut în mod obişnuit informaţii despre delincvenţii sexuali, politicienii au citat mass-media ca principala lor sursă.

Mass-media joacă un rol cheie în modelarea opiniei atât printre politicieni, cât şi în rândurile publicului. A fost creată o teamă care a avut ca rezultat o legislaţie care să facă faţă temerii – mai degrabă o iluzie a siguranţei, decât o protecţie reală.

Referinţe

Bureau of Justice Statistics, www.ojp.usdoj.gov/bjs.

Schiff, J. The Forensic Echo – Behavioral and Forensic Sciences in the Courts, 3(7).

Center for Sex Offender Management, www.csom.org/pubs/mythsfacts.html.

Duwe, Donnay & Tewksbury (2008) Criminal Justice and Behavior. 35(4), 484-504.

FBI Investigations, Uniform Crime Reports for the United States (1997/1998).

Gallagher, Harris, Marques, Murphy, Quinsey & Soto, Corrections Management Quarterly.

Hanson, R. & Brussiere, M. (1998) Journal of Consulting and Clinical Psychology, 66, 348-364.

Sample & Kadleck, Criminal Justice Policy Review, December 2008; vol. 19: p. 371-396.

Pentru mai multe informaţii sau întrebări, apelaţi Lois (920.712.4526) sau trimiteţi e-mail la PAN.NEWI@gmail.com.

[Seven Sex Offender Myths. Copyright © Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Bob Van Domelen

Introducere și o scurtă istorie

M-am întors acasă de la închisoare în luna decembrie a anului 1988, fiind eliberat condiţionat după ce am ispăşit o sentinţă de trei ani pentru molestare sexuală. Întoarcerea mea a marcat şi începutul unei sentinţe de eliberare condiţionată sub supraveghere, iar când am ispăşit-o, stipulaţiile legate de Legea Megan au intrat în vigoare. Am început să scriu prima dată introducerea de față în noiembrie 2000. Pe vremea aceea mi s-a spus că voi fi supus notificării Legii Megan în Wisconsin timp de cincisprezece ani. La mijlocul anului 2001 legislatorii schimbaseră acea sentinţă de cincisprezece ani în una pe viaţă.

Este posibil ca unii dintre voi, cei care citiţi aceste rânduri, să fiţi puţin surprinşi că am primit o sentinţă de numai cinci ani de închisoare. Dacă ar apărea cazul meu înaintea unui judecător astăzi, sentinţa ar fi de două sau de trei ori pe atât.

În 1989 mi s-a permis să frecventez săptămânal întâlnirile grupului de suport al misiunii Broken Yoke Ministries din Madison, Wisconsin, aflată la o distanță de aproximativ 100 de kilometri de unde locuiam eu. Un an mai târziu, fondatorul grupului a demisionat, iar conducerea mi-a revenit mie.

Deşi Broken Yoke este structurată în primul rând ca o misiune care le întinde o mână celor care se luptă cu homosexualitatea, Dumnezeu a deschis uşi pentru mine ca să mă implic în slujirea delincvenţilor sexuali asemenea mie. Această parte a slujirii mele a început fără grabă, cu o menţionare a delictului meu în cadrul unei discuţii despre homosexualitate, şi s-a dezvoltat până acolo încât am fost binecuvântat să vorbesc la conferinţe de-a lungul Statelor Unite.

La începutul anilor ’90, Broken Yoke publica un newsletter bilunar, Wellspring, care se ocupa de problema homosexualităţii. Curând au început să vină la misiune scrisori de la deţinuţi din toată ţara. Unii căutau ajutor pentru a face faţă atracţiilor faţă de cei de acelaşi sex, dar majoritatea scrisorilor au venit de la bărbaţi şi femei vinovaţi de molestarea copiilor. În 1997 a apărut newsletterul Into the Light, ca o încercare de a oferi speranţă şi încurajare delincvenţilor sexuali.

Când numărul de cititori a crescut, la fel s-a întâmplat şi cu oportunităţile de a-mi împărtăşi povestea. O copie a mărturiei mele a fost reprodusă în Inside Journal al Prison Fellowship, un ziar bilunar, cu cititori în cele mai multe închisori din ţară. Răspunsul la acel articol a dublat circulaţia lui Into the Light. Un an mai târziu, aceeaşi mărturie a apărut în Christian Inmate News; a urmat un interviu la Charisma Online, iar tirajul a început să crească. Prima expediere de 43 de copii a crescut în cursul a 21 de ediţii la peste 1500, ajungând la deţinuţi din peste 400 de instituţii.

Au apărut şi alte oportunităţi pentru a depune mărturie, care au inclus Family Circle Magazine, Charisma Online, Charisma Magazine şi Citizen Magazine. În plus, am vorbit la un număr de conferinţe Exodus International din ţară, am fost intervievat de o serie de programe Focus on the Family împreună cu Dr. James Dobson şi am slujit ca vorbitor principal la o conferinţă de două zile despre pedofilie în Amsterdam.

Broşura de faţă nu reprezintă un efort de a minimaliza sau scuza vreun act de molestare, deoarece niciun act atât de devastator nu poate fi scuzat. Cred totuşi că procesul de vindecare pentru victime şi molestatori este circular. Molestatorii care au fost ei înşişi abuzaţi au nevoie de oportunitatea de a se confrunta cu ceea ce li s-a întâmplat când erau copii, pentru a înţelege impactul faptelor lor asupra victimelor pe care le-au produs. Găsirea vindecării proprii le va întări hotărârea interioară.

Victimele au nevoie să ştie că dacă abuzatorii lor ar fi eliberaţi şi s-ar întoarce în comunitate, s-ar putea prea bine ca cei care i-au molestat să se fi schimbat şi să fie hotărâţi să trăiască schimbarea. Nu sugerez că victima şi abuzatorul trebuie să fie prieteni (deoarece această posibilitate nu ar trebui să fie privită niciodată ca un scop), ci că victimei nu ar trebui să-i sară inima în piept la simpla vedere a unui abuzator sexual cunoscut.

Această broșură are ca scop să ajute bisericile să se adreseze unor varietăți simple de întrebări de tipul „dacă”: „Ce s-ar întâmpla dacă un delincvent sexual ar dori să fie parte a comunităţii noastre de credincioşi?” sau „Ce s-ar întâmpla dacă biserica află că unul din membrii săi a abuzat un copil şi se află încă în biserică?” Acestor întrebări li se răspunde cel mai bine când domnește calmul, dar prea adesea realitatea abuzului aduce încordare în discuții.

Ce va face biserica? Refuzul de a primi delincvenţi sexuali ca membri în biserică este singura alternativă? Iar dacă unui delicvent sexual i se permite să frecventeze slujbele, ce măsuri de protecţie trebuie luate pentru a crea un mediu sigur pentru victime, ca şi pentru copiii oricărei comunităţi de credincioşi?

În 1997, Biserica Metodistă Unită a Angliei a stabilit un comitet de lucru care să decidă slujirea potrivită pentru cei condamnaţi pentru ofense sexuale. De primă importanţă pentru comitet era alcătuirea unor linii directoare, luându-se în acelaşi timp decizia că delincvenţilor sexuali nu li se permite să deţină funcţii în biserică.

Voi face referire la concluziile acelui comitet, în loc să reinventez un procedeu meritoriu. Deși sper să abordez particularităţile raportului, aş recomanda secţiunile sale intitulate Ce ştim despre delincvenţa sexuală şi Câteva întrebări teologice, îndeosebi deoarece sunt de primă importanță pentru întreaga chestiune a slujirii delincvenţilor sexuali în cadrul unei structuri a bisericii. Întrebările teologice reprezintă într-adevăr chestiunea centrală în raport, deci un studiu al secţiunii ar fi în beneficiul tuturor. Raportul complet este disponibil pe internet la: www.methodist.org.uk/downloads/conf-church-and-sex-offenders-2000.pdf.

Aş recomanda tipărirea raportului în întregime şi folosirea lui ca un instrument pentru discuţii.

Încercând să mă focusez pe această chestiune, sper să ofer linii directoare utile pentru bisericile care doresc să-şi protejeze copiii. Indivizii care au molestat deja copii au fost identificaţi şi pot fi monitorizaţi. Este mult mai dificil de identificat cineva cu o predispoziţie nenaturală pentru copii, care nu a fost descoperit, dar există câţiva paşi care vor pot fi de ajutor.

Mare parte din ceea ce sper să împărtăşesc se bazează pe bunul simţ şi ar putea să pară prea lumesc pentru a se potrivi temei, dar vă asigur că soluţiile sunt oarecum simple. Aplicarea lor poate fi mai dificilă.

L-aş încuraja pe cititor să obţină o copie din Help for Adults Attracted to Children [Ajutor pentru adulţii atraşi de copii] (Regeneration Books) pentru definiţia pedofiliei, a efebofiliei şi pentru câteva cauze ale ambelor condiţii. Nu este scopul broşurii de faţă să reitereze acele informaţii. O listă de resurse este prezentată la sfârşitul broşurii.

Pentru a simplifica lucrurile, voi folosi pronumele masculin în acest document când mă voi referi la cel acuzat de molestare sexuală, deoarece statisticile arată clar să majoritatea delincvenţilor sexuali sunt bărbaţi. Dacă o afirmaţie se poate aplica în mod egal bărbaţilor şi femeilor, va fi folosită combinaţia el/ea sau pe el/pe ea.

Numele indicate cu asterisc (*) sunt fictive şi sunt folosite doar ca exemplu. Orice asemănare cu persoane cunoscute cu acelaşi nume este pură coincidenţă.

Dedic această broşură soţiei mele Cathie, fără a cărei dragoste şi fără al cărei suport nu aş fi cunoscut profunzimea dragostei lui Dumnezeu aşa cum am cunoscut-o. Te iubesc, Cathie!

Mulţumiri

Le sunt cât se poate de recunoscător pentru înţelepciunea şi deschiderea lor pentru oferirea de sugestii pentru broşură lui: Ron Bancroft, Alan Chambers, Gene Chase, Alan Medinger, Leanne Payne şi Kathy Sandor. Mulţumiri speciale soţiei mele Cathie pentru abilităţile ei de editare – în special când eu am crezut că ceva era destul de bun, iar ea m-a provocat să fac ceva și mai bun.

Să începem

Capitolul 1

Pentru majoritatea oamenilor, biserica a fost întotdeauna un liman sigur, un loc unde oamenii se adunau ca să aducă laudă lui Dumnezeu şi ca să găsească suport şi încurajare prin părtăşie. Indiferent cât de rele deveneau lucrurile în lumea de afară, pacea era găsită în casa lui Dumnezeu.

Eram implicat în propria mea biserică şi îmi plăcea să iau parte la închinare. Dacă a existat cineva care bănuia secretul meu întunecat, eu nu eram conştient de astfel de suspiciuni. Se poate ca parte din ignoranţa mea faţă de sentimentele altora să-şi fi avut originea în faptul că modul în care abordam viaţa era centrat pe mine însumi. Nu puteam să văd în afara propriilor mele nevoi egoiste. O altă parte a problemei poate fi atribuită faptului că puţini din biserică sunt dornici să dea glas sentimentelor pe care este posibil să le aibă față de cineva și care ar putea face o legătură între cel în cauză și molestarea copilului. Date fiind însă recentele revelaţii despre abuzul săvârşit de preoţi, această atitudinea este pe cale să se schimbe.

Când se află că un copil a fost molestat, o furie sau o mânie naturală iese la suprafaţă, iar eu cred că aceste emoţii sunt intensificate când abuzul este înfăptuit de cineva din interiorul bisericii. Dacă delincventul este pastor, în mintea bisericii pângărirea este mai pronunţată.

Când vorbesc la conferinţe sau strângeri ale bisericii, sugerez nevoia ca bisericile să abordeze subiectul molestării copilul într-o serie de întâlniri, înainte de a exista nevoia evidentă de a o face. Eu numesc aceste întâlniri, sesiuni Ce s-ar întâmpla dacă. Am vorbit cu câţiva pastori care mi-au spus că ideea nu va funcţiona pentru ei, dar că realizează meritul discuţiilor şi le-ar încuraja.

Din nefericire, cei mai mulţi găsesc tema extrem de dureroasă şi încărcată emoţional. Drept rezultat, ei devin ca cei invitaţi la marele banchet (Luca 14:16), aducând ca scuze pentru care nu ar putea să vină. Nu critic cu un aer de superioritate acest tip de răspuns, deoarece tema molestării nu este niciodată menţionată fără ca mulţi să simtă o neliniște semnificativă. Modul în care sunt abordate lucrurile în unele biserici este formarea unui comitet care să discute chestiunea, iar biserica este bucuroasă că echilibrul este restabilit.

Sesiunile Ce s-ar întâmpla dacă ar trebui să includă câteva din următoarele întrebări:

• Ce resurse (scrise/audio/vizuale) sunt disponibile în biblioteca de resurse a bisericii?
• Ce site-uri pe internet oferă informaţii utile şi/sau linkuri bune către alte resurse?
• Este disponibilă o declaraţie de politică denominaţională, care va fi de ajutor în discuţiile Ce s-ar întâmpla dacă?
• Presupunând că delincventul este un membru al bisericii, ce informaţii vor fi împărtăşite cu biserica (dacă vor fi), dacă ştirea despre o agresiune sexuală devine cunoscută în mod public? Dacă se cade de acord asupra unei politici, ea ar trebui să fie împărtăşită cu trupul bisericii, ca parte a unui pachet de informaţii.
• Ce răspuns va avea biserica pentru victimă, imediat după ce acuzaţiile abuzului devin publice? Care va fi răspunsul pentru delincvent?
• Poate trece biserica dincolo de menţinerea preventivă sub supraveghere a unui delincvent la o viziune a vindecării şi de ce va fi nevoie ca aceasta să se realizeze? [Notă: Aceasta este cu adevărat esenţa procesului de reconciliere.]

Prima sesiune Ce s-ar întâmpla dacă ar putea prea bine să arate faptul că niciuna dintre nevoile pentru resurse listate mai sus nu este disponibilă în prezent. Dacă aşa stau lucrurile, aş sugera formarea unor grupuri mici de indivizi dornici să caute răspunsuri pentru următoarea sesiune.

Dacă scopul sesiunilor Ce s-ar întâmpla dacă este ca oamenii să înţeleagă şi să fie capabili să comunice informaţii decisive legate de molestarea copilului, întâlnirea va deveni foarte uşor împovărătoare, iar în cele din urmă va capitula din cauza volumului materialelor. Soţia mea le-a spus adesea copiilor noştri: „O persoană deşteaptă nu este cea care cunoaşte toate răspunsurile. O persoană deşteaptă este cea care ştie unde să găsească toate răspunsurile.” Biserica nu va fi niciodată expertă în pedofilie, dar ar trebui să ştie unde să găsească resursele potrivite pe această temă.

Mă îndoiesc că ar putea fi scrisă o carte care să includă toate variaţiile şi posibilităţile pentru înfăptuirea abuzului sexual. Ştiu că unii se vor întreba dacă regulile răspunsului ar trebui să fie diferite dacă individul este un părinte, o rudă, un pastor sau întru totul un străin. În realitate, există un fir comun – un copil a fost victimizat. Acest fir comun este cel care ar trebui să dicteze orice răspuns al bisericii.

Nevoile victimei

Capitolul 2

Va exista un conflict semnificativ pentru orice copil care devine victimă într-o situaţie de abuz. Ofer următoarea listă de început şi încurajez discuţii pe mai departe atât în termeni generali, cât şi specifici, care au legătură cu abuzul.

• Copiii au nevoie mai degrabă de asigurare şi calm, decât de panică, atunci când au fost victimizaţi sau când iese la suprafaţă ştirea despre molestare. Măsura intensităţii emoţionale cu care reacţionează părinţii şi alţi adulţi implicaţi în această perioadă, ar putea cu uşurinţă să adauge un alt strat vătămării unui copil deja abuzat.
• Multe victime simt că abuzul nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi spus sau nu ar fi făcut ceva care să provoace actul.
• După abuz, atmosfera din jurul victimei este adesea încărcată cu mânie, pe care copilul nu o înţelege pe deplin. „De ce nu pot reveni lucrurile la normal?” este ceva ce multe victime simt, dar nu pot exprima clar.
• Viaţa este întoarsă cu dosul în sus pentru copil când abuzul este descoperit, iar copilul vede o mulţime de străini cercetând ce s-a întâmplat.
• Copiii nu înţeleg consecinţele faptului că au fost abuzaţi şi consecinţa probabilă a pedepsei pentru delincvent. Închisoarea şi posibil o separare permanentă, sunt chestiuni care trebuie luate în considerare. Faptul este adevărat îndeosebi când abuzatorul este un membru al familiei.
• Vor fi unii care vor încerca să convingă victima să-l ierte pe abuzator, motivând că aceasta ar fi creştinește de făcut. Cred că o asemenea abordare este o altă formă de victimizare, dacă se recurge la acest gen de efort subtil.

Dacă întrunirile Ce s-ar întâmpla au avut loc, o listă cu consilieri/medici dornici şi capabili de a oferi ajutor va fi disponibilă. Aceştia sunt oameni pe care ne putem baza pentru restaurarea sentimentului de încredere în adulţi a unui copil care are nevoie să se simtă în siguranţă.

Dacă molestarea este dezvăluită unui pastor, există lucruri pe care pastorul ar trebui să le facă. În timp ce nu există o singură listă de paşi neschimbabili sau ar trebui să fie identici în fiecare situaţie, există paşi generali care ar trebui luaţi în considerare ca parte a poziţiei procesului pe care îl vor folosi pastorul şi biserica.

• Abuzul trebuie raportat. Punct. Începe cu medicul familiei, cu pastorul tău sau cu serviciile sociale locale şi aminteşte-ţi că este implicat un copil. Mânia care iese la suprafaţă când afli prima oară despre abuz, ar putea cu uşurinţă să devină atât de focusată, încât răzbunarea, mai degrabă decât preocuparea pentru copil ar putea constitui forţa conducătoare în acţiunile şi comentariile tale.
• Este neînţelept să păstrezi tăcerea pe motivul pretenţiei că biserica se poate ocupa de abuz fără implicarea autorităţii civile. Unele biserici cred, în mod eronat, că este în joc reputaţia bisericii în sine şi că ea poate va fi văzută într-o lumină nefavorabilă. Abordarea rezolvării în interior transmite un mesaj confuz atât victimei, cât şi abuzatorului, dar în special victimei.
• Cele mai multe biserici au o transmitere informală a informaţiilor foarte eficientă. Din acest motiv, adevărul nu ar trebui ocolit, dar nici nu ar trebui ca fiecare detaliu să fie făcut cunoscut. Aceasta este una din chestiunile care ar trebui discutate în sesiunile Ce s-ar întâmpla dacă. Biserica ar trebui să cunoască procedura cu privire la ce va fi împărtăşit şi ce nu.

