de Jimmy Hinton

Jimmy Hinton ajută bisericile să prevină abuzul sexual al copilului.

Amber Lyon a realizat un documentar excelent cu câțiva ani în urmă, numit Traficarea sexuală a copilului pe internet – „Vinderea fetei de la ușa de alături”.^[1] Făceți-vă timp să îl vizionați. Trebuie neapărat văzut. Ea vorbește direct cu bărbați care au fost prinși cumpărând fete minore pentru relații sexuale. Ea vorbește, de asemenea, cu fete traficate. Fete minore sunt vândute pentru sex în fiecare zi cu miile pe backpage.com. Am verificat eu însumi backpage.com și este ceva ce nu se face pe ascuns. Mi-a luat mai puțin de treizeci de secunde ca să găsesc sute de fete minore de vânzare.

Internetul a accelerat industria sclaviei sexuale în mai multe moduri. În primul rând, accesibilitatea instantanee la mii de copii vânduți online a făcut să fie mult prea ușor pentru prădători să abuzeze. În documentar, Amber a postat o fotografie a ei în deux-pièces de când avea paisprezece ani, însoțită de un anunț pentru sex. În patru minute de la postarea anunțului a început să fie bombardată cu apeluri de la bărbați care vroiau sex, știind că este minoră (deși doar poza astfel). În al doilea rând, rețelele sociale oferă acces nelimitat la fotografiile publice ale copiilor mici, îngăduindu-le prădătorilor să caute copii după gusturile lor pentru a-și hrăni fanteziile. Vedeți articolul meu Facebook: teren de joacă pentru pedofili, pentru a vă convinge cât de răspândit este acest lucru. În sfârșit, internetul oferă o „scăpare”, un loc unde oamenii își pot ascunde micile secrete murdare, rămânând complet anonimi.

În documentarul lui Amber veți găsi ceva ce ar trebui să fie de bun simț pentru noi toți – prostituatelor nu le place ceea ce fac! Când intervievează femei de stradă la bordelul Moonlite Bunny din Nevada, devine evident, din lacrimile lor, că pentru ele nu este o „slujbă” dezirabilă. În timp ce plânge, o prostituată povestește cum a fost molestată în copilărie: „Virginitatea nu era o opțiune acolo de unde vin eu. Mi-a fost luată. Când intri în joc, iar cineva vrea să se culce cu tine pentru bani și ți-ai pierdut deja virginitatea, este ceva de genul: «De ce nu?… De ce nu?»… Sexul nu este la fel de sacru cum era cândva.” Dennis Hof, proprietarul bordelului, îi spune lui Amber de ce caută proxeneții copii mici de traficat: „Sunt ușor de manipulat.”

Am intervievat-o anul trecut pe fosta vedetă de filme pornografice Crissy Moran și am întrebat-o dacă era de părere că statisticile care arată că 90% dintre femeile din industria sexului au fost abuzate sexual în copilărie sunt adevărate. Crissy a spus: „Cu siguranță, cred că sunt adevărate. Femeile din industria asta sunt foarte zdrobite.” Crissy însăși a fost abuzată sexual de numeroase ori când era foarte mică. A trăit într-un cămin creștin unde virginitatea era idolatrizată. Când virginitatea i-a fost luată lui Crissy la o vârstă fragedă, și ea crezut la fel despre ideea de a-și vinde corpul pentru bani: „De ce nu?”

Ceea ce mă exasperează este că multe dintre femeile abuzate sexual în copilărie (dacă nu cumva majoritatea), au fost abuzate de membri de încredere ai bisericilor. Ceea ce face ca biserica să fie unul din cele mai importante instrumente pentru traficarea sexuală din țara noastră. Poate credeți că exagerez, dar pretutindeni unde călătoresc aud nenumărate relatări de la supraviețuitori cărora le-a fost furată virginitatea la o vârstă foarte, foarte fragedă. Nici măcar nu este nevoie să călătoresc, pentru a auzi relatări despre abuzul sexual din biserici. Câțiva din prietenii mei de pe plan local îmi spun poveste după poveste despre abuzuri sexuale care au avut loc în bisericile lor. Nu mă înțelegeți greșit, nu încerc să îi fac pe oameni să le fie frică de biserici sau să zugrăvesc ideea că creștinii sunt niște ciudați. Sunt eu însumi pastor și cred că comunitatea credincioșilor este cea care ar trebui să se ridice pentru a schimba situația. Dar să trăim în negare este cel mai bun mod de a ne asigura că traficarea copiilor în biserici va continua. Nu pot sublinia îndeajuns cât de răspândit este abuzul în biserici. Și credeți-mă, nu doar la catolici.

Sper să pot arăta adevărata față a acestui rău atroce, făcut în secret în Numele lui Dumnezeu. Nu este amuzant. Nu este ceva ce se întâmplă din când în când. Nu este ceva de luat în glumă. În două zile voi pleca pentru a ține un seminar despre abuz într-o biserică din Michigan. Am auzit deja relatări despre abuzuri dureroase de la oameni care vor fi prezenți acolo și voi auzi și mai multe de la cei din audiență. Asta se întâmplă oriunde vorbesc.

Treaba noastră, a creștinilor este: „Nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le. Căci e ruşine numai să spunem ce fac ei în ascuns. Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală este lumina.” (Efeseni 5:11-13) Oameni buni, este timpul să scoatem reflectoarele! Spuneți liderilor bisericii voastre că problema este reală, că se întâmplă tot timpul și că nu vom răbda ca Biserica să păstreze tăcerea despre traficarea sexuală a copiilor noștri.

Asigurați-vă că vedeți videoul lui Amber!

Notă

^[1] Amber Lyon de la CNN investighează traficarea sexuală a copilului pe internet în America în Child Sex Trafficking on the Internet – “Selling the Girl Next Door”.

[Jimmy Hinton, Child Sex Trafficking in the Church. Copyright © 2014 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune.]

O inimă rănită. Speranţă pentru adulţii victime ale abuzului sexual în copilărie

De Dan B. Allender
Editura Peregrinul
Nr. pagini: 318
Comenzi online: scriptum.ro, gramma.ro

O inimă rănită abordează foarte personal, dar şi profund, această formă de abuz, ale cărei efecte sunt cele mai vătămătoare pentru suflet. Ea este personală, pentru că te poate afecta pe tine, partenerul tău de viaţă, pe o prietenă intimă sau pe o vecină ori pe o cunoştinţă apropiată de la biserică. Şi este specifică, deoarece nu se mărgineşte la o discuţie cu caracter general, nici la soluţiile pe care le-ai putea găsi în alte cărţi. Cartea această pătrunde adânc în inima rănită a cuiva apropiat ţie, dezvăluind jalea neştiută a unui suflet vătămat de abuzul sexual – dar, totodată, te ancorează în nădejdea îngropată adâncă în el de carte Cel al cărui chip luminos îl purtăm cu toţii.

Abuzul – speranță și vindecare pentru cei abuzați

De Paul & Liz Griffin
Editura Elpis, 2010
Nr. pagini: 118
Comenzi online: stephanus.ro

Mulţi creştini poartă amprenta rănilor provocate de abuzul fizic, verbal, rasial, emoţional, spiritual sau sexual. Că urmare, viaţă lor este marcată de confuzie şi de teamă că vor fi respinşi sau abuzaţi din nou. Un sentiment de vid îi face pe mulţi să trăiască, din această cauza, o viaţă fără speranţa.

Dacă eşti afectat de urmările vreunui abuz, indiferent de natură acestuia, cartea de faţă te va ajută să-ţi înţelegi propriile tipare comportamentale şi îţi va explică felul în care abuzul suferit ţi-a modificat raportarea la Dumnezeu şi la ceilalţi. Paşii practici spre obţinerea libertăţii, descrişi în carte, te vor ajută să-ţi găseşti drumul spre refacere şi vindecare, redându-ţi speranţa necesară pentru a depăşi aceste obstacole din viaţă ta.

Cartea aduce cu sine, de asemenea, aspecte profunde şi o înţelegere de mare fineţe asupra acestei problematici, atât de necesare celor implicaţi activ în lucrarea pastorală şi îi va echipa să mijlocească vindecarea plină de har şi de dragoste pe care Dumnezeu o da oamenilor răniţi şi zdrobiţi.

Abuzul sexual al copilului

De Maxime Hancock, Karen Burton Mains
Editura Samuel, 2004
Nr. pagini: 203
Comenzi online: stephanus.ro

„Era şi timpul să apară o astfel de carte. Ea dezvăluie urmările dureroase ale păcatelor ascunse, trage un semnal de alarmă pentru biserică, oferă speranţă şi mărturii ale vindecării pentru victimele abuzului sexual.” – John White

Caracteristicile abuzului sexual al copilului
Consecinţele negative fizice şi emoţionale
Probleme comportamentale şi relaţionale
Întunecarea spiritului
Recunoaşterea trecutului
Libertatea de a ierta
Calea spre vindecare
Să-L vezi pe Dumnezeu aşa cum este
Iertarea de sine, acceptarea de sine
Să-l înţelegem pe făptaşul abuzului
Portretul unui făptaş
Mama victimei
Relaţii înnoite
Sprijinitorii
Transformarea rănilor în slujire
Iată, Eu fac toate lucrurile noi
Rugăciunea lui Kathy
Ce să facem acum?