Nevoile delincvenţilor sexuali

Capitolul 3

Statistic, cei care abuzează nu au o viaţă „completă” sau lipsită de conflict. Mulţi au fost ei înşişi abuzaţi fizic, sexual sau emoţional când erau copii. S-ar putea argumenta că molestarea sexuală este parte a unui ciclu vicios şi că dacă nu i se poartă de grijă noii victime, ciclul ar putea continua.

Când un abuzator este bine cunoscut sau plăcut, răspunsul bisericii este de obicei şocul sau neîncrederea. Unii ar putea să meargă atât de departe încât să nege chiar posibilitatea ca abuzatorul să fi luat măcar în considerare un asemenea act. Dacă abuzatorul este mai puţin cunoscut sau plăcut, răspunsul ar putea să fie de genul: „Am ştiut întotdeauna că ceva nu era întru totul în ordine cu el (sau ea).”

În aceste două exemple, reacţia individuală va depinde de o relaţie personală sau de lipsa unei relaţii personale cu abuzatorul. Dacă abuzatorul este plăcut sau stimat, oamenii ar putea să ofere cuvinte de încurajare sau suport, fără o susținere prea mare. Un abuzator care nu este plăcut sau este puţin cunoscut ar putea fi evitat.

Soţiile

Am aflat din experienţa mea personală, ca şi din experienţa celor pe care i-am întâlnit sau cu care am vorbit, că soţia unui delincvent se confruntă cu un timp deosebit de dificil. Oamenii sunt convinşi că ea „trebuie să fi ştiut ce făcea soţul ei”. „De ce nu l-a oprit?” Adevărul este că cele mai multe soţii chiar nu au ştiut ce se întâmpla, dar adesea ele sunt la fel de evitate ca soţii lor. Cele care decid să încerce să-şi salveze căsnicia sunt aproape întotdeauna tratate ca fiind neancorate în realitate.

Vinovat sau presupus vinovat

Se presupune, ca regulă generală, că acuzaţiile de molestare a copilului pot fi dovedite, deci tindem să presupunem că cel acuzat este vinovat. Există întotdeauna posibilitatea ca acuzaţiile să fie false sau ca în unele cazuri poliţia să nu fi găsit de fapt adevăratul făptaș, deci ar trebui să se aibă o mare grijă pentru protejarea drepturilor tuturor celor implicați.

De obicei, o acuzaţie de molestare declanşează un număr de consecinţe pentru delincventul sexual acuzat:

• pierderea locului de muncă;
• prezentări în mass-media (nume şi fotografie, dacă victima nu este un membru de familie);
• i se cere să nu mai frecventeze slujbele la biserică;
• crize fizice şi psihologice.

Răspunsul bisericii pentru delincvent, imediat după acuzare, ar trebui să fie o altă chestiune discutată în sesiunile Ce s-ar întâmpla dacă. Dacă există o constantă în cele mai multe situaţii de această natură (conform celor de care am aflat eu), ar fi cea că mult prea des biserica dă bir cu fugiții în ceea ce priveşte orice suport pentru cel acuzat.

A ne aminti că nevoile victimei sunt pe primul loc nu este acelaşi lucru cu a spune că delincventul sexual nu are nevoi care pot fi împlinite de biserică. Biserica poate:

• Să-i dea de ştire delincventului că biserica îl poartă în continuare în rugăciune. În acelaşi timp, încurajaţi-l pe delincvent să se roage pentru biserică, deoarece ea se luptă cu ceea ce s-a întâmplat. [Notă: Mi-a luat ceva timp să văd că copiii pe care i-am molestat nu erau singurele victime. Rănisem trupul bisericii.]
• Să telefoneze ca să vadă dacă membrii bisericii pot oferi un ajutor practice delincventului sau familiei lui.
• Să întâlnească delincventul pentru a discuta despre opţiunile sau restricţiile referitoare la participarea lui la biserică. Dacă ar fi mai bine pentru el să nu participe la slujbe, ar trebui sugerate alternative. Răspunsul pentru delincvent este să nu fugă de Dumnezeu şi biserică, ci să fugă spre Dumnezeu şi biserică.

Alte chestiuni, legate mai mult de familia unui delincvent, ar trebui luate în considerare, în lumina a ceea ce poate face biserica în calitate de martor şi ca un exemplu al dragostei lui Hristos.

• Soţia şi copiii delincventului (dacă este căsătorit) se confruntă cu chestiuni complexe în ceea ce priveşte simpla supravieţuire. Reacţia comunităţii ar putea fi atât de pronunţată, încât să facă mişcarea lor în interiorul comunităţii dificilă şi înspăimântătoare emoţional. Din situaţia familiei mele am învăţat că copiii mei s-au confruntat cu o înstrăinare considerabilă la şcoală din cauza delictelor mele, deci a o întreba pe mamă cum se descurcă copiii ei la şcoală, ar fi un lucru bun. Nu uitaţi să o întrebaţi cum se simte şi cum se descurcă ea însăși.
• Un bilet suportiv ocazional către familie va fi apreciat şi le va da de ştire că vă pasă şi vă rugaţi pentru ei. Poate că unii oameni se tem că un asemenea suport ar putea fi interpretat ca o trecere cu vederea a comportamentului delincventului, dar eu nu cred că un răspuns creştin suportiv trece vreodată cu vederea păcatul.
• Fiind adesea împărtăşită în predici sau studii biblice, zicala: „Urăşte păcatul, iubeşte păcătosul”, pătrunde în miezul procesului de reconciliere.

Înapoi la normal?

Capitolul 4

Este foarte uşor să priveşti un delincvent trimis la închisoare cu o atitudine de genul: „Ei bine, asta este. Să ne continuăm viaţa.” Mulţi delincvenţi îmi scriu povestind cum au fost părăsiţi de biserica pe care le frecventau sau despre familia lor care se luptă să se întreţină şi despre victime care sunt considerate din nou normale doar fiindcă cicatricele abuzului nu mai sunt clar vizibile pentru alţii.

Acest capitol va explora unele dintre problemele care apar după ce există o decizie legală cu privire la acuzaţia de agresiune sexuală, după ce situaţia s-a calmat puţin, iar ziarul local a încetat să tipărească relatări despre cele întâmplate.

Mai degrabă decât să se bazeze pe discuţiile model Ce s-ar întâmpla dacă, desfăşurate înainte ca vreun semn despre abuz să fi fost evident, pastorii ar trebui acum să îi încurajeze pe membrii bisericii să reia procesul, în lumina a ceea ce s-a întâmplat de fapt.

• Ce decizii luate în conversaţiile iniţiale s-au dovedit a fi decizii corecte? Care nu s-au dovedit a fi corecte?
• Ce lucruri ar fi trebuit să facă biserica, dar nu a făcut, fiindcă nimeni nu s-a gândit la ele mai devreme?
• Cum se simt membrii bisericii cu privire la procesul iniţial? Ce feedback se poate obţine printr-o trecere în revistă a evaluării deciziilor iniţiale?

Am luat în considerare crearea unei liste de verificare pe care bisericile ar putea-o reproduce, dar am decis împotrivă, în favoarea încurajării conversaţiilor Ce s-ar întâmpla dacă. Bisericile sunt diferite – chiar în interiorul unei denominaţii specifice – iar diferenţele trebuie luate în considerare în confruntarea problemei.

Adiţional, de fiecare dacă când are loc o discuție Ce s-ar întâmpla dacă, va apărea o îmbunătăţire în planul pe care îl stabileşte biserica şi poate mai puţin sentimentul de copleşire în confruntarea cu o situaţie prezentă de abuz raportat.

Victimele

Cred că există două extreme care apar pentru copiii care au fost abuzaţi sexual şi niciuna dintre ele nu este sănătoasă. Prima are loc când membrii bisericii îi ataşează copilului eticheta de „victimă”, prin modul în care interacţionează permanent cu copilul. Tratamentul special (îndeosebi când acţiunile îl diferenţiază clar pe copil de ceilalţi copii) pot să creeze la fel de multe probleme pe câte speră să rezolve.

În timp ce eu recunosc că unii copii sunt fragili după furtuna de atenţie pe care au îndurat-o, vindecarea vine mult mai încet pentru un copil căruia i se aminteşte adesea că este fragil. Abuzul sexual nu este niciodată din vina copilului, dar unul din efectele colaterale ale molestării este că victima tinde să se izoleze sau să se retragă în sine. Vindecarea este cel mai bine găsită printre oamenii sănătoşi; dar interacţiunea ar trebui încurajată, şi nu cerută.

În mod similar, un tratament foarte intensiv poate promova o imagine deteriorată la un copil forţat să meargă la tratament des şi o perioadă îndelungată de timp. „Când se va termina odată?” este un sentiment comun pe care îl experimentează uneori victimele.

La cealaltă extremă ar fi lipsa completă a oricărui tratament sau lipsa completă a preocupării pentru situaţia prin care a trecut copilul. Unii părinţi se simt ruşinaţi de atenţia acordată copilului lor şi pot să fie de părere: cu cât depășesc asta mai repede, cu atât se vor îmbunătăți lucrurile. Adiţional, adulţii uită că copiii nu procesează lucrurile în acelaşi mod în care o fac ei.

Aş sugera că o cale de mijloc sau cea mai eficientă cale în modul în care ne ocupăm de victime permite tratamentul efectiv, includerea într-o activitate pozitivă şi deschiderea pentru comunicare, pentru a-i aminti copilului că poate comunica ori de câte ori este nevoie. Când comunicarea este deschisă şi iubitoare, copilul va şti că vindecarea este un proces şi că va avea momente bune şi rele pe drumul pe care îl are de parcurs.

Când un copil are nevoie de protecţie sau vrea protecţie, ca şi suport plin de grijă, ele ar trebui să fie disponibile la cerere. În acelaşi timp, cei mai buni părinţi ştiu că copiii au nevoie să crească independent. Copilul poate arunca ocazional o privire prin care întreabă: „Sunt în ordine?”, în timp ce face paşi experimentali înspre independenţă, dar într-un mediu sănătos, un pas va fi urmat de un altul.

Oricine are dreptul la o definiţie a vindecării să funcţioneze pentru el personal. De-a lungul anilor, a trebuit să mă gândesc ce ar putea să însemne cuvântul pentru mine şi pentru propria mea umblare. Deci vă ofer definiția mea, în speranţa că vă va folosi precum mi-a folosit mie.

Vindecarea nu înseamnă uitarea abuzului – înseamnă depăşirea lui şi a nu îngădui ca abuzul să înăbuşe potenţialul dezvoltării.

Consecinţele şi detenţia

Capitolul 5

Delincventul

Fiindcă cele mai multe situaţii de abuz raportat au ca rezultat detenţia din ordinul curţii, şi nu eliberarea condiţionată, comentariile mele vor fi mai potrivite pentru astfel de situaţii şi nu se vor fi potrivi bine celor a căror pedeapsă ia o formă diferită. În acelaşi timp, un bărbat eliberat condiţionat va experimenta o izolare atât de profundă în interiorul comunităţii sale, o izolare comparabilă cu închisoarea.

Din când în când, citesc ceva în ziar despre o închisoare sau alta, ca fiind aproape ca un club de distracție pentru nemernici. Mâncare, îmbrăcăminte, adăpost gratuit şi alte distracţii precum televizorul dau impresia că închisoarea nu este o pedeapsă. Sunt sigur că asemenea locuri există, dar majoritatea închisorilor din ţara noastră nu s-ar potrivi cu ideea nimănui despre un club de distracție.

De-a lungul anilor, am fost binecuvântat să întâlnesc oameni care se oferă voluntari pentru a sluji ca facilitatori pentru studii biblice, pentru a împărtăşi față în față programe pentru prieteni şi pentru a ajuta prin oferirea de asistenţă practică familiilor delincvenţilor prin organizaţii ca Prison Fellowship. Ceea ce acest tip de organizaţii le oferă deţinuţilor din închisoare este sentimentul demnităţii şi al speranţei, două lucruri care cam lipsesc în cele mai multe închisori.

Deţinuţii, bărbaţi şi femei, care participă activ la genul de programe pe care tocmai le-am menţionat, au ajuns cel mai jos posibil, au privit în sus şi au văzut mâna întinsă a lui Dumnezeu, care îi aşteaptă să o apuce.

Cu ani în urmă, am vorbit cu o călugăriţă care slujea ca voluntară pentru studiu biblic. Ea a făcut următorul comentariu: „Dintre toţi cei care vin la studiul biblic, cei mai serioşi în ceea ce privește dedicarea de a se schimba şi a-L accepta pe Dumnezeu sunt dependenţii de droguri, alcoolicii şi delincvenţii sexuali. Au ajuns în punctul cel mai de jos, atât de adânc şi de întunecat, încât ştiu fără umbră de îndoială că numai Dumnezeu poate ajunge la ei.” Nu am uitat niciodată cuvintele ei şi nu am niciun motiv să mă îndoiesc de ele. Cu siguranţă, mie mi se potriveau pe vremea aceea.

„Am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.” (Matei 25:35) Pentru majoritatea, acest îndemn de a vizita pe cineva în închisoare este adresat celor care au suficient timp să o facă sau rudelor care vor să susţină schimbarea şi restaurarea cuiva drag.

Mă întreb foarte mult dacă dorinţa naturală a unor oameni pentru pedeapsă, nu justifică decizia lor de a vedea vizitarea celor aflați la închisoare ca fiind responsabilitatea spirituală a altora, nu un mandat personal. În unele state s-ar putea argumenta că a te afla pe lista de aşteptare a unui deţinut este o neplăcere, dar acest inconvenient nu ar trebui să împiedice încercarea.

Am auzit justificarea: „Primeşte ce merită. Poate că singurătatea îl va face să se gândească de două ori înainte de a abuza un alt copil.” Alţii pot să se exprime mai simplu: „Sper să putrezească în închisoare. Închisoarea este prea bună pentru el.” Pentru prea mulţi oameni, închisoarea este un loc pentru deţinuţi şi familiile lor.

Scrisori

Pentru orice deţinut este o adevărată binecuvântare să primească o scrisoare de la cineva din biserica familiei sale sau din grupul de rugăciune. Nu există formulare de completat pentru a scrie o scrisoare cuiva aflat la închisoare. Eu compar scrisorile cu niște mini-vizite fără o prezenţă fizică reală.

Dacă biserica ta a purtat discuții de genul Ce s-ar întâmpla dacă, o scrisoare care descrie cum evoluează procesul va fi foarte folositoare cuiva care se află în închisoare din cauza molestării sexuale. [Notă: Această metodă de lucru ar fi utilă comunicării cu oricine se află în închisoare şi speră să se întoarcă la trupul bisericii.]

Un lucru mi-a fost destul de clar chiar de la începutul perioadei de detenţie – întoarcerea mea nu avea să fie uşoară pentru mulţi membri ai bisericii. Pe cât de mult vroiam ca alţii să vadă că mă pocăisem şi căutam schimbarea, ştiam că pentru unii voi fi departe de a fi bine-venit. Dar tot cred că biserica îi datorează cuiva din turma ei comunicarea, fiindcă cei care se trezesc în închisoare sunt cu adevărat ca oaia care a fost pierdută.

Familia unui delincvent

Arestarea unui părinte pentru molestare sexuală poate să deschidă un drum devastator în orice familie. Indiferent dacă cuplul a decis să rămână sau nu împreună, soţia unui delincvent depune mari eforturi ca lucrurile să nu se dezintegreze.

În timpul detenţiei unui bărbat, membrii bisericii ar putea să ia în considerare să o întrebe pe soţie ce pot face pentru a ușura viaţa ei şi a familiei ei. Aceasta ar putea însemna să i se dea de ştire că se fac rugăciuni pentru ea şi că le pasă de ea. Chiar şi numai faptul de a auzi că nevoile ei, ca persoană, sunt legitime şi importante pentru alţii, poate să restaureze credinţa unei femei în comunitatea bisericii.

Uneori suportul înseamnă purtarea de grijă față de cei mici, pentru a da posibilitate soţiei să-şi viziteze soţul. Uneori poate să însemne includerea copiilor unui delincvent într-o excursie specială. Copiii au valoare şi nu ar trebui ignoraţi – dar adesea sunt.

Ce urmează?

Capitolul 6

Dacă un delincvent sexual se întoarce în societate după un timp petrecut în închisoare sau dacă acuzaţiile nu au avut ca rezultat o condamnare a sa la închisoare, sunt în joc mai multe decât simpla recunoaştere a prezenţei fizice a delincventului.

Nu am îndoială că atunci când am spus: „Îmi pare cu adevărat rău”, cuvintele mele au venit din străfundul inimii. O biserică ce acceptă cererea de iertare ca fiind singurul lucru necesar pentru demonstrarea unei pocăinţe din inimă, trebuie să aibă în atenţie că reconcilierea este un proces, nu doar o singură propoziţie rostită.

Raportul Bisericii Metodiste a Angliei a mers atât de departe încât a sugerat că reconcilierea bazată pe puţin mai mult decât o scuză, ar fi ceva nedemn şi nedrept pentru victima (victimele) delincventului. O lipsă a procesului de reconciliere ar fi periculoasă pentru micuţii bisericii şi dăunătoare pentru delincvent. Raportul a afirmat că biserica ar trebui să ofere speranţă prin practicarea unei bune discipline.

Ar fi uşor de citit „disciplină” ca „pedeapsă”, iar dacă așa stau lucrurile, nu ar trebui să fim surprinşi că un delincvent se opune oricărei sugestii de disciplină. Dar cuvântul înseamnă „disciplină” şi „instruire” şi „training”. Astfel, disciplina uşoară poate fi văzută ca un efort favorabil, chiar util, din partea unei biserici, pentru a-l conduce pe delincvent la moduri noi de a trăi şi la alegeri mai bune.