Frumuseţe în loc de cenuşă. Ajutor biblic pentru cei abuzați sexual
De John Goblentz
Editura Christian Aid Ministries, 2004
Nr. pagini: 77
Comenzi online: stephanus.ro, kerigma.ro, librariamaranatha.ro

Acest ghid se adresează creştinilor şi conduce cititorul prin Cuvântul lui Dumnezeu pentru a găsi vindecare şi speranţă. Clară, sinceră şi practică, ea poate fi un ghid pentru păstori, consilieri şi mai ales pentru cei care au trecut prin suferinţa Tamarei.

Să înțelegem abuzul sexual
Ce este abuzul?
Ce s-a întâmplat cu Tamar?
De ce este atât de devastator abuzul sexual?
Care sunt consecințele abuzului sexual?
Pași spre vindecare și speranță
Primul pas: Confruntă-te sincer cu ceea ce s-a întâmplat
Al doilea pas: Confruntă-te cu tine însuți.
Al treilea pas: confruntă-te sincer cu Dumnezeu.
Al patrulea pas: confruntă-te sincer cu abuzatorul
Sumar

de Jimmy Hinton

Jimmy Hinton ajută bisericile să prevină abuzul sexual al copilului.

„După articolul anterior al lui Jimmy Hinton, Protejarea copiilor noștri de pedofili, i-am cerut autorului să scrie o continuare despre ceea ce putem face noi, în calitate de creștini, pentru a înțelege mai bine cum să interacționăm cu cei care se luptă cu pedofilia, fiindcă și ei sunt oameni și au la fel de multă nevoie de Isus ca oricine altcineva. Articolul de față este răspunsul lui Jimmy la cererea mea. Jimmy tocmai a făcut această prezentare la Tulsa săptămâna trecută, iar în articolul său are câteva recomandări pentru biserici. Poate că nu toți suntem de acord cu prezentarea lui, dar ea este pe cât de relevantă, pe atât de necesară. În sfârșit, ca și în primul articol al lui Jimmy, și în acesta se găsesc lucruri dificil de citit, care au fost însă lăsate deoarece, prezentarea fiind de o importanță vitală, putem oferi spațiu pentru o prezentare deschisă și onestă a acestor lucruri.” – Matt

Este un subiect profund personal pentru mine și scriu din perspectiva cuiva al cărui tată ispășește în prezent o sentință pe viață pentru delicte sexuale împotriva copiilor. Pentru a fi un subiect și mai personal, tatăl meu a fost pastor la exact aceeași biserică unde sunt eu predicator. Pentru a fi și mai personal, eu am fost cel abordat de o victimă de a lui cu trei ani în urmă. Trei zile mai târziu, l-am raportat pe propriul meu tată la poliție, ceea ce a condus în cele din urmă la mărturisirea sa și la o sentință ulterioară de 30-60 de ani de închisoare. Tatăl meu și cu mine continuăm să comunicăm destul de des și discutăm deschis despre cum a putut să abuzeze peste douăzeci de copii și să țină așa ceva secret față de noi întreaga sa viață. Odată mi-a scris din închisoare: „Nu ai idee cât de mulți pedofili sunt în Biserică.” Dar aici se înșeală.

Acum că scriu și vorbesc despre acest subiect, întâlnesc în mod regulat relatări despre pedofili în Biserică. Este literalmente o epidemie. Ne mințim singuri crezând altceva. Tocmai m-am întors din Tulsa, unde am vorbit despre abuz. Aproape jumătate dintre cei prezenți au rămas după aceea și mi-au povestit despre abuzarea lor sau a cuiva apropiat din familie… Relatări îngrozitoare. Realizați? 50% dintre cei din audiență fuseseră abuzați ei înșiși sau aveau pe cineva apropiat din familie care fusese abuzat. Este experiența mea oriunde vorbesc. Nu au existat excepții.

Se pare că există o întrebare sâcâitoare în Biserică la o anumită problemă: „Molestarea copilului este păcatul de neiertat?” Am auzit o largă varietate de răspunsuri la această întrebare. Unii aseamănă molestarea copilului cu aprobarea de către Pavel a uciderii creștinilor, dar apoi el a avut un „moment cu Isus” și a devenit un apostol al Domnului. „Cine suntem noi ca să-i judecăm, dacă s-au pocăit?” este argumentul lor. Alții susțin că deoarece nu există vindecare pentru pedofilie, pedofilii nu vor fi niciodată capabili să se schimbe. Prin urmare, nu ar trebui să-i îngăduim deloc în Biserică.