Pentru ca reconcilierea în biserică să fie eficientă şi pe termen lung, toată lumea trebuie să înţeleagă sensul cuvintelor folosite în procesul respectiv. Un grup mic de oameni de la biserică, doritori să ajute, ar trebui să aibă o întâlnire cu delincventul, să petreacă timp discutând atât despre ce se aşteaptă de la el, cât şi ce se înţelege prin cuvintele folosite pentru a descrie aşteptările lor.

Parte din ceea ce urmează este luat din Biserica şi delincvenţii sexuali, raportul scris al Bisericii Metodiste a Angliei, la care am făcut referinţă în Introducere. În loc să repet titlul la fiecare referinţă, mă voi referi simplu la document ca la „raport”.

Disciplina

Cei care au lucrat la alcătuirea raportului s-au confruntat cu problema disciplinei. Cum va arăta ea în documentul final, care va fi folosit de biserică drept linie directoare? Ei au decis că disciplina unui delincvent ar trebui să includă drept criterii următoarele:

• să se întâlnească regulat cu un grup mic de creştini;
• închinare regulată şi o viaţă spirituală consistentă;
• un angajament solemn de a evita situaţiile în care este ispitit;
• bunăvoinţa de a împărtăşi profund despre sine, de a recunoaşte folosirea greşită a puterii sale asupra altora în trecut, ca şi orice încercări de a se ascunde de realitate şi de a-şi minimaliza păcatele;
• o dorinţă reînnoită constantă de a învăţa căile dragostei.

Prima mea impresie despre listă a fost foarte pozitivă. Apoi mi-a venit în gând că lista ar putea fi oferită oricărui grup de creştini care vor să experimenteze o viaţă spirituală mai profundă în cadrul unei comunităţi de credincioși.

În unele moduri totuşi, deoarece lista a fost concepută pentru a se potrivi delincventului sexual membru într-o biserică, există în ea un sens al dreptății care prezintă interes pentru mine. Este vorba despre o dreptate care defineşte tot păcatul (1) ca semnificativ; (2) ca dăunător pentru Trupul lui Hristos; şi (3) ca potenţial fatal pentru spiritul sufletului creştinului. Văzută în contextul căutării disciplinei creştine pentru delincventul sexual, lista este bună.

Există un lup?

Capitolul 7

Prima responsabilitate a oricărei biserici este protecţia copiilor. Mulţi cred că a avea un delincvent sexual în biserică este ca punerea unui lup într-un coteţ de găini. Şi cu o anumită justificare, comunitatea ar putea adăuga: „Da, şi va fi doar o chestiune de timp până ce lupul va face ce este natural pentru un lup.”

Analogia cu un lup în coteţul de găini este una bună, numai că nu ia în considerare o diferenţă importantă – inabilitatea lupului de a se schimba, în opoziţie cu potenţialul omului pentru schimbare. Ştiind totuşi ce ar simţi cei mai mulţi oameni despre potenţialul meu de a deveni un lup, le-aş spune părinţilor nu numai că toţi părinţii şi adulţii ar trebui să fie cu ochii pe copii când mă aflu eu în aceeaşi clădire, ci că părinţii şi adulţii au chiar mandatul de a o face. Mandatul lor nu depinde de prezenţa mea, ci de principii sănătoase de creştere a copiilor şi/sau de responsabilitatea adultului faţă de copii.

Cei mai mulţi delincvenţi care au fost eliberaţi din închisoare şi se întorc în comunitate, găsesc că este foarte dificil să obţină o locuinţă şi o slujbă. Perspectiva celor mai multe comunităţi este să îi refuze astfel de lucruri unui delincvent – sau cel puţin să nu i le acorde în cartierul lor. Respingerea este justificată prin apărarea cartierelor şi a copiilor din comunitate care locuiesc în acele cartiere.

Raportul a recomandat totuşi ca membrii bisericii să-l privească pe delincvent dintr-o perspectivă creştină care se bazează pe nevoia ca reconcilierea şi reconectarea să aibă loc în comunitatea bisericii. Ceea ce face aceasta foarte dificil este faptul că oamenii sunt membri ai comunității, cât şi ai bisericii.

O preocupare creştină

Dacă bisericii îi pasă de sufletul unui delincvent, va face ce poate pentru a ajuta la protejarea individului de ispita de care nu este nevoie. Îi va întinde o mână, din dragoste şi suport creştin – nu dintr-o postură răzbunătoare sau punitivă. În acest caz deci, biserica este agentul vindecării care este destinată ea să fie.

Ca delincvent, trebuie să-mi amintesc că există aşteptări de la mine, stabilite de biserica pe care o frecventez. Unii delincvenţi reacţionează ca şi cum biserica are obligaţia de a uita abuzul; se aşteaptă chiar ca biserica să le deschidă uşa pentru a participa la orice nivel în biserică. Să vă împărtăşesc două exemple.

Exemplul 1

Când a venit acasă de la închisoare, Phil a mărturisit pastorului său păcatul molestării. Pastorul s-a rugat cu el şi i-a amintit că este o creaţie nouă în Domnul. La puţin timp după aceea, pastorul i-a cerut lui Phil să predea la şcoala duminicală unui grup de băieţi şi fete din clasa a opta. Phil a protestat, fiindcă acela era nivelul de vârstă al copiilor pe care îi abuzase în trecut, dar protestele lui au fost respinse, reamintindu-i-se că acele păcate vor fi îngropate pentru totdeauna. Nevăzând nicio cale de scăpare, Phil a preferat să părăsească biserica, decât să rişte să facă o altă victimă.

Exemplul 2

Pastorul Steve m-a chemat să discut o situaţie pe care a avut-o recent cu Ken, un delincvent care s-a întors la biserica lui, după ce a petrecut câţiva ani în închisoare pentru molestarea unor fetițe. Ken s-a întâlnit cu un comitet din biserică pentru a discuta ce se aştepta de la el şi a fost de acord cu condiţiile pe care le-au pus a fi membru. O condiţie a fost ca Ken să primească tratament.

Câteva luni mai târziu, pastorul Steve a auzit că Steve terminase tratamentul secular care i se ceruse ca parte a eliberării condiţionate din închisoare. Când comitetul l-a întrebat pe Ken dacă avea în plan să apeleze la suport în continuare, Ken le-a făcut cunoscut că era de părere că să se descurca bine pe cont propriu şi că nu avea nevoie de aşa ceva.

După discutarea situaţiei cu pastorul Steve, comitetul s-a întâlnit din nou cu Ken şi şi-a exprimat preocuparea. Răspunsul lui Ken a fost să le reamintească că Dumnezeu făcuse o schimbare semnificativă în inima lui. Simţea că era un om schimbat, că nu mai avea nevoie de monitorizare, nici măcar de o verificare ocazională cu un terapeut. În opinia lui, preocupările comitetului erau prin urmare neîntemeiate.

Comitetul i-a reamintit de înţelegerea pe care o făcuse pentru a i se acorda calitatea de membru în biserică. Şi-a exprimat preocupările pentru bunăstarea lui Ken, pentru potenţialul unei căderi dacă insista să continue singur şi l-a întrebat dacă îşi reconsideră decizia. Ken s-a ridicat şi a părăsit întâlnirea.

Simţind că înţelegerea iniţială pentru calitatea de membru fusese ruptă, comitetul a recomandat ca Ken să părăsească biserica.

Undeva între

Uneori spiritele se încing atât de tare când vine vorba de prezenţa unui delincvent în biserică, încât există puţine diferenţe sau nu există deloc diferenţe între răspunsul bisericii şi răspunsul negativ al societăţii despre care îl citiţi în lucrarea de față. În asemenea situaţii, pastorii sunt lăsaţi să caute singuri modalităţi de a sluji delincventului.

După câteva interviuri cu Grant la centrul de reabilitare local, pastorul Smith a fost convins că existau o pocăinţă şi o convertire reale, evidente la Grant. Bărbatul fusese de mult timp membru în biserica lui, înainte de a fi fost arestat pentru molestarea unei fete din vecinătate şi de a ispăşi pedeapsa în închisoare.

Când pastorul a ridicat problema ca Grant să frecventeze slujbele împreună cu membrii bisericii, răspunsul a fost excepţional de negativ şi s-au auzit câteva ameninţări: „Dacă el va fi aici, noi vom pleca!” Pastorul Smith s-a simţit sfâşiat între supunerea faţă de biserica lui în creştere şi simţul responsabilităţii faţă de acest om, care dorea o comunitate de credincioși în care să se dezvolte.

De interes pentru noi este că pastorul Smith a găsit un grup mic de bărbaţi dornici să se întâlnească o seară pe săptămână pentru a face studiu biblic cu Grant. Pastorul Smith speră că în timp lui Grant i se va îngădui să frecventeze slujbele de duminică pentru o perioadă de probă. El nu crede că soluţia este ideală, dar cel puţin decizia de acum permite posibilitatea restabilirii drepturilor lui Grant.

Grupul mic

Raportul a sugerat formarea unui grup mic în cadrul bisericii. Grupul ar include pe pastor, un terapeut expert, cel puţin doi oameni dornici a sluji ca monitori şi un membru care să reprezinte comunitatea mai largă a bisericii. S-a recomandat, de asemenea, ca grupul să stabilească limitele. Grupul ar opera apoi alături de agenţiile seculare, în încercarea de a ajuta procesul de reabilitare.

A avea o asemenea legătură între biserică şi autorităţile legale, poate fi doar un lucru pozitiv. M-aş întreba totuşi cât de mult succes va avea biserica într-un asemenea efort, dată fiind munca grea cu care se confruntă cei mai mulţi ofiţeri care îi au în grijă pe cei eliberaţi condiţionat. Ei ar putea chiar să se opună acestui gen de colaborare, pe baza principiului foarte greşit înţeles al separării dintre biserică şi stat.

Nu o spun ca să investighez superficial ideea – fiţi doar gata să vă confruntaţi cu lipsa de interes sau cu respingerea completă a ideii. Din punctul meu de vedere, o asemenea colaborare ar fi, în cele din urmă, de valoare pentru toţi cei implicaţi.

Este în contract

Capitolul 8

Dat fiind numărul de proceduri judiciare înregistrate în fiecare zi în ţara noastră, pare logic pentru biserici să ia în considerare un anumit tip de contract între delincvent şi biserică în ceea ce privește comportamentul. Presupun totuşi că un asemenea contract nu ar proteja biserica, dacă individul ar molesta un alt copil. În timp ce este discutabil că biserica ar fi găsită 100% ca a dat dovadă de neglijență în responsabilităţile sale, curtea poate să atribuie o anumită vină bisericii, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru acela că biserica şi-a asumat o relaţie legală cu individul, datorită contractului pe care l-a semnat toată lumea.

(Biserica ar putea totuşi să ia în considerare contractul doar un mijloc de a justifica sau valida orice decizie de a-i cere individului să renunţe la calitatea de membru în biserică şi să renunţe la biserică. Din această perspectivă, o înregistrare a înţelegerii între ambele părţi este făcută pentru protecţia celor două părţi.)

Raportul a intrat în detalii specifice, precum ce putea sau ce nu putea să facă un delincvent, unde putea sau unde nu putea să meargă pe proprietatea bisericii şi maniera de monitorizare la care se putea aştepta oricând venea la biserică.

Raţiunea fundamentală din raport este destul de sinceră: comitetul a luat în considerare fiecare aspect fizic al clădirii bisericii, pentru ca să protejeze cel mai bine copiii care o frecventează. Apoi au desemnat limite (fizice şi relaţionale) care nu puteau fi depăşite şi a făcut toate acestea perfect clare pentru delincvent. Toate au devenit parte a contractului – fiecare articol fiind trecut ca semn al înţelegerii.

Ar putea fi de ajutor aici dacă v-aş face cunoscute câteva elemente ale contractului care se găsesc în raport. Din cauza trecutului meu de delincvent, mi-ar plăcea să le comentez, menționând ce cred eu că ar putea fi diferit şi sper să o fac dintr-un punct de vedere pozitiv. (Articolul din contractul va fi cu caractere bold, răspunsul meu va urma după.)

1. Nu-mi voi permite niciodată să mă aflu în situaţia de a fi singur cu copii/tineri.

Sunt de acord cu aceasta într-o asemenea măsură încât atunci când mă găsesc eu însumi într-o asemenea situaţie, ştiu destule ca să părăsesc zona. Intenţia acestui punct este să prevină ocazii ca cele pe care le-am cultivat eu în trecut, în care am căutat într-adevăr să-mi izolez victimele.

2. Voi frecventa întâlnirile/grupurile de casă aşa cum voi fi îndrumat de grupul mic.

Întâlnirile ar putea fi un timp minunat de rugăciune pentru un delincvent şi cu un delincvent, prin auzirea şi împărtăşirea preocupărilor şi recapitularea cerinţelor, după cum este nevoie.

3. Voi sta în biserică unde se va stabili şi nu mă voi aşeza în apropierea copiilor şi tinerilor.

De-a lungul anilor, am frecventat multe biserici diferite în calitate de vorbitor şi de obicei încerc să găsesc un loc sigur în care să stau. Pot spune cu sinceritate că nu în multe biserici exista un loc izolat unde să nu se afle copii şi/sau tineri.

Nu problema contactului ar trebui să constituie o preocupare, fiindcă este foarte improbabil să se întâmple ceva în timpul slujbei. Dar ar putea fi o problemă faptul de a mă trezi că observ pe cineva, iar cel în cauză să se afle pe rândul următor sau de cealaltă parte a intervalului de trecere între rândurile de scaune.

Mai degrabă decât contactul fizic, uneori are loc contactul mintal cu cineva. Cu alte cuvinte, mintea unui delincvent ar putea să facă o înregistrare video mintală cu un copil, iar acea înregistrare ar sta la baza unei fantezii care l-ar putea cu uşurință duce la exprimarea ei în comportament. Dacă pastorul sau grupul mic au reuşit să creeze o atmosferă de încredere care este acceptată de delincvent, el le-ar putea dezvălui contactul mintal, ei s-ar putea ruga pentru aceasta, iar situația ar putea fi discutată. Scopul este învăţarea metodelor potrivite de a face faţă unor asemenea situaţii, nu doar a le condamna sau a le folosi ca dovadă că delincventul nu se va schimba niciodată.

4. Nu voi intra în anumite părţi ale clădirii, stabilite de grupul mic, nici într-o zonă unde se desfăşoară activităţile copiilor.

Aceasta ţine de bunul simţ şi nu ar trebui să fie o problemă pentru delincvent. Se presupune totuşi că bisericile prezintă clar şi părţile separate ale clădirii, unde este posibil să se găsească copii. Într-o biserică mică, graniţele fizice s-ar putea adesea estompa, în special în ocaziile în care adulţii şi copiii se amestecă, dintr-un motiv sau altul.

Bunul simţ ar trebui să fie etalonul. Proximitatea față de copii are adesea loc ca o extensie firească a slujbei religioase. În circumstanţele în care mă trezesc în această situaţie, pur şi simplu, mă îndrept către un adult pe care îl cunosc şi care mă cunoaşte. Mişcarea este înţeleasă ca fiind exact ceea ce este.

Notă: Pentru delincvenţii ca mine, folosirea băii poate fi o chestiune sensibilă şi dificilă, datorită potenţialului pentru un comportament nepotrivit. Personal rostesc o rugăciune rapidă înainte de a intra într-o toaletă publică şi adesea îmi aduc mie însumi aminte că am nevoie de harul lui Dumnezeu.

Deși nu este menţionată specific în contractul pe care l-am inclus, această chestiune este importantă şi ar trebui discutată. Unele biserici au toalete de uz general (cabine multiple etc.), ca şi o baie cu o singură toaletă. Dacă cea din urmă este disponibilă, luaţi-o în considerare ca facilitatea pe care ar trebui să o folosească delincventul.

Dacă sunt disponibile numai toalete publice mai mari, delincventul şi biserica ar putea să ia în considerare un anumit tip de sistem de notificare, în care delincventul i-ar putea anunța pe cei care îl monitorizează vizual despre nevoia lui de a folosi toaleta publică. Dacă delincventul este sau nu însoţit, depinde de înţelegerea făcută. Totuşi, pentru a reduce potenţialul unor probleme, ca el să se îngrijească de nevoile legate de toaletă înainte de a veni la biserică este o idee bună.

5. Voi refuza invitaţiile făcute din ospitalitate, acolo unde există copii în familie.

Mărturisesc că sunt vinovat de a fi mers la cină în casa unor familii cu copii. Voi recunoaşte şi că nu mă simt confortabil când primesc invitaţii din partea unora care nu îmi cunosc trecutul şi că în general le refuz. Invitaţiile pe care le-am acceptat totuşi au fost în compania soţiei mele, în familii unde trecutul meu este cunoscut, copiii sunt monitorizaţi îndeaproape, iar mişcările mele sunt restricţionate de prezenţa unui părinte sau a ambilor părinţi.

6. Accept ca doi oameni să stea cu mine în timpul activităţilor la biserică, însoţindu-mă când am nevoie să folosesc alte facilităţi. Ei îmi vor cunoaşte trecutul (de delincvent sexual).

Dintre toate condiţiile puse în contract, aceasta este cea despre care cred că merge puţin prea departe. Ideea este potrivită – asiguraţi-vă că un delincvent nu are oportunitatea de a se abate de la locurile stabilite, în zone sau situaţii în care ar putea avea loc abuzul. Metoda este cea care mă deranjează.

Raportul recunoaşte clar că poate exista schimbare – în special când este bazată pe o viaţă de pocăinţă sinceră. Politica de monitorizare unul lângă altul nu prea face nimic în afară de a scoate în evidenţă că unele păcate sunt mai rele decât altele. Când o biserică este implicată activ în viaţa unui delincvent care s-a pocăit, membrii bisericii va şti asta, iar cei care au copii vor fi protectori faţă de odraslele lor.

Precum am afirmat mai devreme, sper cu sinceritate că atunci când intru în biserică, părinţii îmi vor observa prezenţa. Ei fac aceasta nu atât de mult pentru protecţia mea, cât pentru protecţia copiilor lor. Probabil percepeți efortul meu de a găsi cuvintele potrivite pentru a explica cum mă simt, dar pot să vă spun că în circumstanţe similare, nu mă voi comporta diferit de ceilalţi delincvenţi.

Poate acesta ar fi un loc bun pentru a întări ideea că raportul este conceput pentru a împlini nevoile delincvenţilor care caută să frecventeze şi să fie membri într-o anumită biserică. Cum rămâne însă cu individul care a fost eliberat din închisoare, se mută într-un oraş nou şi frecventează o biserică fără a-l informa pe pastor despre trecutul său?

În realitate, nu există nicio modalitate prin care un pastor sau o biserică să recunoască un delincvent (eliberat recent sau care nu a fost prins niciodată) în mijlocul lor. Din acest motiv, vigilenţa parentală faţă de copiii bisericii nu este niciodată suficient de mult subliniată. Cea mai bună apărare, cum se spune, este un atac bun, iar în ceea ce privește protejarea copilului, un atac bun înseamnă adulţi care observă şi au grijă.

7. Accept ca cineva să îmi ofere îngrijire pastorală.

Un delincvent care vrea să fie parte a comunităţii bisericii după detenţia în închisoare, este cineva care a ajuns să înveţe importanţa credinţei, înnoirii spirituale şi a faptului de a fi hrănit de poporul lui Dumnezeu. Să i se garanteze un timp cu cineva care îi va împlini aceste nevoi este mai mult un dar minunat, decât o cerinţă.

În închisoare, cei mai mulţi delincvenţi care doresc consiliere pastorală sau călăuzire spirituală, completează un formular de cerere pentru a-l vedea pe capelan, iar apoi aşteaptă o programare. Când un singur capelan slujeşte între cinci sute și o mie sau chiar mai mulţi deţinuţi, aşteptarea poate fi lungă.

8. Înţeleg că anumitor oameni va trebui să li se spună despre circumstanţele mele, pentru a-şi proteja copiii mici/tinerii pe care îi au în grijă.

Notificarea cu acest scop este una pozitivă şi nu ar trebui să constituie o problemă pentru delincvent. Experienţa mea în unele biserici a fost că asemenea informaţii le sunt date mai degrabă numai câtorva oameni selectaţi, decât membrilor bisericii care au copii. Există o teamă reală că un anunţ general va garanta aproape sigur un exod din biserică, ca protest faţă de prezenţa delincventului.

Nu pot să dezaprob complet acest mod de gândire, dar la un nivel ideal, aş face-o. Am susţinut în numeroase ocazii că prea multe predici se concentrează pe un aspect al dragostei lui Dumnezeu – de obicei, genul confuz de dragoste care ne face să ne simţim toţi bine. Nu suntem învăţaţi prea mult cum să rezolvăm un păcat serios. Toţi putem ierta o mulţime de păcate mici, pentru că toţi le comitem. Dar păcatele mari sunt o chestiune diferită. Mai degrabă decât să îi înveţe pe oameni iertarea (nu ignorarea, ci iertarea) păcatelor serioase şi procesul de vindecare şi pocăinţă de care este nevoie, unele biserici îl excomunică pe păcătos.

Când am venit acasă de la închisoare, mi s-a sugerat să caut o biserică nouă pe care să o frecventez, unde aş fi putut avea parte de un nou început. Soţia mea şi cu mine am ales să rămânem cu biserica pe care o frecventasem dintotdeauna. Nu a fost (şi uneori tot nu este) uşor pentru ei sau pentru noi. Totuşi, de-a lungul anilor au existat perioade de reconciliere, care poate că nu ar fi avut loc dacă ne-am fi mutat altundeva.

Nu este responsabilitatea delincventului să schimbe inimile altora. Responsabilitatea lui este să fie ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu, de autoritatea bisericii şi de autorităţile civile care este posibil să îi supravegheze în continuare mişcările. Biserica trebuie să se ocupe de modalitatea în care va trata prezenţa delincventului. Iertarea este un cuvânt des auzit. Este uşor de spus, dar adesea foarte dificil de practicat.

9. Accept că va trebui să aibă loc un contact cu ofiţerul care răspunde de eliberarea mea condiţionată, care se va întâlni cu liderii bisericii sau cu membrii grupului mic atunci când va fi necesar.

Deși este o cerinţă foarte pozitivă şi care ar putea fi utilă oricărui delincvent care încearcă să reintre în societate, ea depinde de disponibilitatea de timp a ofiţerului care răspunde de eliberarea condiţionată şi de abilitatea grupului mic de a-i acorda timp.

În secţiunea anterioară despre grupurile mici, am comentat că legătura cu autorităţile civile/ofiţerii care răspund de eliberarea condiţionată ar putea fi un lucru foarte pozitiv. Totuşi, problema timpului disponibil pentru un ofiţer suprasolicitat, care răspunde de eliberarea condiţionată tot ar putea fi o piedică majoră pentru îndeplinirea acestui plan.

Când mă întâlneam cu ofiţerii care răspundeau de eliberarea mea condiţionată, eram întotdeauna întrebat cum mergeau lucrurile la serviciu, acasă şi la biserică. Fiecare dintre ei a menţionat că exista o anumită preocupare cu privire la poziţia mea de director al corului de laudă şi închinare şi cu privire la autoritatea pe care mi-o oferea. Invariabil, eram întrebat dacă numerele de telefon pe care le dădeam erau exacte, în caz că vroiau să discute cu pastorul. Pe vremea aceea, am perceput preocuparea lor ca însemnând că intenţionau să facă un apel telefonic sau o vizită.

Deoarece de-a lungul anilor pastorii nu au menţionat niciodată apeluri sau vizite, l-am sunat pe actualul meu pastor şi l-am întrebat dacă agenţii care răspundeau de eliberarea mea condiţionată îl contactaseră vreodată. Mi-a spus că nu fusese sunat sau vizitat. Mă îndoiesc că a fost vorba de lipsă de preocupare, a fost doar o lipsă de timp.

A fost întotdeauna important pentru mine totuşi să evit să fac ceva sau să nu fac ceva numai fiindcă un agent sau o altă persoană cu autoritate m-ar fi putut verifica. După cum vedeam eu lucrurile, responsabilitatea mea era să fac alegeri corecte, să stabilesc şi să respect limite sănătoase şi să dau socoteală în faţa altora. Dacă agenţii ar fi verificat despre biserică şi ceea ce făceam eu acolo, raportul dat lor ar fi fost unul onest şi consecvent.

Din nou, dacă cerinţa poate funcţiona în zona voastră şi poate fi stabilită o colaborare între grupurile implicate, depuneți toate eforturile pentru a o îndeplini. Ca delincvent, am ales să privesc supervizarea ca pe un mod de a mă asista în drumul meu către vindecare şi schimbare, nu ca pe o restricţie punitivă. Am adoptat o poziţie idealistă şi i-am privit pe alţii ca fiindu-mi alături, nu ca fiind niște vulturi care aşteaptă să mă prindă încălcând termenii eliberării condiţionate.

Deși este posibil ca un delincvent să nu aibă toate drepturile şi libertăţile acordate altora, ar trebui să i se respecte drepturile pe care încă le are. Dacă îi cereţi, el vă va arăta o listă pe care o are de la agentul care răspunde de eliberarea lui condiţionată și care enumeră restricţiile pe care le are sau vă va explica ce se cere de la el ca delincvent sexual înregistrat. În ceea ce o priveşte, biserica ar trebui să îi ofere respectul datorat unui om care încearcă să facă lucrurile corect.

10. Înţeleg că dacă nu respect aceste condiţii, mi se poate interzice frecventarea bisericii, iar în asemenea circumstanţe liderii bisericii pot să aleagă să informeze agenţiile statutare (serviciile pentru eliberarea condiţionată şi pe cele sociale) şi orice altă organizaţie relevantă, ca şi membrii bisericii.
11. Înţeleg că orice alte preocupări vor fi luate în serios şi vor fi raportate.

Aceste două cerinţe ar trebui să facă clar pentru delincvent că procesul este important atât pentru bunăstarea sa, ca şi o chestiune care nu poate fi privită cu uşurinţă. Închisoarea este o consecinţă serioasă pentru delictul molestării copilului. O consecinţă la fel de serioasă pentru un delincvent este că încrederea şi confidenţa în el trebuie reclădite de fiecare dată. Pe cât de mult mi-ar plăcea ca oamenii să aibă pe deplin încredere în mine, recunosc că un scepticism sănătos reprezintă o protecţie pentru toţi cei implicaţi.

12. Înţeleg că acest contract va fi revizuit cu regularitate la fiecare ___ luni şi va fi menţinut o perioadă de timp nedefinită.

Toţi cei implicaţi în aplicarea contractului (delincventul, grupul mic, pastorul şi autorităţile civile) au un interes întemeiat pentru a se asigura că nu vor mai exista alte victime. De asemenea, fiecare individ va aduce cu sine perspectiva sa personală şi dedicarea sa personală faţă de contract, care ar putea să afecteze succesul contractului.

Cu ani în urmă, am citit într-o carte zicala: „Lucrurile se schimbă – oamenii se schimbă.” Aceasta este realitatea. Dacă contractul este stabilit ferm şi nu permite schimbări ocazionale de fiecare parte, rigiditatea lui extremă va avea ca rezultat eşecul. Iar când rezultatul este eşecul, toată lumea pierde.

Ce altceva?

Capitolul 9

S-ar putea să fie evident din comentariile mele la punctele din raport incluse în contract, că personal susţin conceptul contractului. Am învăţat din propria mea experienţă că o înţelegere în cadrul unui grup de oameni, într-un cadru temporal, poate fi semnificativ diferită când alcătuirea grupului se schimbă (cum se va întâmpla cu timpul).

Deoarece contractul este pe o perioadă nedefinită, singurele constante sunt delincventul şi focusarea centrală a bisericii – de a fi un sanctuar sigur pentru copiii şi tinerii săi. Membrii din grupul mic se poate schimba, iar pastorul poate fi transferat, dar chestiunea care stă înaintea bisericii rămâne aceeaşi.

Conceptul contractului este un pas înspre aducerea naturii umane păcătoase la Cuvântul lui Dumnezeu. „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:18-20)

Ţinem socoteală de păcatele oamenilor cât timp ne amintim de ele. Dar suntem chemaţi şi să trecem dincolo de amintire, pentru a-i încuraja pe toţi păcătoşii la o relaţie mai iubitoare, mai ascultătoare cu Dumnezeu. Eu unul nu văd cum ar putea avea loc o asemenea relaţie fără a mă confrunta cu consecinţele păcatelor mele și mă confrunt cu ele cât de bine pot, crezând în prezenţa şi dragostea lui Dumnezeu.

Câteva gânduri aleatoare

Capitolul 10

Programe de tratament

Nu am scris multe despre rolul tratamentului secular pentru delincventul sexual, deoarece în cele mai multe cazuri programele de tratament cerute delincvenţilor nu sunt legate de biserică. Mare parte din ceea ce am învăţat în tratamentul pe care l-am primit a avut valoare, dar anumite lucruri eu, în calitate de creştin, le-aş pune sub semnul întrebării.

Una din cele mai evidente chestiuni pentru mine este maniera în care viaţa spirituală a unui delincvent trebuie lăsată deoparte în unele state, fiindcă este văzută ca fiind în contradicţie cu tratamentul derulat de stat pentru delincventul sexual. Un bărbat care face public că Dumnezeu fac parte din tratamentul său, este privit de către cei care administrează tratamentul ca aflându-se în negare şi ca fiind incapabil de empatie faţă de victimele sale. Eu susţin că atunci când este prezentă adevărata pocăinţă, un bărbat devine mai răspunzător şi mai empatic faţă de victimele sale.

Dacă scopul tratamentului este doar stabilirea unor măsuri de protecţie împotriva recidivării delincventului, scopul este nobil, dar nu îndeajuns de nobil. Un astfel de plan este, în cel mai bun caz, un plan pe termen scurt şi unul serios defectuos, deoarece nu ia în considerare schimbarea posibilă pentru orice delincvent care doreşte să fie un om nou în interior.

„Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” (1 Corinteni 13:12) Unui delincvent care încearcă să înţeleagă numai ce a făcut, dar dă greş să caute ceea ce poate deveni, îi scapă realitatea planului iubitor al lui Dumnezeu.

Schimbare şi vindecare

Biserica este menită să fie inima lui Dumnezeu printre oamenii lui Dumnezeu – un agent al iertării, ca şi un agent al convertirii. Ca delincvent, unul din lucrurile cu adevărat miraculoase pentru mine este să-mi amintesc genul de alegeri pe care cândva le-am făcut aproape în mod automat şi să le compar cu alegerile pe care le fac acum.

Fiecare delincvent (inclusiv eu) are responsabilitatea de a arăta dovezi ale pocăinţei de răul cumplit făcut unor copii inocenţi. Voi mărturisi că uneori sunt confuz fiindcă oamenii tind să evalueze pocăinţa în moduri diferite. Unii sunt gata să acorde drepturi depline în biserică unui delincvent pe baza a puţin mai mult decât o simplă scuză. Alţii menţin o listă de verificare a lucrurilor pe care cred că ar trebui să le facă un delincvent. Lista nu este niciodată complet bifată; puncte noi sunt adăugate aproape zilnic – puncte despre responsabilitate, care le sunt cerute delincvenţilor, dar nu şi altora. Iar alţii evaluează vindecarea în funcţie de timp şi fac declaraţii precum: „Voi fi capabil să recunosc adevărata pocăinţă în el.” Ar fi cel în cauză capabil să recunoască propria sa pocăinţă adevărată?

La un moment dat, biserica trebuie să decidă dacă un delincvent a învăţat sau nu să facă alegeri sănătoase. Prin eforturile oricui este implicat, ea ar trebui să fie capabilă să vadă mâna lui Dumnezeu la lucru şi să devină un martor puternic a ceea ce poate face Dumnezeu.

În unele privinţe, mi-ar plăcea să cred că procesul de transformare ar trebui să fie un eveniment palpitant pentru trupul bisericii. M-ar întrista dacă procesul de reconciliere dintre biserică şi delincvent ar fi doar puţin mai mult decât o măsură punitivă sau o metodă de rezolvare a unei probleme, din autoapărare și de teamă, în numele copiilor şi tinerilor adulţi din biserică. Procesul este unul al vindecării, reconcilierii şi, mai presus de toate, al speranţei.

Dar misiunea?

Capitolul 11

Misiunea

Dat fiind tot ce se întâmplă în ţara noastră astăzi, nu pot să închei broşura de față fără a aborda chestiunea delincvenţilor sexuali şi a misiunii.

Forţaţi de dezvăluirile publice continue despre preoţii care au molestat copii sau care au fost acuzaţi că au făcut-o, Episcopii Catolici din America s-au întâlnit în Dallas pentru a decide politica privitoare la acei bărbaţi şi la alţii ca ei, ale căror nume pot să apară în viitor.

Decizia lor finală a fost: „Ai greşit o dată, ai plecat!”, dar nu a precizat cum vor fi tratate acuzaţiile vechi de decenii. Ca în cazul oricărei decizii luată de cei cu autoritate, unii au gândit că decizia a fost prea strictă, iar alţii că nu era destul de strictă.

Nu voi pretinde că am o înţelegere tainică despre ce ar trebui să facă sau ce nu ar trebui să facă bisericile. Tot ceea ce pot să vă ofer este ceea ce am în inimă, iar inima mea spune că Isus nu ar fi iertat şi nu ar fi vindecat niciodată pe atât de mulţi, dacă vieţile celor pe care i-a atins urmau să fie restricţionate într-un mod care să îi facă invizibili. Noul Testament este plin de poveşti ale unor oameni care au primit plini de bucurie atingerea Lui vindecătoare. Înainte de a-L întâlni pe Isus, erau lipsiţi de speranţă, în durere şi disperare. După ce L-au întâlnit, au fost umpluţi de speranţă şi au devenit vii pentru lumea în care trăiau.

Vă asigur că nu sugerez că unui delincvent chemat să depună mărturie sau să slujească, ar trebui să i se permită accesul neîngrădit la copii. Nu reuşesc să văd totuşi cum o slujire monitorizată a celor din spitale, a celor pe moarte, a celor din închisoare şi a celor care nu au pe nimeni ar pune în pericol copiii. Poziţia mea ar fi controversată totuşi, dacă scopul societăţii (şi al bisericii) este să restricţioneze mişcările unui delincvent până în punctul în care nici măcar contactul accidental cu copii ar avea loc. Numai detenţia pe viaţă ar realiza un asemenea scop.

O mulţime de oameni ar sta la rând ca să îmi spună cât de mult greşesc sau cât de periculos este modul meu de gândire. Ei îmi vor reaminti: „Dacă ești o dată molestator, rămâi pentru totdeauna molestator.” Alţii vor face observația că a-i permite unui delincvent să slujească ar fi oarecum un afront faţă de victimele sale. Iar alţii ar spune că nu reușesc să iau în considerare natura serioasă a molestării sexuale.

Un delincvent care a pornit pe drumul reconcilierii nu va uita niciodată răul pe care l-a produs în vieţile altora. Într-un sens, cineva care s-a predat lui Dumnezeu şi este dornic să dea socoteală pentru toate lucrurile, a ales poarta cea îngustă. (Matei 7:13) Când mă gândesc la delincvenţii care le întind o mână altora, pentru a depune mărturie despre dragostea lui Dumnezeu, nu mă pot opri să reflectez că este o mare bucurie în rai pentru cei care erau pierduţi, dar acum au fost găsiţi.

Nu aş sugera niciodată o politică de grup faţă de delincvenţi, care să le permite să slujească în biserică. Fiecare delincvent este diferit, fiecare biserică este diferită. Inima mea spune totuşi: „Căutaţi-L pe Dumnezeu prin rugăciune şi post.” Şi nu fiţi niciodată surprinşi de răspunsurile pe care le primiţi. Eu unul nu sunt surprins.

Resurse

Alte broşuri scrise de Bob Van Domelen:

Întuneric, acum lumină

Prison and Homosexuality

Când întunericul nu este destul de întunecat: Ajutor pentru adulţii atraşi de copii

Newsletter-ruri scrise de Bob Van Domelen:

Into the Light (chestiuni legate de molestare copilului)

Wellspring (focusare pe homosexualitate)

Mulţumiri

Le sunt cât se poate de recunoscător următorilor, pentru viziunea şi dorinţa de a-mi oferi sugestii pentru această broşură: Gene Chase, Leanne Payne, Valerie McIntyre, Kathy Sandor, Ron Bancroft, Gerald Silliman şi Bob Groth.