Așa că prezint perspectiva mea – nu pentru a provoca o dezbatere, ci fiindcă mă aflu într-o poziție unică. Pe câteva dintre victimele tatălui meu le cunosc personal și le-am auzit relatările. Mă bântuiesc. Ascult relatări similare oriunde merg și întotdeauna sunt la fel de dureroase de auzit. Nu scriu ca și cum aș fi o autoritate finală în această chestiune. Fiecare biserică trebuie să ia propriile sale decizii înțelepte. Dar vă ofer perspectiva mea, ca slujitor al Evangheliei și ca unul care cunoaște tiparele de gândire atât ale pedofililor, cât și ale victimelor lor.

Îmi voi susține perspectiva direct, apoi voi explica de ce este perspectiva mea. Cred că, deși pedofilii pot să se pocăiască și ar trebui să o facă, Biserica nu se află în poziția de a le ura bun venit într-o strângere unde sunt prezenți copii. De fapt, noi, ca biserică, am scris o declarație că orice delincvenți sexuali cunoscuți vor fi îndepărtați de la închinarea regulată și li se va oferi o închinare alternativă, care va avea loc exclusiv într-un grup de adulți. Ea se poate desfășura în clădirea bisericii sau în casa cuiva. Dar ca ei să participe la închinare unde sunt copii prezenți ar fi un act de insensibilitate clară și o iresponsabilitate.

Să începem cu pedofilii (limitez scopul eseului de față doar la pedofili). Definiția medicală a unui pedofil este: (1) cineva care este excitat sexual, are fantezii intense, repetate sau este implicat în comportamente sexuale cu copii prepuberi (13 ani sau mai mici), (2) cineva care este excitat sexual, are fantezii sexuale sau este implicat sexual cu un copil timp de cel puțin 6 luni, (3) cineva care are cel puțin 16 ani și (4) este cu cel puțin cinci ani mai mare decât copilul (copiii) de care este atras(ă).

Pedofilii au în general distorsiuni cognitive (se mint singuri), pe care le cred cu adevărat. În timp ce își ademenește victima pentru a crede că ea a inițiat contactul sexual, în mod ironic, pedofilul își spune și lui însuși că victima a venit la el. Există o negare completă a responsabilității aici. Altfel spus, pedofilul tinde să se vadă pe sine ca o victimă a copiilor, care „au venit” la el. Un bărbat, după ce și-a atacat fiica minoră, le-a spus investigatorilor: „Am alunecat pe o bucată de săpun, iar penisul meu, pur și simplu, a intrat în ea.” Un alt bărbat, care și-a atacat sexual, în mod repetat, fiica în vârstă de patru ani, a spus că fiicei lui îi plăcea să-și frece piciorul în sus și în jos pe penisul lui. El a continuat, spunând: „Iubește să aibă orgasm. O să-i cumpăr un vibrator. O să-l țină la păsărică și o să chicotească până ce o să aibă orgasm.” (Michael Salter, Organised Sexual Abuse, Routledge, 2013, p. 18)^[1]

Pare prea ieșit din comun ca să fie adevărat, dar acest gen de relatări sunt norma. Și nu par să se schimbe odată cu terapia sau pocăința verbală. Și sunt răspândite în Biserică. Vedeți următorul extras:

„Vreau să descriu un molestator de copii pe care îl cunosc foarte bine. Acest bărbat a fost crescut de părinți creștini devotați. În copilărie rareori lipsea de la biserică. Chiar după ce a devenit adult, a fost un membru credincios al bisericii. A fost un elev eminent și un student eminent la facultate. S-a căsătorit și a avut un copil. A fost antrenor de baseball la juniori. A fost conducător de cor în biserică. Nu a consumat niciodată o picătură de alcool. Era considerat un băiat american tipic, bine format. Toți păreau să-l placă. A fost voluntar în numeroase funcții civice ale comunității. A făcut carieră într-o slujbă bine plătită. Era considerat «priceput la toate» în societate. Dar de la vârsta de treisprezece ani a molestat sexual băieți. Nu a victimizat niciodată un străin. Toate victimele îi erau prieteni… Îl cunosc pe acest molestator de copii foarte bine, pentru că eu sunt acela!” (Michael Salter, Organised Sexual Abuse, Routledge, 2013, p. 36-37)