[Bob Van Domelen, The Church, the Sex Offender, and Reconciliation. Copyright © Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Clic aici pentru mărturia lui Bob Van Domelen!

de Bob Van Domelen

Introducere

„Un profesor local a fost arestat şi pus sub acuzare astăzi pentru molestarea unuia din elevii săi. Se spune că pretinsul contact a avut loc pe parcursul câtorva luni, şi poate nu ar fi ieşit la iveală dacă victima nu s-ar fi confesat unui prieten. Prietenul a raportat abuzul unui consilier şcolar, care a contactat poliţia.”

Anunţurile de această natură sunt auzite aproape zilnic în marile oraşe din toată ţara. Răspunsul comunităţilor este aproape întotdeauna şocul, urmat de o mânie intensă. Delincvenţii sexuali sunt profesori, slujitori ai Bisericii, lideri de tineret, vecinii de alături, rude sau prieteni. Ideea că cineva sare din spatele unei tufe, este mai puţin obişnuită decât abuzul ca parte a unei relaţii.

Ceea ce nu se vede sau nu se aude sunt luptele indivizilor cu atracţie faţă de copii, dar care nu au exprimat-o în comportament. Nimeni nu îi laudă pentru autocontrol. Într-adevăr, dacă aceşti indivizi le-ar împărtăşi în mod deschis celor mai mulţi oameni natura luptei lor, ar fi alungaţi ca perverşi. „Dacă aşa gândesc, probabil că molestează”, ar fi răspunsul obişnuit.

Cum trecem peste mânia asociată cu adulţii care sunt atraşi de copii? Cum discutăm măcar despre o cale de vindecare, când ideea unei pedepse corecte domină minţile celor cărora li se cere să întindă o mână de ajutor? Soluţia oferită cel mai des astăzi este închisoarea sau spitalul de psihiatrie, şi pentru un timp cu cât mai îndelungat, cu atât mai bine.

În ultimii treizeci și unu de ani m-am focusat intens pe tema adulţilor care sunt atraşi de copii, fiindcă eu sunt unul dintre ei. Arestat în 1985 şi condamnat pentru un anumit timp la închisoare, urmat de zece ani de supraveghere, de atunci am ispăşit sentinţa tribunalului, totuşi legislaţia recentă, cunoscută ca Legea Megan, a adăugat la sentinţa mea alţi cincisprezece ani de „eliberare condiţionată”, iar legislația statului fiind între timp modificată, am devenit delincvent înregistrat pe viață. Asemenea legi nu sunt fundamentul vindecării. Ele au ca scop să ofere un oarecare confort mintal publicului.

Mi-am găsit parte din vindecare în întinderea unei mâni de ajutor altora, oferind speranţă şi încurajare, în ciuda animozităţii şi descurajării cu care se confruntă delincvenţii sexuali, ca şi alţii care nu au acţionat ca cei dintâi, din cauza luptelor lor sexuale. Doar în ultimii câţiva ani le-am scris mii de scrisori celor care au contactat Broken Yoke Ministries, căutând ajutor. Din scrisori a venit ideea unui newsletter bilunar, Into the Light, care a fost înființat în 1997 și discută variate aspecte ale atracţiilor adult/copil şi drumul spre eliberare. Aceleaşi scrisori stau în mare parte la baza acestei broşuri.

Nu este intenţia acestei scurte scrieri să fie un răspuns legal cu autoritate, sau un răspuns medical la problemele complexe cu care se confruntă societatea cu privire la această topică. Broşura are ca intenţie să fie un mod de a promova cel puţin o anumită măsură de înţelegere, în timp ce oferă un instrument simplu pentru noi toţi cei care ne confruntăm cu acest subiect atât de dificil. Fiindcă L-am văzut pe Dumnezeu ca centrul călătoriei mele spre vindecare, Dumnezeu va fi de asemenea chiar în miezul a ceea ce vă voi face cunoscut.

Discuție

• În centrul schimbării trebuie să se afle dorința de schimbare. Discută scopurile pe care le-ai putea avea pentru viața ta. Notă: Gândește în termenii scopurilor imediate, pe termen scurt și pe termen lung.
• Care a fost reacția ta la afirmația: „Dacă aşa gândesc, probabil că molestează”?
• În ce măsură este îndatorirea ta să schimbi percepțiile societății?

Majoritatea oamenilor au auzit primele patru versuri ale Rugăciunii seninătății, dar cred că ce este mai bun urmează după ele, deci voi include rugăciunea aici. Poate că o vei considera o rugăciune zilnică folositoare pentru a te ajuta să faci față lucrurilor și să termini de citit această broșură.

Rugăciunea seninătății

Doamne, dă-mi seninătatea
de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba,
curajul de a schimba lucrurile pe care pot să le schimb
şi înţelepciunea de a şti să le deosebesc.
Să trăiesc prezentul fiecărei zile,
Bucurându-mă de prezentul fiecărei clipe,
Acceptând greutăţile ca pe o cale care mă conduce spre pace.
Luând, aşa cum a făcut El, această lume păcătoasă
aşa cum este, nu aşa cum aş vrea eu să fie;
Având încrederea că El va face toate lucrurile drepte,
dacă mă abandonez Voinţei Lui;
În acest fel voi putea fi îndeajuns de fericit în această viaţă
şi extrem de fericit cu El
de-a pururi, în cea viitoare.
Amin.
– Reinhold Nebuhr

Să începem!

Ca eu să scriu despre pedofilie (ped-o-fill-e-ah) şi efebofilie (e-feb-o-fill-e-ah) ar putea fi văzut ca o încercare de a găsi un mod de a scuza sau minimaliza gândurile şi acţiunile mele din trecut. Oamenii raţionali normali pot să se crispeze de mânie doar la sugestia de a afla sau de a citi despre un adult care este sau a fost atras de copii. Distanţarea proprie este adesea prima reacţie, urmată de o indignare îndreptăţită.

Scriu cu speranţa că cititorul se află fie în poziţia de a-i păsa destul pentru a ajuta la aducerea schimbării pentru altcineva, fie se luptă el însuşi, vrând să vadă cuvinte care descriu simţăminte de care este prea ruşinat pentru a le împărtăşi. Am învăţat din propria mea viaţă că discreţia sau tăcerea au făcut posibil genul de abuz pe care niciun copil nu ar trebui să-l îndure. În profunzimea rugăciunilor mele, Îl simt pe Dumnezeu rostind cuvintele: „Dacă nu mai sunt secrete, nu mai este abuz.”

Discuție

• Cei care au comis delicte sexuale se consideră deseori „leproșii zilelor moderne”. În ce fel este această descriere corectă sau incorectă?
• „Şi un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat şi I-a zis: «Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi.» Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: «Da, vreau, fii curăţat!» Îndată a fost curăţată lepra lui. Apoi Isus i-a zis: «Vezi să nu spui la nimeni; ci du-te de te arată preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.»” (Matei 8:2-4)

În lumina primei întrebări, cum vezi dragostea lui Isus lucrând în viața ta, în problemele tale?

Câteva definiţii de bază… aşa cum le înţeleg eu

Adulţii care au o atracţie adictivă faţă de copii sunt diagnosticaţi clinic ca pedofili sau efebofili. Diferenţa dintre cele două cuvinte este o problemă de vârstă şi de dezvoltare sexuală a copilului faţă de care sunt atraşi. Totuşi, „pedofil” pare să fie un termen universal acceptat pentru toţi adulţii care au atracţie faţă de copii și aproape automat îi definește pe cei vinovați de molestare.

Pedofilii sunt atraşi de copii prepuberali de orice gen. Aceasta îi include pe toţi cei de la bebeluşi la adolescenţi, cu condiţia ca acei copii să nu fi ajuns la pubertate. Efebofilul se focusează pe băieţi şi/sau fete care au ajuns la pubertate, au experimentat unele din schimbările fiziologice comune pubertăţii, dar sunt mai mult ca un copil decât ca un adult.

De la publicarea inițială a acestei broșuri, a intrat în uz a cincea ediție a Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM), a șasea ediție fiind anunțată. Au existat totuși numeroase discuții cu privire la acuratețea schimbărilor făcute față de DSM-IV. Deși nu reprezintă ediția curentă, DSM-IV oferă următoarele criterii pentru diagnosticarea pedofiliei:

„În mod repetat, pentru cel puţin 6 luni, pacientul are intense dorinţe, fantezii sau comportamente sexuale cu privire la activitatea sexuală cu un copil imatur sexual (de obicei în vârstă de 13 ani sau mai puţin). Aceasta cauzează o nefericire importantă şi aduce prejudicii muncii, funcţionării sociale sau personale. Pacientul are 16 ani sau mai mult, şi este cu cel puţin 5 ani mai în vârstă decât copilul.”

Conform Dr. Fred Berlin, membru al Academiei Americane de Psihiatrie și pentru Legea Online, de fapt faptul de a da curs dorințelor nu este o condiție pentru punerea diagnosticului de pedofilie.

Pe baza sutelor de scrisori pe care le-am primit în misiune, de la bărbaţi care se află în prezent în închisoare pentru molestarea copiilor, există o diferenţă apreciabilă în intensitatea dorinţelor lor sexuale pentru copii. Unii deţinuţi au raportat că au avut foarte puţin interes şi/sau dorinţă sexuală pentru copii, înainte de a-i da curs în fapt. Alţii au împărtăşit că de-abia dacă s-au gândit la altceva în fiecare zi.

Prin urmare, primul grup nu ar îndeplini inevitabil cerinţa frecvenţei din DSM-IV, şi prin definiţie nu ar trebui să fie definiţi ca pedofili. În cazul meu, atracţia şi dorinţa de a fi cu băieţi ieşea la suprafaţă cel mai adesea în perioadele de stres şi izolare, dar era aproape inexistentă când viaţa era relativ lipsită de stres. Totuși, dacă alții m-au definit ca atare datorită acțiunilor mele, refuz să port această eticheta ca un mandat că aș continua să acționez într-un oarecare mod – folosind latura întunecată a internetului, fanteziile etc. Am încă puterea de a alege.

Totuşi, eticheta diagnosticării ca pedofil este pusă în general oricui sugerează sau iniţiază un contact sexual nepotrivit cu un copil. Dacă restaurarea şi schimbarea sunt un rezultat dorit al tratamentului, practica prezentă de etichetare face procesul mai dificil, iar în unele cazuri imposibil. Ofer acest comentariu fiindcă lumea medicală crede în prezent că nicio schimbare nu este posibilă pentru pedofilul diagnosticat clinic. Acest sistem de convingeri formează, de asemenea, nucleul multor programe de tratament, un eventual scop al tratamentului fiind mai degrabă prevenirea recidivei, decât eliminarea atracțiilor.

Totuşi, dacă eticheta descrie cu acurateţe un individ, ar trebui acest diagnostic să dicteze o viaţă fără speranţă pentru schimbare? Ar trebui cineva care nu s-a exprimat în comportament, să devină delicvent sexual doar fiindcă nu are altă alegere, dat fiind diagnosticul? Întâlnind pe unii care nu s-au exprimat în comportament, am un mare respect pentru ei şi i-am încurajat puternic să continue pe calea pe care au ales-o.

Discuție

• Este rezonabil să presupunem că etichete ca pedofilia și efebofilia vor continua să fi folosite în mod liber, în ciuda posibilei folosiri greșite a unui asemenea diagnostic clinic. Discută cum termenii respectivi pot fi atât utili, cât și vătămători.
• Pentru unii, negarea și autoapărarea pot fi destul de similare. „Dacă neg acuzațiile sau etichetele, atunci poate că alții mă vor crede și nu vor gândi lucruri rele despre mine. Este în joc reputația mea.” Discută cum zidurile defensive pe care le ridicăm pot de fapt să facă schimbarea mai dificilă.
• „Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.” (2 Cronici 7:14) Discută cuvintele subliniate, în lumina schimbării.

Bruce McCutcheob a scris o broşură excelentă în seria produsă de Exodus International, intitulată Consilierea pedofilului. Scrisă mai mult pentru cei care consiliază, broşura oferă cu adevărat o tratare aprofundată a definiţiilor clinice şi este foarte utilă.

De ce eu?

Indiferent cât de mult citesc despre subiectul pedofiliei şi efebofiliei, indiferent cât de multă cunoaştere simt că dobândesc, întrebarea de bază rămâne: „De ce eu?” Cele mai multe scrisori pe care le primesc şi conversaţiile pe care le port cu alţii care se luptă cu aceasta, includ în cele din urmă această întrebare. Poate că alţii şi eu sperăm cu adevărat că răspunsurile ar face ca lupta să dispară. Răspunsurile în sine nu vor aduce libertatea, dar vor face călătoria mai uşoară.

Discuție

• Discută despre felul în care faptul că știi „de ce” poate sau nu poate să elimine schimbarea sau cel puțin să aducă o schimbare remarcabilă.
• „Pentru ce m-ai scos din pântecele mamei mele? O, de aş fi murit, şi ochiul să nu mă fi văzut!” (Iov 10:18) Discută în ce fel ai putea simți ca Iov, dar examinează și diferențele.

Deci cum am ajuns aşa?

În inima fiecăruia care este atras de copii, există un copil pierdut. Ceva s-a întâmplat acelui copil, ce nu ar fi trebuit să se întâmple. Cu adevărat, nu cred că pedofilia sau efebofilia sunt caracteristici genetice. Nu cred că vreunul dintre cei care au atracție față de cei de o vârstă nepotrivită s-a născut astfel. Aceste caracteristici sunt produse secundare a ceea ce alţii au ales să ne facă, ca şi a ceea ce noi am ales să ne facem nouă înşine. Toate alegerile sunt soluţii, uneori bune şi uneori rele, dar întotdeauna, un răspuns la o nevoie legitimă.

Când eram copil, am fost învăţat că Dumnezeu m-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Acea legătură cu Dumnezeu a eliminat orice posibilitate că El ar crea o stare/persoană care nu ar avea altă alegere decât să le facă rău altora. Acceptarea acestei convingeri mi-a permis să-L văd pe Dumnezeu ca sursa schimbării, fiindcă nu a fost niciodată intenţia lui Dumnezeu să devin molestator.

În opinia mea, rădăcina pedofiliei şi efebofiliei este esenţialmente aceeaşi:

Un copil este cumva separat de sine în timpul copilăriei, ajungând la maturitate biologică, dar fiind atras către (una din următoarele sau ambele)

• nevoia de a găsi conexiune cu copiii (ca modalitate de a-și găsi propria copilărie pierdută) sau
• inabilitatea de a exista în lumea adulţilor.

„Niciun bărbat normal (sau nicio femeie normală) nu ar trebui să facă un asemenea lucru!” este un comentariu pe care îl aud de la oameni care îşi exprimă dezgustul faţă de ultimul caz raportat de molestare a unui copil. Dacă iau acest comentariu după ceea ce pare a fi, trebuie să examinez ce l-ar face pe individ să nu fie normal.

Discuție

• „Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” (Psalmul 139:13-14) Cum se potrivesc aceste cuvinte cu scopurile tale pentru schimbare, pentru a deveni complet? Le crezi?
• Cum ai descrie un copil separat de sine în copilărie?
• Discută în termeni generali în ce fel te simți exclus din lumea adulților „normali”.

Separarea violentă

„B”

„B” a scris: „Întreaga mea copilărie a fost plină de teamă. Tatăl meu mă controla prin mânie şi intimidare. Nu m-a forţat niciodată fizic să mă supun lui, dar m-a forţat cu adevărat să pretind că îmi plăcea ceea ce îmi făcea, şi că vroiam să o facă.

Cred că inabilitatea mea de a-mi exprima adevăratele sentimente despre ceea ce mi se întâmpla şi despre faptul că eram forţat să mă comport ca şi cum îmi plăcea, m-a lăsat cu multe răni emoţionale profunde. Puţinele dăţi când am încercat cu timiditate să vorbesc sincer despre situaţia mea, au fost devastatoare. Reacţia violentă a tatălui meu, gălăgia şi delirul lui au fost atât de înfricoşătoare pentru mine, încât am învăţat repede să fac orice spunea, fără obiecţii.

Teama era tovarăşul meu constant: teama de tatăl meu, teama de a fi expus, teama că mama mea ar afla ce se întâmpla, teama de a avea prieteni şi apoi de a-i pierde, şi teama de a fi singur.”

Separat de propria lui masculinitate din cauza abuzului sexual din partea tatălui său, acest bărbat a devenit izolat şi de grupul tovarăşilor de aceeaşi vârstă. A devenit deconectat, iar în cele din urmă a devenit el însuşi molestator. Alţii, ca „B”, se văd în cele din urmă ca murdari şi de neiubit, fiindcă şi-au pierdut inocenţa cu cineva care a avut putere asupra lor.

Discuție

• Exprimă cu propriile tale cuvinte, pe baza a ceea ce a împărtășit „B”, de ce se simțea el atât de lipsit de speranță cu privire la situația în care se găsea?
• Cum ai fi descris reacția ta la comportamentul tatălui, dacă „B” ți-ar fi făcut cunoscută povestea sa? Cum te-a făcut să te simți această relatare?
• „Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl ostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7:9-11) Descrie-l pe tatăl lui „B” în lumina cuvintelor de aici ale lui Isus.

„R”

„R” mi-a explicat odată cum a trecut linia de la a fi doar atras de copii, la a-i abuza în acest fel.

„Când mă uitam la ea, tot ce vedeam era inocenţa ei. Simplul fapt că eram cu ea, mă făcea să mă simt bine. Dar nu a durat. Am descoperit că, după un timp, am devenit supărat fiindcă ea era inocentă, iar eu nu eram. Dumnezeu nu m-a protejat când am avut nevoie de protecţie, deci am decis să-i fac ei ceea ce mi se făcuse mie.”

Discuție

• Descrie, dacă poți, când sau cum ai simțit că ți-ai pierdut inocența. S-a schimbat relația ta cu Dumnezeu?
• Aflându-se în prezența inocenței, la început „R” a căutat ce simțea că pierduse, dar a ajuns să o urască pe copilă fiindcă avea ceea ce el nu avea. Discută termenii în care îi privești pe prietenii din viața ta. Au calități care simți că-ți lipsesc?