„Domnul Raines, bărbatul citat mai sus, a fost în închisoare pentru scurt timp, apoi a fost eliberat condiționat. Aproape imediat s-a infiltrat într-o biserică și a devenit conducătorul corului de copii. După aceea, a mai fost încarcerat de două ori. Domnul Salter, care l-a întâlnit în închisoare, spune: «Cred în inima mea că data următoare când domnul Raines va ieși din închisoare, se va implica încă o dată în activitățile tinerilor din biserică. Va face asta chiar dacă acum are trei condamnări sexuale pentru molestarea copilului și probabil că va avea mai multe, condamnări pe care orice biserică le-ar fi putut descoperi. Dar cine verifică cazierul unui tânăr atât de extraordinar, de politicos, vorbit de bine? La urma urmei, voluntarii nu vin cu prea mare ușurință.»” (Michael Salter, Organised Sexual Abuse, Routledge, 2013, p. 37)

Aș putea continua iar și iar și aș putea să dau exemplu după exemplu. Pocăința percepută, lacrimile de întristare, promisiunile de a nu mai face, relatările care minimalizează ceea ce s-a întâmplat de fapt în timpul abuzului – toate sunt manevre pentru a dobândi acces la copii. Pedofilii molestează cu succes copii fără ca noi, adulții, să știm. Asta îi face să aibă succes. Și iată stratagema – bisericile îi întâmpină cu îmbrățișări calde în Numele lui Isus.

Să vorbim pentru un moment despre victimele abuzului. Se estimează că 1 din 4 fete și 1 din 7 băieți au fost abuzați sexual în copilărie. Am crezut că numerele erau exagerate până ce experiența mi-a spus altceva. Oriunde am vorbit, mai mult de un sfert dintre cei din audiență mi-au destăinuit că au fost molestați sau violați în copilărie. Iar aceștia sunt doar cei care vorbesc despre abuz. Eu suspectez că sunt mai mulți. Am auzit direct de la sursă relatări oribile. „Am încercat să le spun oamenilor – mamei, celor din biserică – dar nimeni nu m-a crezut, iar tatăl meu a continuat să mă molesteze până am împlinit șaisprezece ani.” O altă femeie, cu lacrimile rostogolindu-i-se pe față, mi-a zis: „Am fost forțată să îl iert și mi s-a spus că, dacă nu o făceam, aveam să fiu dată afară din biserică.”

Evanghelia pe care o citesc eu prezintă o imagine diferită. Victimele și cei vulnerabili – nu atacatorii – trebuie protejați. Isus a făcut asta cu femeia prinsă în adulter. A făcut asta cu femeia de la fântâna din Samaria. Și nu uitați cuvintele Lui, care sunt condamnate de unii, pentru că atacă: „Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu Mă primeşte pe Mine. Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării.” (Matei 18:5-6) Știu că am putea să ne învârtim în cerc cu versete, unele despre iertare și îndurare, altele despre judecată. Nu este mesajul meu aici. Credeți-mă, mă lupt cu așa ceva zilnic. Aș vrea să văd o versiune clară a unei pocăințe limpede ca cristalul și a unei recuperări asemenea, pentru a nu mai trebui să ne întrebăm dacă un individ continuă să abuzeze copii. Dar știu, de asemenea, cum arată realitatea în ceea ce îi privește pe abuzatori, iar ea nu este promițătoare.

Mai rău este că multe biserici, fără să știe, iau partea abuzatorilor de copii, îngăduindu-le să fie prezenți la slujbele la care sunt prezenți copii. Imaginează-ți, pentru un moment, că ești un supraviețuitor al abuzului. La vârsta de trei ani (vârsta fiicei mele), ești obligat să îi faci sex oral unchiului tău, când te scoate în oraș la înghețată. Ți se spune, precum li se spune multor victime ale abuzului, că asta fac băiețeii și fetițele care sunt buni și că asta vrea Dumnezeu să faci tu. Crezi că sexul e din vina ta și că, dacă spui altcuiva, va crede că e vina ta. Deci ții asta pentru tine, cum fac 95% dintre copiii abuzați. Să trecem repede peste câțiva ani. Te afli (cu reticență) în biserică. Un lider se ridică și spune bisericii că fratele George a avut atracții pentru copii, dar s-a pocăit și trebuie să îl iubim așa cum îl iubește Isus, fără să punem întrebări. „Iertați și uitați!”, spune el. Se împart îmbrățișări călduroase, iar lacrimile curg pe obraji. Între timp, George, când se întoarce la locul lui, îți trece mâna prin păr în trecere. Într-o clipă, începi să retrăiești abuzul din copilărie. Acestea sunt lucrurile are revictimizează copiii tot timpul. O supraviețuitoare a abuzului mi-a spus odată, cu capul în mâini: „Cum aș mai putea avea vreodată încredere în Dumnezeu sau în Biserică?” Până nu îi vom proteja pe copiii noștri și pe cei vulnerabili, asta nu se va întâmpla.

În concluzie, experiența și educația dovedesc că pedofilia este un rău puternic. Manipularea, minciunile și secretele conduc motorul abuzului sexual. Deoarece abuzul este atât de ascuns, este imposibil să estimăm dacă un delincvent sexual este cu adevărat pocăit. Statisticile dure pe care ne putem baza arată că vasta majoritate a delincvenților sexuali comit din nou delicte când se întorc într-un mediu cu risc ridicat, precum o biserică. De ce? Pentru că sunt tentați de copii și fiindcă le dăm acces la drogul pe care ei îl aleg.

Cred că pedofilii se pot pocăi, cu un tratament bun și multă rugăciune. Dar nu vă înșelați – întotdeauna vor fi atrași de copii. Și fiindcă sunt atrași de copii, iar în trecut au comis delicte sexuale cu succes, și fiindcă supraviețuitorii abuzului se tem de prezența lor, și fiindcă suntem chemați să-i protejăm pe cei vulnerabili când îi invităm pe pedofili la o întrunire la care sunt prezenți copii, și fiindcă nu există un test adevărat pentru a ști dacă ne-am pocăit, și fiindcă pedofilii exploatează naivitatea membrilor bisericii, și fiindcă abuzul sexual are efecte spirituale, mentale și emoționale atât de devastatoare, le datorăm tuturor să-i ținem pe copii și pe delincvenții sexuali separat. Punct.

Deci ce loc au pedofilii în Biserică? Pedofilii care se pocăiesc nu trebuie să aibă de-a face cu copiii mai mult decât dependenții de droguri trebuie să aibă de-a face cu drogurile. Dar pedofilii au loc în Împărăție. Pot să se ofere voluntari în activități care exclud copiii. Pot să slujească, să se roage, chiar să învețe pe alții la slujba alternativă. Pedofilii au nevoie de comunitate ca oricine altcineva. Dumnezeu ne-a proiectat pentru a dori comunitatea. A-i exclude pe delincvenții sexuali de la răscumpărare înseamnă a ne pune în locul lui Dumnezeu. Nu putem decide dacă harul lui Dumnezeu s-a coborât sau nu peste ei. Ne rugăm pentru recuperarea pedofililor, la fel cum ne rugăm pentru oricare dintre noi, păcătoșii. Slujim aceluiași Dumnezeu. Dar a nu lua măsuri pentru a-i proteja pe cei inocenți este malpraxis creștin.

Notă

^[1] Michael Salter, Organised Sexual Abuse

[Jimmy Hinton, What Place Do Pedophiles Have in Church? Copyright © 2014 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.wineskins.org.]

Jimmy Hinton cu familia

Jimmy Hinton a crescut în Shanksville, Pennsylvania, la puțin peste o milă de locul unde avionul United 93 a fost deturnat în atacurile teroriste sinucigașe din 11 septembrie 2001. Este soț fidel, tată a trei copii frumoși și pastor cu normă întreagă. În anul 2011 a descoperit că tatăl lui este pedofil și că fusese pedofil întreaga sa viață de adult. Oricât de tulburător a fost acest fapt pentru Jimmy, în ciuda faptului că avea două licențe și ani de experiență în slujire, nimic și nimeni nu-l pregătise pentru impactul pe care urma să îl aibă aceasta asupra familiei, comunității și bisericii sale.

De fapt, chiar dacă peste 90% din pedofili se identifică pe ei înșiși ca religioși, acesta este unul dintre subiectele cu privire care bisericile arată cea mai mare naivitate. Bisericile sunt organizații primitoare, totuși mulți creștini nu au idee că pedofilii se închină și abuzează sexual cu ușurință între ei. Lipsa de materiale educaționale și de instruire pentru biserici și numărul nesfârșit de copii abuzați în fiecare zi confirmă această tristă realitate. Bisericile rămân vulnerabile, iar copiii sunt în continuare abuzați cu milioanele.

Jimmy este calificat în mod special pentru a ajuta bisericile să detecteze și să prevină abuzul. Toate cercetările de până acum au fost făcute din afară. Cercetătorii din domeniul abuzului sexual al copilului nu sunt slujitori creștini, deci nu cunosc toate complexitățile delicate implicate în rămânerea alături de o biserică în suferința abuzului. Cercetătorii nu au trăit cu pedofilii, deci niciun aspect din cercetările lor nu este vizibil în viața reală a pedofilului, acolo unde abuzatorii își croiesc drumul către pat cu copiii noștri. Și cercetătorii nu au relații apropiate cu abuzatorii pe care îi studiază, deci foarte puține informații pe care le dau abuzatorii pot fi vreodată confirmate.