„E”

„E” a împărtăşit: „Trăind în iad toată viaţa mea, este dificil să-mi imaginez vreun fel de paradis. Amândoi părinţii mei erau alcoolici. Tatăl meu m-a abuzat sever din punct de vedere fizic, mental şi emoţional, din fragedă copilărie, până ce mama mea s-a despărţit de el când eu aveam şapte ani. Ea a intrat într-o relaţie sexuală cu mine când eram în vârstă de opt ani. Această «relaţie» a fost progresivă şi a continuat paisprezece ani, până la moartea ei din cauza unei boli a ficatului legată de alcool.”

Discuție

• În ce moduri ai spune că „B”, „R” și „E” erau asemănători?
• Descrie câteva feluri în care fiecare dintre ei s-a simțit deconectat de Dumnezeu. Lipsit de protecție?

Cele trei exemple pe care vi le-am făcut cunoscute au toate un lucru în comun – copilăria pierdută. Niciunul din aceşti indivizi nu aşteptă să fie iertat pentru actele de molestare doar fiindcă ei înşişi au fost abuzaţi, dar toţi trei au învăţat să recunoască că amploarea răului făcut lor a fost semnificativ pentru propriile lor tipare abuzive.

Separare non-violentă

Ar fi incorect şi grotesc de fals să afirm că toţi cei care sunt atraşi de copii sunt rezultate ale abuzului şi neglijării extreme. Am întâlnit părinţi ai unor molestatori aflaţi în prezent în închisoare – oameni care au rămas lângă fiii lor când toţi ceilalţi au fost surzi la orice cerere de ajutor. În general, mulţi părinţi ai molestatorilor poartă o povară de vină care poate să fie sau să nu fie întemeiată. Totuşi, niciun părinte nu este lipsit de defecte; toţi părinţii fac greşeli; şi toate greşelile au consecinţe.

Un comentariu pe care îl aud ocazional când vorbesc despre greșelile părinților este: „Da, toți părinții fac greșeli, dar nu toți copiii devin molestatori de copii.” Cu alte cuvinte, trecutul celor care au molestat este, în anumite privințe, neimportant pentru cei care îi condamnă cu duritate. Dacă încerc să ofer orice fel de apărare, de exemplu, vorbind despre abuzul suferit de molestatori în copilărie, răspunsul este: „Atunci de ce nu au cerut ajutor?”

Fiecare copil este respins la un moment sau altul în perioada creşterii, fie acasă, fie pe terenul de joacă sau în clasă. Nu este nevoie decât să priveşti copiii la joacă, pentru a vedea că ei înşişi sunt capabili să le facă rău altor copii, să-i respingă şi să-i ostracizeze pe alţii, dacă nu pentru un alt motiv, măcar pentru că nu îi plac. Copilul care reprezintă ținta dispreţului este împins în afara societăţii copilăriei, împreună cu alţii care au fost și ei respinşi. Ani de zile mai târziu, amintirile stârnesc durere și poate supărare sau chiar furie.

„M”

„M” s-a confruntat cu provocări fizice când era mic şi a trecut prin operaţii de mai multe ori, pentru a corecta o varietate de probleme. Şi-a acceptat limitările fizice şi a supravieţuit, dar supravieţuirea a venit cu un cost. Nu era ca băieţii din jurul lui. Nu putea face toate lucrurile pe care le făceau ei.

A început să fumeze la o vârstă fragedă, iar apoi a trecut la droguri. Nu a durat mult până ce „M” a avut probleme la şcoală, în cele din urmă fiind exmatriculat pentru o vreme. „M” a scris că era intim din punct de vedere sexual atât cu băieţi, cât şi cu fete, dar că interesul lui principal era pentru băieţi. Ca în cazul multor altora, crescând, atracţiile sexuale şi ocaziile pentru intimitate ale lui „M” s-au fixat asupra băieţilor. Arestarea şi închisoarea au reprezentat doar o chestiune de timp.

În cazul meu, activitatea sexuală nepotrivită, iniţiată de băieţi mai mari, a început să aibă loc când eu aveam şapte ani şi a continuat în anii adolescenţei, când am participat cu mai multă plăcere sau am iniţiat eu activitatea.

Primul an la liceu l-am petrecut la un seminar şi a fost, în multe privinţe, unul din cei mai fericiţi ani ai tinereţii mele. Totuşi, cu o săptămână înainte de terminarea anului şcolar, am fost exmatriculat din cauză că m-am autosatisfăcut cu alţi elevi, fiind văzut ca iniţiatorul activităţii şi cerându-mi-se să plec. Tatăl meu a plâns – o amintire care nu m-a părăsit până în ziua de astăzi.

Când am devenit adult, victimele mele aveau în general între paisprezece și șaisprezece ani – o focalizare despre care terapeuţii mi-au spus că este direct legată de evenimentele pe care tocmai le-am descris. Părinţii mei nu m-au abuzat, nici nu au dat greş în a-mi împlini nevoile, dar eu am văzut comportamentul meu şi ruşinea pe care le-am adus-o ca pe o falie tăcută, dar cel puțin pentru mine, întotdeauna prezentă între noi.

Aveam şaisprezece ani când a murit tatăl meu. În unele moduri, rușinea mea a fost ca o pată pe care nu am putut-o spăla, iar moartea lui a închis uşa pentru genul de comunicare de care aveam atâta nevoie să mi-o ofere.

Discuție

• Ar fi foarte ușor să arătăm cu degetul pentru a-i blama pe părinți sau pe bătăușii de la școală ca fiind responsabili pentru delictele pe care le comitem. La urma urmei, raționăm: „Dacă nu ar fi fost <inserează numele>, nu m-aș afla acum în închisoare.” Discută despre asta.
• Dificultățile cu care s-a confruntat „M” în copilărie nu au fost din cauza a ceva ce a făcut, totuși în ochii unora dintre colegii lui de școală el nu numai că nu corespundea, dar nici nu avea dreptul de a se integra între copiii „normali”. Discută despre asta.
• „Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării.” (Matei 18:6). Molestatorii se văd frecvent pe ei înșiși ca având o piatră de moară în jurul gâtului, dar cei care i-au abuzat se încadrează în aceeași categorie. Discută de ce acest verset nu condamnă pentru totdeauna. Discută despre speranța care există în spatele acestui verset.

Raportarea la lumea adulţilor

Există variaţii în tipul de separări pe care tocmai le-am descris, dar cele mai multe diferenţe pot fi atribuite circumstanţelor caracteristice ale unui copil anume. Alte separări devin evidente când copilul caută să-şi ocupe locul în lumea adulţilor. Atât timp cât viaţa este luminoasă, iar tensiunile sunt la un minim, să fii adult nu este rău.

„W”

„W” a venit dintr-o familie destul de disfuncţională, făcuse nişte greşeli în adolescență, dar a crezut că starea de om căsătorit i-ar da în sfârşit respectabilitate, ceea ce dorea atât de mult.

Primii ani ai căsătoriei au mers bine. El şi soţia lui au devenit părinţii unei fetiţe ale cărei nevoi erau insistente şi dincolo de ceea ce fiecare părinte credea că putea împlini. Certurile erau un eveniment zilnic, iar „W” a început să bea ca să scape. Soţia lui dorise un cavaler în armură strălucitoare, un bărbat care ar fi lucrat atât de mult, încât ea să poată avea o căsuţă la ţară. Faptul că el bea o dezgusta, iar avansurile lui în dormitor erau tot mai nedorite.

Într-o noapte când fiica lor avea cam cinci ani, soţia lui a ieşit în oraş seara şi i-a spus să aibă grijă de copil până la întoarcerea ei. „Câteva beri nu vor face niciun rău”, şi-a spus el şi s-a aşezat să privească la televizor – cu fiica lui în poală. Aceea a fost noaptea când a început totul. Aceea a fost noaptea care avea să continue mai mult de un an, până ce fata i-a spus mamei.

Liber de efectele continue ale alcoolului, „W” a recunoscut în sfârşit vătămarea pe care o produsese fiicei şi soţiei lui. Şi-a văzut comportamentul nepotrivit cu fiica lui ca un mod de a ajunge din nou la soţia lui, fiindcă îi respinsese avansurile sexuale. Iar când nu era băut, agoniza.

Discuție

• Motivul pentru care facem un lucru nu scuză niciodată faptul că l-am făcut. În ce măsură ar trebui considerat valid „motivul”? Dar invalid? Cum poate folosi „W” „motivul” ca instrument pentru schimbare?

„N-am făcut nimic!”

Când eram copil, un profesor m-a luat la o parte, arătând ceva ce alţii au spus că făcusem greşit. Când am protestat că nu făcusem ce sugera el, a răspuns: „Nu iese fum fără foc.” Au trecut mulţi ani din acea zi, dar acel comentariu rămâne o afirmaţie puternică despre atitudinile pe care le au oamenii pe baza a puţin mai mult decât observarea vizuală a altora.

Când vorbesc unui grup despre molestarea copiilor, fac uneori afirmaţia că îmi scriu cerând ajutor bărbaţi care nu au acţionat niciodată conform sentimentelor lor sexuale faţă de copii. Doar câţiva din audienţă nu au nicio reacţie. Restul ridică o sprânceană, se mişcă în scaune, se uită unul la celălalt sau îmi aruncă o privire care afirmă clar: „Pur şi simplu, nu este posibil.” Dar îmi menţin afirmaţia, fiindcă eu cred în aceşti bărbaţi care se luptă.

„C”

„C” mi-a vorbit prima oară în urmă cu cinci sau şase ani. În timp ce stăteam lângă el pe veranda din faţă a unei clădiri, aşteptând să înceapă, se uita la mine ca şi cum îşi aduna curajul necesar. Când în cele din urmă a făcut-o, povestea lui a reieşit într-o năvală de cuvinte.

La sfârşitul adolescenţei, i s-a cerut să ajute împreună cu tinerii bisericii lui şi să predea un studiu biblic copiilor mai mici. Cei mici, a spus el, erau încrezători şi iubitori, cuprinzându-l cu braţele pe după gât sau vrând să stea în poala lui. Spre marea lui nefericire, s-a trezit de multe ori că în acele momente era excitat sexual. I-a spus pastorului ce se întâmpla şi au fost de acord să pună capăt implicării lui cu copiii.

„C” nu făcuse nimic, dar aceea era doar o parte a problemei, o parte mică. Principala lui preocupare era chiar faptul că avea sentimente nedorite. Totuşi, cea mai mare teamă a lui era că ar fi putut abuza un copil. A trecut ceva timp de când am auzit ultima oară de „C”, dar când mă gândesc la el, rugăciunea mea este ca Dumnezeu să îi dea suficient har ca să reziste ispitei nedorite.

„D”

Acum câţiva ani am cunoscut un alt bărbat, „D”. Nu păstrăm un contact apropiat, dar am reuşit să vorbim de câteva ori pe an. Prima întrebare pe care i-o adresez este de obicei: „Ce mai faci?” şi amândoi înţelegem că întrebarea înseamnă: „Ai trecut graniţele pe care ţi le-ai stabilit?” Răspunsul lui este un „nu” ferm, dar urmează o scurtă descriere a vremurilor bune şi a celor nu atât de bune din viaţa lui. Precum „C”, acest bărbat blând dă înapoi de frică la simplul gând că ar putea abuza un copil.

„D” merge regulat la un terapeut în care are încredere şi simte că face progrese. Un progres important a avut loc ca rezultat al unei relaţii pe care a stabilit-o cu un membru în vârstă al bisericii lui. Bărbatul în vârstă (descris ca un „tip de bunic”, plin de înţelepciune şi nejudecându-i pe alţii) i-a făcut lui „D” un compliment în una din conversaţiile lor recente. Efectul a fost diferit de tot ce cunoscuse „D” înainte. Bărbatul în vârstă îi confirmase locul ca bărbat în relaţia lor, distrugând, fărâmă cu fărâmă, inabilitatea lui de a se accepta ca bărbat.

Discuție

• În adâncul fiecăruia (eu, „C și „D”) există un secret care nu este ușor de împărtășit. Dar odată ce bariera este înlăturată, oportunitățile pentru creștere și schimbare devin evidente sau cel puțin posibile. Discută cum situația ar fi putut fi mai bună dacă cineva te-ar fi ascultat spunându-ți povestea.
• „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:16) Observă că elementul cheie din verset nu este că alții trebuie să te repare, ci că trebuie să se roage pentru tine. Discută cum ar putea aduce aceasta schimbare.

Există un tipar?

Oricare ar fi cauza de bază a pedofiliei sau efebofiliei, văd într-adevăr un tipar care există în aceia dintre noi care se confruntă cu atracţia faţă de copii (vezi diagrama). Cu cât mă uit mai mult la acest tipar, cu atât sunt mai convins că în designul său se află răspunsul pentru vindecare semnificativă şi schimbare.

Un adult atras de copii nu se naşte cu aversiune faţă de adulţi, dar în timp ajunge să se simtă respins în lumea lor. Aceasta s-ar putea datora tipurilor de abuz şi separare menţionate mai devreme. Este, de asemenea, posibil ca eforturile făcute pentru a deveni parte integrantă în lumea adulţilor să fie primite cu respingere – adevărată sau percepută. Respingerea nu este ceva nou; rădăcinile ei sunt ferm ancorate în copilăria individului.

Învelișul care înconjoară lumea adulţilor este o structură impunătoare pentru un asemenea individ; nu va face eforturi pentru a pătrunde prin ea. Lumea copiilor are şi ea graniţele ei, dar datorită poziţiei unui adult în ea, este posibil să intri fără prea multă dificultate. Copiii au încredere în adulţi pentru protecţie şi recunosc că, pentru a avea nevoile împlinite, adesea trebuie să se supună autorităţii unui adult.

Nu durează mult până ce adultul realizează că nevoile lui sunt împlinite în lumea copiilor mult mai uşor decât ar putea fi vreodată împlinite în lumea adulţilor. Totuşi, încrederea trădată de asemenea adulţi este o încredere care va fi dificil de restaurat.

Am mai adăugat o casetă, „Poziții ale Puterii” cu un an sau cam așa ceva în urmă deoarece, pe baza poveștii mele și a poveștilor multora dintre cei care îmi scriu, un individ care nu se simte confortabil în Lumea Adulților poate totuși să facă parte din ea. El își găsește locul în ea prin poziții ale puterii sau autorității, dar folosindu-le ca pe un instrument defensiv. Ar fi nevoie de circumstanțe speciale pentru ca cei aflați sub această putere să o pună sub semnul întrebării.

În acest mod, adultul atras de copii continuă să ducă o viață secretă dinăuntrul zidurilor puterii sau autorității. Diagrama nu are ca scop identificarea fiecărui individ care se confruntă cu atracție față de cei de vârstă nepotrivită, dar oferă motive pentru reflecție. În plus, diagrama ar putea fi folosită și în ceea ce privește relațiile cu tovarășii de aceeași vârstă, deși Pozițiile Puterii sunt mai puțin probabile într-un asemenea cadru.

Discuție

• Respingerea poate schimba viața cuiva. Unele forme ale respingerii sunt directe și brutale, în timp ce alte forme ale ei pot fi simțite fără să se rostească vreun cuvânt. Oricum ar fi, respingerea tinde să definească modul în care ne identificăm, o stare comună nouă tuturor. Discută despre asta.
• Privind lumea prin ochii tăi, discută cum ți-ai defini poziția, între granițele Lumii Adulților, la marginea ei sau foarte departe de ea?
• Discută aceeași chestiune, dar în ceea ce privește relațiile cu tovarășii de aceeași vârstă atunci când creșteai.
• Cineva cu autoritate poate fi asemănat cu un fluture învelit în pereții protectori ai coconului său. Discută despre asta.
• „Pentru ce, Dumnezeule, ne lepezi pentru totdeauna? Pentru ce Te mânii pe turma păşunii Tale?” (Psalmul 74:1) Mulți dintre cei care se luptă cu atracție pentru cei de vârstă nepotrivită se simt cu ușurință respinși în lumea în care trăiesc, iar cei mai mulți leagă respingerea suferită din partea lumii de respingerea din partea lui Dumnezeu. Discută despre asta.

Confruntarea cu trecutul

Dintre barierele în calea vindecării unui adult atras de copii, niciuna nu este mai dificil de tratat decât confruntarea cu trecutul, fie în calitate de victimă, fie în calitate de abuzator. Se spune că delincventul sexual care nu reușește să o facă se află în negare, refuzând să accepte responsabilitatea pentru vătămarea făcută lui sau victimei lui. În ceea ce îi privește pe cei aflaţi în programele de tratament din închisori, legea cere ca delincventul sexual să recunoască faptul că a abuzat copilul, să caute modalități de a evita o recădere şi să recunoască semnele riscului potenţial în viaţa de zi cu zi. Din nefericire, nu există un tratament unitar care să recunoască abuzul pe care un delincvent sexual este posibil să-l fi suferit în copilărie. Într-adevăr, orice admitere a unui abuz suferit de un delincvent în cadrul tratamentului, este adesea etichetată ca negare.

Precum am împărtășit mai înainte, Scriptura spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.” (Iacov 5:16 Italicele îmi aparţin.) În momentul în care un om mărturiseşte că a păcătuit faţă de cineva, legătura secretului este ruptă, iar povara ruşinii este ridicată. Nu sugerez că o asemenea confesiune este un lucru uşor de făcut, fiindcă nu este. Sugerez totuși că acest gen de confesiune în închisoare ar trebui făcută cu grijă. Confesiunea făcută unui coleg de celulă te-ar putea face să te simți eliberat, dar poate fi și o armă folosită împotriva ta.

Puţine comportamente sau stări sunt păstrate atât de mult în întuneric personal şi în secret, ca faptul că cineva este atras sexual de copii. Motivele pot să includă:

Teama de respingere şi de alienare faţă de familie, prieteni şi societate în general

Cei care îşi fac cunoscută lupta unui specialist sau membru al familiei, în speranţa de a primi ajutor, se tem că vor fi priviţi cu suspiciune şi trataţi ca incapabili de a menţine graniţele potrivite. Nu multe familii ar fi capabile să se descurce suficient de bine cu această problemă, pentru a oferi ajutorul căutat.