Jimmy este un cercetător care slujește o biserică, a trăit cu tatăl său pedofil timp de douăzeci de ani, l-a raportat pe tatăl său autorităților, menține un contact apropiat cu tatăl său încarcerat și cu victimele tatălui său și și-a focusat întreaga cercetare pe tacticile specifice pe care le folosesc abuzatorii pentru a dobândi cu ușurință acces la copii, în timp ce dobândesc în mod deschis binecuvântarea adulților.

Prezentările pe care le face Jimmy descifrează „codul magicianului” pe care îl folosesc pedofilii, pentru ca audiența sa să poată realiza efectiv, pas cu pas, în timp real, cum procedează abuzatorii copilului pentru ca un copil să treacă din brațele părinților în brațele lor.

Este timpul să trecem de la faptul că abuzatorii dobândesc acces la copiii noștri, la a le arăta oamenilor exact cum dobândesc ei acest acces.

[Jimmy Hinton. Copyright © Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune.]

de Cathie Van Domelen

Cathie și Bob Van Domelen

Acesta este un discurs ținut pe 18 septembrie 2005 la Biserica Luterană Sfântul Ioan din Steward, Nebraska.

„Mama Sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei.” (Luca 2:51)

Ceea ce vă voi împărtăși „păstrez în inimă” de aproximativ douăzeci de ani. Dar, spre deosebire de lucrurile minunate păstrate în inimă de Maria, binecuvântata mamă a lui Isus, memoria mea a păstrat lucruri dureroase și rușinoase.

Pe 3 aprilie 1985, soțul meu, Bob, a fost arestat pentru molestarea unor copii. Astfel a început pentru el, pentru mine și pentru familiile noastre o călătorie care continuă și astăzi. Cu privire la zilele de început ale călătoriei noastre, oamenii mă întreabă: „Cum ai rezistat?” Răspunsul meu este de obicei: „Pur și simplu.” Dar acum sunt nevoită să vă destăinuiesc despre straturile de protecție și de tărie care Dumnezeu a îngăduit să existe în mine, ca să fiu pregătită pentru acea zi din 1985.

La baza tăriei și protecției mele s-a aflat o bază solidă a valorilor creștine, care mi-au fost insuflate de la naștere. Tatăl meu a fost un om de onoare, care s-a străduit să facă cel mai bun lucru care se aștepta de la el sau pe care îl putea face în viață și să fie cât putea el de bun. Mama mea era un izvor de înțelepciune populară moștenită, sunt sigură, de la mama ei și de la strămoșii ei etc. Cunoașteți genul acesta de aforisme ale mamelor: „Fiecare nor are o țesătură de argint”, „Nimic nu se întâmplă fără să iasă și ceva bun”, și cel care m-a purtat prin acele zile întunecate și prin multe zile dinainte și după ele: „Domnul nu-ți dă niciodată o cruce mai mare decât umerii pe care ți-i dă ca să o porți.”

Această ultimă zicală, am descoperit cu câțiva ani în urmă, are o bază biblică, care sunt sigură că a fost înregistrată de generațiile de mame. Pavel a fost cel care a zis, în Întâia Epistolă către Corinteni: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corinteni 10:13)

Și așa, pur și simplu, am rezistat. Făcusem un jurământ să iubesc, să onorez și să respect… la bine, la rău etc. Iar aceasta era parte chiar a ființei mele – onorarea jurămintelor.

Și, bineînțeles, răspunsurile din rubrica de sfaturi Dragă Abby a lui Ann Landers stăruiau în colțișoarele minții mele, împreună cu întrebarea: „Sunt mai bine cu el sau fără el?” Cu alte cuvinte, ce beneficiu aș fi avut eu sau Bob din divorț? Și ce rău ar fi fost pentru mine sau pentru el dacă am fi divorțat?

De asemenea, eram și încă sunt mamă. Cum ar fi fost mai bine pentru cei trei copii ai noștri, pe atunci minori? Ce scenariu avea să îi rănească? Din ce scenariu ar fi beneficiat sau ce scenariu le-ar fi făcut mai puțin rău? În sfârșit, a trebuit să mă întreb, cu privire la Bob: „Este un om care merită să rămân lângă el? Are calitățile necesare pentru restaurare? Este ceva în el care vrem să rămână în viețile noastre?” Cu alte cuvinte: „Este un om bun care a făcut niște lucruri cu adevărat îngrozitoare?” Răspunsul meu la toate aceste întrebări a fost „da”.