Închisoare/temniță

Deși sunt pe deplin de acord cu drepturile societăţii şi cu o sentinţă dreaptă de închidere a celor care molestează, cei care nu şi-au exprimat sentimentele în comportament se tem să-şi facă cunoscute luptele cuiva, datorită potenţialului unor acuzaţii nejustificate. Cei care le-au exprimat în comportament, trebuie doar să citească ziarul sau să asculte ştirile ca să afle ce îi aşteaptă probabil. Ajutorul vine foarte repede când te confrunţi cu realitatea.

Teama de a se găsi faţă în faţă cu abuzul suferit în copilărie

Adulţii care au fost abuzaţi nu sunt niciodată complet liberi de efectele abuzului suferit, iar confruntarea cu abuzul poate fi extrem de dureroasă. Încrederea pe care au avut-o în cineva a fost trădată; trupul lor a fost violat; iar dreptul lor de a avea o înţelegere sănătoasă a sexualităţii a fost pus în pericol. Când ei înşişi se luptă cu gânduri nepotrivite faţă de copii, copilul din interior nu este niciodată departe de miezul acelor gânduri, deşi s-ar putea ca ei să nu fie conştienţi de asta.

Convingerea că un pedofil/efebofil „nu se poate schimba”

Pentru cineva care se luptă cu o atracţie nepotrivită faţă de copii, atracţia nu este ca atunci când te trezeşti având gripă. Un drum la doctor şi nişte medicamente de la farmacie ar putea readuce sănătatea, dar niciunui medicament nu i se face reclamă pentru o asemenea stare. Atracţiile pe care le simt sunt înspăimântătoare în ramificaţiile lor – destăinuirea este văzută ca amplificând problema, în loc să o rezolve. Fiindcă mass-media şi, de asemenea, lumea medicală afirmă: „Nu se poate face nimic”, cel care se luptă întreabă: „De ce să agravez lucrurile, devenind cunoscut în mod public ca «unul din acei oameni dezgustători»?”

Convingerea greşită că asemenea atracţii sunt normale

Chiar am vrut să omit aceasta ca motiv, dar nu am putut să o fac. Asociaţia Nord-Americană a Dragostei Bărbat/Băiat (NAMBLA), de exemplu, susţine în mod public că relaţiile sexuale adult-copil sunt „sănătoase”. Ţelul său este să „pună capăt opresiunii bărbaţilor şi băieţilor care au relaţii consensuale reciproce”. Mi-ar plăcea să cred că asemenea indivizi nu există, dar ei există, deşi în general nu îşi fac cunoscute convingerile.

Discuție

• Discută despre cele cinci motive pentru păstrarea secretului pe care tocmai le-am enumerat.
• Selectează unul care reprezintă cel mai bine situația ta sau adaugă-l pe cel care simți că o reprezintă cel mai bine, dar nu este enumerat mai sus. Amintește-ți, nu există răspuns corect sau greșit. Este vorba de cum vezi tu lucrurile.

Un exemplu personal

Prima dată când am molestat un băiat, nu-mi venea să cred ce am făcut. Nu puteam scăpa de senzaţia de greaţă din stomac. Când a avut loc abuzul, nu am putut să-i mărturisesc viitoarei mele soţii, deşi vroiam foarte mult să o fac. Imaginea ei despre mine era cea pe care o creasem special pentru ea şi pentru alţii; ceea ce făcusem, era cealaltă latură a mea, „secretul meu”. Cele două laturi se luptau pentru control, dar amândouă erau de fapt sălașuri ale întunericului, iar singura lumină pe care am „văzut-o” era în panica pe care o simţeam. Era totuşi o lumină, dar ar fi putut la fel de bine să fie descrisă ca o voce interioară. Ea mă chema să resping ceea ce făceam.

Mi-am mărturisit cu adevărat păcatul, dar mărturisirea a purtat marca secretului. Cu timpul, teama şi panica pe care le-am avut în acea zi au făcut loc unei atitudini aproape delăsătoare, de genul „nu se va mai întâmpla”. Exista totuşi o bunătate de bază în lucrurile pe care le căutam. Vroiam să fiu un profesor dedicat, un frecventator credincios al bisericii şi un soţ/tată iubitor. Uneori ştiu că reuşeam în aceste domenii, dar cel mai adesea făceam lucruri bune pentru a primi recunoaştere şi acceptare. Cu alte cuvinte, prea adesea ceea ce spuneam şi făceam era pentru spectacolul public şi pentru câştigul personal.

Fiind incapabil să mă raportez la alţi bărbaţi, fiind condus de adicţia pentru pornografie şi manipulându-i pe alţii pentru a împlini ceea ce eu credeam a fi nevoile mele legitime, viaţa mea devenea tot mai deprimată. Lumina era încă acolo, arătându-mi ceea ce făceam cu o claritate dureroasă. În loc să privesc, mi-am ferit ochii şi mi-am şters lacrimile.

Ultimul lucru pe care vroiam să îl fac era să admit faţă de cineva adâncimile depravării mele. Când am fost arestat în 1985, cele două imagini ale mele au intrat în coliziune în presă, în biserica mea şi, cel mai dureros, în familia mea. Secretul nu mai era un secret, dar drumul spre vindecare începuse, chiar dacă nu părea foarte vindecător la început. Fiindcă nu fusesem capabil să-mi mărturisesc deschis păcatele pe cont propriu, alţii au făcut mărturisirea iniţială pentru mine. Pe cât de dureros poate să fie, pe cât de înspăimântătoare pot fi consecinţele, dezvăluirea este uşa prin care trebuie să treacă toţi cei care au atracţie nepotrivită faţă de copii. Secretul este legătura care trebuie ruptă, iar confruntarea cu trecutul este oglinda pe care o va folosi Dumnezeu pentru a aduce adevăr şi vindecare.

Avocatul meu mi-a sugerat un terapeut; un bărbat care era un membru respectat al comunităţii medicale şi care avea şi ceva experienţă cu tribunalul. Totuşi, mersesem la un alt terapeut cu câţiva ani înainte, un om plăcut şi încurajator, dar prea dornic să mă lase să perseverez în atitudini la care ştiam că trebuia să renunţ. Când mi-a devenit clar că lucrurile nu se vor schimba cu adevărat, pentru mine întâlnirile noastre şi-au pierdut în mare parte sensul şi le-au pus capăt câteva luni mai târziu.

Discuție

• Exemplul a ceea ce s-a întâmplat în viața mea include multe din elementele discutate în secțiunea anterioară „Confruntarea cu trecutul”. E-mailul meu îmi spune că există asemănări între povestea mea și poveștile altora. Discută din ambele punct de vedere – „Confruntarea cu trecutul” și experiența ta.
• „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.” (Luca 15:20) Ia în considerare „Un exemplu personal” în lumina poveștii fiului risipitor. Poate că nu am cerut jumătate din moștenire de la tatăl nostru, dar i-am întors spatele. Discută.

Ce să faci – câteva sugestii

Pe baza experienţelor pe care le-am avut eu și cei care mi-au scris, le-aş oferi următoarele sugestii celor care nu și-au exprimat atracția în comportament și caută ajutor pentru prima dată:

• Întreabă oamenii în care ai încredere (pastori, medici etc.) pe cine ţi-ar recomanda ei. Nu trebuie să spui mai mult decât că treci printr-un stres serios în viaţa ta şi că ţi-ar plăcea să primeşti ajutor de la un psiholog sau de la un psihiatru. Un profesionist nu ar trebui să trateze niciodată o asemenea cerere cu uşurinţă, iar cei mai mulţi ar încerca să-ţi dea numele cuiva pe care s-au bazat în trecut.
• Majoritatea terapeuţilor oferă o şedinţă de „tatonare” – un timp în care tu pui întrebări, iar terapeutul află ce nevoie ai. Recomand ca declararea scopurilor tale să fie prezentată printr-o simplă întrebare.

De exemplu, i-ai putea împărtăși: „Mă lupt de ceva timp cu o atracţie nepotrivită față de copii şi vreau eliberare. Cred că toate lucrurile sunt posibile cu Dumnezeu, dar ştiu că rădăcinile acestei stări pot fi adânci. Nu am dat curs sentimentelor mele. Mă poţi ajuta să-mi ating scopul?” Dacă răspunsul terapeutului arată atitudinea că nu eistă schimbare, ascultă ce îţi spune, dar caută un alt terapeut. Terapeutul meu a admis adesea că nu era de acord cu tot ce cred eu, dar mi-a stat alături şi m-a asistat, făcând tot ce poate pentru a mă ajuta să-mi împlinesc scopurile.

• Oamenii în vârstă au văzut multe în viaţă şi cunosc realitatea luptei prin care treci. Ia în considerare stabilirea unei relaţii cu cineva pe care îl respecţi; petrece timp cu acel om, fără să scoţi la suprafaţă prea devreme lupta ta. Poate îţi aminteşti de „D” dintr-o secţiune de mai sus a acestei broşuri şi de speranţa pe care a experimentat-o el printr-o asemenea relaţie.

Notă: Mulți dintre cei care citesc acestă broșură s-ar putea întreba de ce am inclus secțiunea de mai sus când ei deja au depășit limita. Cred totuși că există oameni care se potrivesc descrierii că „nu au dat niciodată curs atracției”. Cred, de asemenea, că aceia dintre noi care am făcut-o putem întâlni într-o zi pe cineva care nu a făcut-o – iar noi vom fi capabili să îi îndreptăm în direcția vindecării.

Orice spui poate şi va fi…

„F”

Din câte cunosc, nu există state unde aflarea despre molestarea unui copil poate fi ascunsă fără a exista consecinţe legale negative. „F” a scris: „Dacă aş fi ştiut că pastorul meu va chema poliţia, nu i-aş fi spus niciodată nimic.” În scrisoarea mea de răspuns, am încercat să-l fac pe „F” să înţeleagă legea cu privire la asemenea chestiuni şi să se concentreze pe ciclul abuzului, care trebuia oprit.

Primirea ajutorului poate fi departe pentru cei care au dat curs atracţiilor, atunci când se confruntă cu realitatea unei arestări şi a unei posibile perioade de închisoare. Să fii raportat pentru că ai admis contactul sexual cu un copil, poate să pară chiar o trădare a încrederii. O foarte nefericită realitate a dezvăluirii este că dacă ar avea loc o arestare, nu există garanţia unui suport pe termen lung din partea nimănui (terapeut, familie, prieteni sau membri ai bisericii). Dar când nimeni nu pare să fie prezent, Dumnezeu este. „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” (Isaia 41:10)

Discuție

• Dat fiind ce simte societatea pentru cineva prins molestând un copil, teama de arestare, de închisoare și de un viitor nesigur constituie temeri valide. Discută despre „ciclul abuzului” în lumina acestor temeri.
• Discută cum s-a simțit „F” după ce a fost denunțat de pastorul său și, dacă este posibil, compară sentimentele lui cu ale victimei.
• „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:20) Dumnezeu nu-ți va întoarce niciodată spatele. Deși situația ta și consecințele acțiunilor tale ar putea fi severe, El va fi întotdeauna cu tine. Discută despre asta.

„Este prea mult”

Cu câţiva ani în urmă, într-o seară am primit un apel. Bărbatul s-a prezentat şi a început să-mi povestească despre recenta arestare a fratelui său mai mic pentru molestarea unui copil şi despre disperarea profundă care îi cuprinsese pe toţi în familie. Am vorbit cam o oră – cel mai mult despre ce simţea fratele lui, despre lipsa oricăror indicii aparente că aceasta era o problemă pentru fratele lui şi despre trecutul meu. Conversaţia s-a terminat cu rugăciune şi cu speranţa că fratele lui va suna a doua zi. Nu a făcut-o.

Câteva zile mai târziu, bărbatul a sunat din nou, ca să-mi spună că fratele lui s-a sinucis. Am vrut să rostesc cuvine care să aibă sens pentru el, dar ele nu au venit. M-am simţit ca un ipocrit în ceea ce privea chemarea mea la misiune, fiindcă nu am rostit o rugăciune. Amândoi am spus doar că ne vom ruga unul pentru celălalt, iar apoi am închis.

Mânie. Confuzie. Tristeţe adâncă. Aceste emoţii şi altele s-au amestecat, în timp ce mă gândeam la tânărul care nu a crezut că va putea supravieţui la ceea ce credea el că va deveni viaţa lui. Alţii au făcut aceeaşi alegere de neschimbat, iar mulţi alţii, inclusiv eu, s-au gândit la sinucidere, ca urmare a expunerii celei mai secrete ruşini a lor.

Chiar și după ce am decis că sinuciderea nu era o opțiune, călătoria care îmi stătea în față părea prea mult pentru mine. De exemplu, de fiecare dată când mă gândeam că era nevoie să-mi zugrăvesc casa, treaba de făcut aproape că mă copleşea. Atât de multă muncă! Atât de mult timp preţios, care putea fi folosit mai bine pentru relaxare sau pentru a face ce vroiam să fac!

Trebuia să mânuiesc o scară şi ore întregi urma să-mi ţin trupul strâns lipit de bare, cu degetele unei mâini albite din cauza încleştării şi cu cealaltă mână cufundată într-o găleată, şi împrăştiind apoi cât de multă vopsea puteam, înainte de a relua procesul. Dar câte o scândură o dată, câte o latură o dată, treaba era făcută.

Nu cunosc pe nimeni care să lupte împotriva unei atracţii nepotrivite faţă de copii și care să nu vrea ca problema să dispară pur şi simplu. Totuşi, unii văd tratamentul şi paşii de urmat pentru schimbare, ca pe un motiv de a da la o parte orice şi pe oricine din calea ţelului lor. Prin acţiunile lor, anunţă că au pus de o parte „viaţa normală”, până ce vor simţi că și-au atins scopul. Viața normală și relațiile nu vor conta până ce simt că și-au atins scopul. Interesant, unii au evitat chiar să meargă la biserică fiindcă simțeau nevoia de a fi mai întâi „reparați”.

Viaţa nu este aşa. Viaţa merge înainte. Dacă am învăţat ceva în umblarea mea, este că Dumnezeu creează locaşuri de vindecare atunci când eu sunt cel mai bine în stare să particip. Uneori, scriind o scrisoare unui deţinut, Domnul îmi deschide ochii la ceva ce nu înţelesesem înainte. Ocazional, imaginea uneia din victimele mele apare înaintea ochilor mei şi îmi doresc să fug de ea. Este prea multă durere evidentă în ochii victimei, este prea mare nevoie să recunosc că eu am fost cauza durerii sale. Dumnezeu îmi dă curajul să-mi mărturisesc vina, iar apoi îmi aminteşte că, deși El m-a iertat, victima suferă consecinţele acţiunilor mele. Nu pot să schimb asta, dar mă pot ruga pentru victimă.

Discuție

• „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” (Ieremia 29:11) Sinuciderea ar putea fi considerată o modalitate de a-i salva pe cei pe care îi iubim de rușinea faptelor unui molestator sau un mijloc de a pune punctul final la o viață care s-a sfârșit în rușine. Dar versetul din Ieremia merge dincolo de aceste motive. Discută despre asta.
• Am menționat experimentarea emoțiilor de mânie, confuzie și tristețe, dar nu am întâlnit niciodată un bărbat care și-a luat viața. Deși mi-au trecut prin minte gânduri de sinucidere, pentru mine ea nu a fost o opțiune. Discută cum înțelegi emoțiile enumerate și cum s-ar putea aplica ele în viața cuiva care alege viața.
• Împărtășește cum vezi coordonarea în timp a lui Dumnezeu în viața ta, în timp ce lucrezi la procesul schimbării.
• Soția mea mi-a spus odată, în timpul unei vizite: „Acum ai timp pentru a te ocupa de problemele tale. Profită cât poți de el, fiindcă atunci când vei fi acasă, nu vei mai avea atâta timp ca acum.” Unii îmi fac de cunoscut că vor începe să luceze la probleme odată ce vor ieși din închisoare. Cum este aceasta ceva realist sau nerealist?

Acum încotro?

Unul din cele mai frustrante aspecte ale acestui gen de luptă este sentimentul aproape complet de izolare care o înconjoară. Din când în când, cineva îmi aminteşte că în anii de început, Bill W. și Alcoolicii Anonimi s-a confruntat cu luarea în derâdere din partea celor care nu beau. Visul lui pentru cumpătare a prevalat. Există o întâlnire Alcoolicilor Anonimi în fiecare oraş important, iar în fiecare minut al fiecărei zile, undeva, în lume, cineva care se luptă cu alcoolismul ia legătura cu un iniţiator.

Pentru cineva care se luptă cu o atracţie nepotrivită față de copii, o cădere este mai mult decât o simplă „alunecare” care poate fi dată la o parte cu genul de răspuns: „Chiar nu am vrut! Hai să uităm ce s-a întâmplat!” În acelaşi timp, tratamentul se bazează adesea pe ideea că o cădere este inevitabilă şi că ţelul este menţinerea unui comportament lipsit de risc, nu schimbarea.

Sistemul meu de convingeri vede schimbarea venind şi prin tratamentul tradiţional: prin stabilirea graniţelor potrivite, definirea şi implementarea unui plan de prevenire a căderii şi stabilirea dării de socoteală. Toate acestea cer o sinceritate brutală față de sine. În acelaşi timp, credinţa îmi dă convingerea că identitatea mea nu este de molestator de copii, ci de bărbat capabil să molesteze copii. În opinia mea, perspectiva din prezent a lumii mă defineşte ca acelaşi bărbat arestat în 1985, fără nicio speranţă de a avea vreodată o altfel de identitate.

Dată fiind această etichetare descurajatoare, aceia dintre noi care ne luptăm cu o atracţie nepotrivită faţă de copii (fie că am dat curs atracţiei, fie că nu), trebuie să ne ţinem strâns de adevărul dragostei transformatoare a lui Dumnezeu, de iertarea păcatelor noastre, făcută posibilă prin moartea lui Isus pe cruce, şi de realitatea prezenţei Duhului Sfânt în vieţile noastre. „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu.” (Isaia 43:1)

În momentele în care frustrarea şi disperarea caută să-mi invadeze inima, Dumnezeu îmi aminteşte de dragostea Lui. Îmi aminteşte, de asemenea, că schimbarea în care cred nu se va întâmpla fără o participare activă din partea mea. Scriptura confirmă aceasta. Isus a spus: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:31-32)

Discuție

• Pentru unii, credința înseamnă că Dumnezeu cere respingerea programelor seculare de tratament. Pe de altă parte, furnizorii de tratamente resping adesea orice declarație de credință, ca fiind negare. Discută dacă credința poate și/sau ar trebui să coexiste cu tratamentul secular.
• Eticheta de „molestator sexual” definește ceva ce noi, cei care am molestat, am făcut, nu cine suntem. Discută despre asta în lumina lui Isaia 43:1 și Ioan 8:31-32.
• În mod ideal, comunitățile de credincioși ar trebui să întindă o mână oricărui membru din trupul bisericii lor care are nevoie de suport și încurajare, ceva improbabil să se întâmple în cele mai multe biserici când este vorba de cineva cu delicte legate de sex. Discută opțiunile pentru a avea din nou parte de suport și monitorizare.

Perspective personale

Cred cu fermitate în modul unic în care Domnul aduce vindecare copiilor Lui. Niciunul dintre noi nu este exact ca altcineva, deci nu ar trebui să constituie o surpriză să văd că ceva funcţionează pentru altcineva, dar nu funcţionează pentru mine. În acelaşi timp, destăinuirea dă naştere speranţei, iar speranţa este un rezultat direct al credinţei. Deci iată câteva lucruri care continuă să fie importante în călătoria mea spre vindecare.

• Crede ce este mai bine despre tine!

Prin harul lui Dumnezeu, mă trezesc în fiecare dimineaţă cu o imagine de sine pozitivă. Ceea ce nu este la fel cu a spune: „Sunt reparat, deci să-mi continui viaţa!” Nici nu am încetat procesul de predare, care a început, în cele din urmă, în ziua arestării mele. Totuşi, înseamnă să mă privesc în oglindă şi să văd reflectarea dragostei lui Dumnezeu. Pot să aleg să cred în lume sau pot să aleg să cred în Dumnezeu. Să crezi în planul lui Dumnezeu înseamnă să crezi în produsul terminat, fără să ştii exact cum se va realiza proiectul. Iar cineva care crede în Dumnezeu nu se află în negare. Dumnezeu nu-mi va permite să fug de consecinţele păcatelor mele; El mă va ajuta să le confrunt.

Discuție

• Sistemul credinței tale este cea mai importantă armă împotriva lumii tale din trecut, deoarece se concentrează pe relația ta cu Dumnezeu. Discută despre asta.

Ispita nu este păcat, este ispită.

Scopul oricărui tratament nu este absenţa ispitei, ci abilitatea de a face față ispitei. Cu mulţi ani în urmă, am ales mai degrabă să dau curs fanteziilor, decât să le resping sau să le confrunt. Cineva a scris: „Când comiţi, indiferent ce păcat, prima dată, faci din el o opţiune pentru tot restul vieţii tale” şi cu aceasta mă confrunt eu de atunci – învăţând să fac alegeri potrivite.

Să ai încredere exagerată în tine totuşi poate fi foarte periculos. În viaţa mea, aceasta s-ar putea întâmpla dacă mi-aş spune că mă pot deda la fantezie sau că mă pot afla în locuri unde fantezia mi-ar putea fi alimentată. „L”, de exemplu, a scris că nu se exprima cu adevărat în comportament când ceda fanteziilor, fiindcă nu atingea cu adevărat copilul. Răspunsul meu la comentariul lui a fost că se afla doar la o oportunitate distanţă de a o face.

Ispita mă obligă să fac o alegere între ceea ce cred eu că este bine pentru mine (de obicei, o decizie care ţine cont doar de nevoile mele la un moment dat) şi ceea ce ştiu că este bine pentru mine (o decizie luată numai după ce mă uit la consecinţele alegerii pe care sunt pe cale să o iau şi le pun în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu). Sunt destul de realist ca să ştiu totuşi că dacă nu mă antrenez zilnic, nu voi fi pregătit să fac față ispitei când va veni. Antrenarea zilnică include, dar nu este limitată la:

• • timp petrecut învăţând despre Dumnezeu prin Cuvântul Lui;
• • o viaţă de rugăciune activă;
• • scrierea gândurilor mele într-un anumit mod (un jurnal de rugăciune, scrisori etc.);
• • ascultarea altora când îmi oferă sfaturi;
• • punerea de întrebări altora, când îmi vin în minte;
• • transparenţa înaintea lui Dumnezeu şi a omului.

Discuție

• Cum i-ai răspunde lui „L” referitor la faptul că fantezia ar fi o activitate fără victime?
• Toți suntem „superstaruri” spirituale în vremurile cu puține ispite sau lipsite de ispite. Cum poate face o astfel de imagine de sine ispita mai dificilă?
• Ia în considerare lista de „antrenare zilnică” de mai sus și discută care punct ar fi mai ușor de realizat comparativ cu celelalte. Adaugă exerciții zilnice care nu sunt enumerate, dar ar putea fi folositoare.
• Recunoaşterea faptului că mă aflu „în proces”

Uneori primesc scrisori de la bărbaţi aflați în închisoare care mă anunţă că au fost eliberaţi – nu mai au ispite şi nu mai au dorinţe nepotrivite faţă de copii. Ei îşi exprimă marea bucurie, iar eu celebrez împreună cu ei exaltarea pe care o simt. Luni de zile mai târziu vine o a doua scrisoare, plină de remuşcări şi chiar de dispreţ de sine, fiindcă cel în cauză a cedat fanteziei nepotrivite sau s-a autosatisfăcut folosind amintirea circumstanței unui abuz. Împărtăşesc tristeţea pe care o simte, dar îl încurajez să ceară iertare de la Domnul.

Ceea ce fac cunoscut aici nu are intenţia să accentueze inutilitatea atingerii scopului schimbării, la fel cum nu are intenţia să arate că libertatea se dobândește doar spunându-le altora despre victorie. Libertatea se dobândește în deciziile zilnice pe care le fac eu pentru a respinge orice fantezii nepotrivite şi prin faptul că eu cred că fiecare decizie pe care o iau îmi întăreşte hotărârea pentru viitor. Libertatea este acceptarea faptului că sunt mai degrabă o lucrare în proces, decât un produs terminat. Mai bine strigă de bucurie că te află încă în luptă! Un om care a renunţat la luptă este destinat unei vieţi de izolare, personală sau instituţională, ca şi la faptul de a condamna victima la aceeaşi soartă.

Discuție

• Eliberarea de atracția față de cei de vârstă nepotrivită este mult mai posibilă în închisoare decât în lumea de afară, deci uneori absența declanșatorilor personali la ispite ne poate face să simțim că am învins-o pe deplin. Discută modalități de a-i încuraja pe alții (sau pe tine însuți) când are loc orice fel de cădere. De ce păcatul nostru nu înseamnă pentru Dumnezeu ruperea înțelegerii noastre cu El?
• „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi.” (Luca 4:18) Discută acest verset în lumina comentariilor la acestă secțiune.

Iar toţi oamenii lui Dumnezeu au spus: „Amin!”

Nimic nu este simplu cu privire la această problemă, nu există reparaţii rapide pentru cel care se luptă cu pedofilia şi, cu siguranţă, nimic nu este uşor pentru cei care îl susţin în lupta lui. Aici este vorba de a crede în puterea lui Dumnezeu de a aduce o viaţă nouă acolo unde moartea este adesea preferată. Iar din experienţa mea de până acum, cel mai clar este vorba de a vedea dincolo de limitări – ale noastre şi ale altora – şi de a te mişca în lumină câte un pas o dată.

Unul din psalmii mei favoriţi declară: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut şi s-au încrezut în Domnul.” (Psalmi 40:1-3) Este ceea ce face Domnul pentru mine şi pentru toţi cei care Îl caută. Nu există bucurie în faptul de a avea de dus o asemenea luptă, nu este nicio mângâiere în faptul de a te simţi atât de singur în lume. Dar eu nu sunt niciodată cu adevărat singur, nu-i aşa? Şi există bucurie.

Aș dori să închei incluzând un articol pe care l-am scris pentru newsletterul Into the Light (noiembrie 2004) și care merită să fie luat în considerare. Sper că vei fi binecuvântat prin el.

Panoul cu informații

„Dimpotrivă, când zic celui rău: Vei muri! – dacă se întoarce de la păcatul lui şi face ce este bine şi plăcut, dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri. Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita; a făcut ce este bine şi plăcut şi va trăi negreşit!” (Ezechiel 33:14-16)

Crescentville este un oraș destul de mic pentru ca oamenii să se cunoască unul pe celălalt, dar destul de mare ca să susțină câteva afaceri de succes. Există o străduță principală cu o varietate de magazine, un parc plăcut lângă centrul orașului și o biserică vizavi de parc, în piața orașului.

Pe pajiștea din fața bisericii este un panou mare de informații. Panoul nu pare a fi de origine omenească și, în mare parte spre disperarea celor care frecventează biserica, informațiile afișate se reînnoiesc în dimineața fiecărei zile de luni. Nu este un panou obișnuit, cu simple anunțuri despre activitățile bisericii. Este un panou care enumeră diferitele păcate, pe categorii. Anxietatea membrilor izvorăște din faptul că aproape toată lumea, la un moment sau altul, și-a văzut numele pe panou, la o categorie specifică de păcat.

Există o singură modalitate prin care oamenilor li se poate lua numele de pe panou. Ei trebuie să găsească pe cineva din biserică, dornic să îi susțină și să se roage pentru ei. Evident, aceasta înseamnă că cineva anume mărturisește altcuiva că panoul spune adevărul și că are nevoie de ajutor pentru a rupe legăturile unui păcat specific.

De rușine, unii încearcă să ignore panoul, dar numai câțiva au rezistat mai mult de câteva săptămâni în acest gen de negare. Mai devreme sau mai târziu, prietenii din biserică îi abordează și îi întreabă de ce nu sunt dornici să primească ajutor. Puținii care sunt prea încăpățânați și se împotrivesc confruntării finale, părăsesc în liniște biserica.

Aceasta este o poveste. Dacă Crescentville există, mă îndoiesc că are un panou de informații al bisericii de genul celui descris mai sus, dar aș prefera ca un asemenea panou chiar să existe. Într-un asemenea loc ideal, oamenii din biserică au învățat cum să recunoască faptul că ei păcătuiesc, prietenii lor păcătuiesc, iar dacă vor ajutor pentru a părăsi un anumit păcat, există întotdeauna cineva dornic să îi ajute.

Totuși, vreau să mă întorc puțin la această poveste și vă cer puțină îngăduință pentru a continua. Vreau să plasez un delincvent sexual (Mike) în acest orășel – un bărbat care a petrecut timp în închisoare pentru delictele sale, iar acum încearcă să o ia de la început. Mike a folosit timpul din închisoare încercând să înțeleagă de ce a făcut lucrurile pe care le-a făcut. Un program de tratament acreditat pentru delincvenții sexuali l-a ajutat să înțeleagă anumite aspecte; numeroasele activități de la capelă pe care le-a frecventat au avut grijă de restul. Soția lui Mike a divorțat de el și a dus copiii în cealaltă parte a țării. Camera lui de deasupra garajului unei case vechi de la marginea orașului a fost tot ce a putut găsi, dar a corespuns scopurilor sale. Cel mai important pentru Mike a fost să găsească o familie a bisericii, deci atunci când un prieten i-a spus despre mica și neobișnuita biserică din Crescentville, s-a dus acolo.

A fost oarecum o surpriză pentru Mike să vadă panoul cu informații pe pajiștea din față. A fost o surpriză și mai mare pentru el să își vadă numele trecut, singurul nume din coloana cu denumirea „Molestarea copilului”.

Intrând în biserică, a văzut capete întorcându-se spre el, iar apoi întorcându-se repede înapoi, discuții secrete având loc de fiecare parte a naosului. Simțind că i se aprind obrajii, s-a lăsat să alunece în singurul loc disponibil de la sfârșitul rândului de bănci.

Chiar înainte de sfârșitul slujbei, un mic grup de oameni ale căror nume erau pe panou s-au ridicat și au cerut parteneri de rugăciune. Mike s-a ridicat printre ei, cu capul plecat, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Unul câte unul, alții și-au părăsit locurile, s-au apropiat de câte un om și au început să se roage cu el. Nu a trecut mult până ce Mike a rămas singur, întrebându-se de ce a crezut vreodată că acea biserică va fi în stare să-l ajute. S-a gândit să se așeze. S-a gândit să plece. Înainte de a putea face vreuna din ele, a devenit conștient că cineva stătea în picioare lângă el.

Ea avea cel puțin optzeci de ani și o față plină de riduri, formate atât în vremuri bune, cât și în vremuri rele. S-a uitat la el și a spus: „Numele meu este Alice. Când eram fetiță, un vecin m-a molestat. Am vrut să putrezească în iad. Am vrut să-l ucid. Mi-a luat fericirea și am vrut să-l urăsc cât aveam să trăiesc. Când a fost arestat, am aflat că nu eram singura lui victimă. În investigația care a urmat am aflat, de asemenea, că în alt stat omorâse o fetiță care amenințase că va spune despre el. Judecătorul l-a condamnat la închisoare pe viață, fără posibilitate de eliberare condiționată. Părinții ei au vrut să fie executat.”

A făcut o pauză de un moment, înainte de a adăuga încet: „Și așa am vrut și eu. Acum sunt o femeie bătrână și am decis că tristețea mea nu se poate sfârși dacă nu vreau eu să ia sfârșit. Astăzi, când ți-am văzut numele și păcatul pe panoul de informații, am știut că Dumnezeu îmi spunea să încetez să urăsc. Și iată-te aici. Și iată-mă stând lângă tine. Cine are fi crezut că un asemenea lucru va fi vreodată posibil?”

În acel moment, Mike a simțit că i se înmoaie genunchii, un val de emoție profundă străbătându-l când ea l-a invitat să se așeze lângă ea. „De ce să nu începem cu o rugăciune?”

Delincvenții aflați în închisoare vor citi această poveste și o vor considera un vis, o fantezie care nu se va întâmpla niciodată. Cititorii care nu sunt în închisoare ar putea fi de acord cu ideea reconcilierii pentru delincvenții sexuali, dar nu ar fi de acord cu ideea că o victimă l-ar sluji pe un delincvent în maniera în care a făcut-o Alice. Victimele sunt încurajate să aibă o ură sănătoasă pentru cei care le-au molestat. Dată fiind trauma pe care o îndură victimele, o astfel de ură ar fi de înțeles, dar ea va realiza puțin, cred eu, în termenii vindecării.

Versetele 33:14-15 din Ezechiel sunt o rază de speranță pentru aceia dintre noi care am molestat. El a scris: „Când zic celui rău: «Vei muri!» – dacă se întoarce de la păcatul lui şi face ce este bine şi plăcut, dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit, şi nu va muri.”

În povestea mea, Mike este un astfel de om. S-a întors de la păcatul lui și a făcut tot ce era de așteptat de la el și chiar mai mult. După ce a executat sentința în închisoare, s-a abătut din drum pentru a căuta reconcilierea și restaurarea; s-a ridicat alături de ceilalți care au fost dornici să se ridice, recunoscând prin acțiunea sa adevărul postat pe panoul de informații. Ar fi putut căuta o biserică în alt oraș, o biserică fără un asemenea panou de informații. Dar nu a făcut-o.

Alice nu era obligată să spună „da” îndemnului lui Dumnezeu. Ar fi putut să păstreze ura pe care a purtat-o molestatorului ei și tuturor molestatorilor și nu ar fi scăzut în ochii celorlalți. Dar când nimeni nu a arătat dorință de a se apropia de Mike pentru rugăciune, a știut că trebuia să o facă ea.

Ezechiel a scris: „Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita” (33:16), ceea ce este greu de înțeles. Cu siguranță, de fiecare dată când Alice se va uita la Mike își va aminti de abuzul care i s-a întâmplat. Își va aminti că abuzatorul ei a molestat și pe alții. Și cu siguranță, s-ar putea întreba dacă Mike va molesta din nou.

Așadar nu cred că lucrurile se rezumă la ideea de a-ți aminti versus a uita, când înțelegem aceste cuvinte în mod general. De exemplu, eu pot să-mi amintesc cu ușurință de prima dată când am fost molestat, deși s-a întâmplat cu cincizeci și doi de ani în urmă. Ce cred eu cu privire la amintiri este că amintirea a ceea ce a făcut cineva nu ar trebui să fie ținută împotriva sa, pentru a-l menține în aceeași stare sau în același moment în timp.

Amintirea nu ar trebui folosită pentru a nega niciunui păcătos iertarea câștigată prin moartea lui Hristos pe cruce. Amintirea înseamnă și încurajarea vindecării în viețile altora (ca și în viața noastră), pentru a trece dincolo de faptele din trecut și a face alegeri care Îi aduc onoare și glorie lui Dumnezeu.

Povestea pe care am împărtășit-o este departe de a se fi terminat. Ea a fost destinată a fi doar un moment timp, după care comunicarea fie va continua conform potențialul său pentru vindecare, fie se va stinge din cauza fricii de ce s-ar putea întâmpla. Dacă relația va continua, călătoria pe care Alice și Mike o vor face nu va fi întotdeauna ușoară, dar când va fi centrată pe Dumnezeu, va fi întodeauna binecuvântată.

Povestea reprezintă, de asemenea, un ecou al unei dorințe profunde pe care o am pentru biserică, deoarece biserica este extrem de ispitită să arate ca lumea seculară. Când arată ca lumea seculară, biserica este slăbită, iar în cele din urmă va înceta să atragă o turmă în căutarea unui păstor. Noi toți, atât păcătoși, cât și sfinți, suntem copiii lui Dumnezeu și puțini dintre noi nu avem nevoie de restaurare. Toți avem nevoie să ne rugăm: „Doamne, iartă-mi păcatele. Ai milă de mine!” Iar Dumnezeu va avea milă și ne va ierta.

Alte broşuri scrise de Bob Van Domelen

Biserica, delincventul sexual și reconcilierea
Închisoarea și homosexualitatea
Întuneric, acum lumină

Into the Light, un newsletter bilunar pentru cei care au comis delicte legate de sex, este disponibil în mod gratuit. Voi adăuga numele tău pe lista electronică după ce voi primi o cerere personală de la tine. Aceasta poate fi și uneori este o problemă în instituțiile de corecție, deci cei care primesc newsletterul o fac înțelegând situația.

[Bob Van Domelen, When Darkness Isn’t Dark Enough. Discussion Edition. Copyright © 2016 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]