În cele din urmă, am acceptat că Dumnezeu îl iertase pe Bob. Iar dacă Dumnezeu îl iertase, cine eram eu să fac altfel? Nu ne rugăm noi zilnic cum ne-a învățat Isus: „Și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”? (Matei 6:12) Iar Isus, un bun iudeu al vremii Sale, a cunoscut Înțelepciunea lui Sirah (Ecclesiasticul) 28:2: „Iartă nedreptatea aproapelui tău şi, atunci când te vei ruga tu, ţi se vor ierta păcatele.” Știu că păcatele lui Bob erau din cele mai grave și dincolo de ce mi-aș fi putut imagina vreodată sau aș fi putut face vreodată. Dar știam (și știu), de asemenea, că orice păcat, inclusiv al meu, este întristător pentru Dumnezeu, Tatăl nostru. Și orice păcat înseamnă să Îi întoarcem spatele Lui și dragostei Lui infinite.

Așa că, pur și simplu, am rezistat. Aveam responsabilitate pentru copiii noștri, ca și pentru soțul meu. Cu ce ar beneficiat vreunul din noi dacă aș fi întors spatele și aș fi fugit? Deci am rămas. Nu am cochetat cu nicio altă opțiune. Și am încredințat totul în mâinile lui Dumnezeu.

Când fiica noastră, al treilea copil al nostru, s-a născut, m-am simțit copleșită, așa că m-am sprijinit pe Dumnezeu. Cu toată puterea, am pledat înaintea Lui, am strigat la El destul de mult, I-am cerut să mă ajute. Și a făcut-o. Deci unsprezece ani mai târziu, când am fost aruncată în prăpastie de acțiunile soțului meu, am știut exact unde să mă duc. Fără strigăte de data aceasta, doar cu rugăciuni și fiind în acord cu voia Lui.

Citind Psalmii în primele zile după arestarea lui Bob, am dat de cel la care am revenit în mod regulat, în special la anumite versete: „Arată-mi calea pe care trebuie să umblu, căci la Tine îmi înalţ sufletul. Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă! Pentru Numele Tău, Doamne, înviorează-mă; în dreptatea Ta, scoate-mi sufletul din necaz!” (Psalmul 143:8, 10-11)

Învățam că, pentru a-mi susține familia, trebuia să mă întorc înspre El, pentru ca El să mă poată remodela după chipul Său, să mă facă și mai mult copilul Său.

Când am adus copiii acasă de la secția de poliție în seara zilei de 5 aprilie 1985, am rămas în picioare în bucătăria casei noastre, sprijinindu-mă cu spatele de chiuvetă, cu fața către ei, și le-am spus că tatăl lor făcuse niște lucruri rele și că va trebui să plătească pentru ele. Le-am spus, de asemenea, că ei și cu mine nu făcusem nimic greșit. Noi eram fără vină, nevinovați de orice delict pe care îl comisese el. Mai mult, oricui încerca să ne acuze, trebuia să îi spunem asta fără nicio ezitare.

Isus știa că păcatele părinților nu se așază peste copii. Legile mozaice ale dreptății, arătate în Deuteronom și repetate în Împărați și Cronici, ne amintesc: „Părinții și copiii să nu plătească unii pentru păcatele celorlalți.” „Fiecare să fie omorât pentru păcatul lui.” (Deuteronom 24:16)

În săptămânile și lunile care aveau să urmeze ne-am continuat viețile, încercând să rămânem în afara atenției publice. Copiii, pe atunci în clasele a cincea, a șaptea și a noua, și-au dat toată silința. Mai multe familii i-au inclus în activitățile și ieșirile lor în oraș, în special pe fiica noastră, care era cea mai mică și înțelegea cel mai puțin ce se întâmpla. Băieții au distribuit ziare ca de obicei și au mers la biserică împreună cu mine. Lui Bob îi era prea rușine să frecventeze slujbele la biserica din cartierul nostru, deci el și cu mine am mers la slujbe într-un oraș din apropiere. Uneori copiii ni se alăturau, dar de obicei nu o făceau. Oamenii din cealaltă biserică erau prietenoși și ne acceptau, dar, bineînțeles, nu știau.

În cei douăzeci de ani de la arestarea și întemnițarea lui Bob am încercat să revenim ca membri activi în biserica din cartierul nostru, dar de mai multe ori am fost respinși categoric. Dar nu încetăm să mergem la liturghie acolo. Știm că comunitatea este importantă – unde sunt adunați doi sau mai mulți, va fi și El. Știm că Dumnezeu este acolo pentru noi și simțim nevoia de a da mărturie despre lucrarea Lui în viețile noastre, rămânând în comunitatea bisericii unde ne-am căsătorit și unde au fost botezați și confirmați copiii noștri, și unde s-au căsătorit fiica și ginerele nostru. Ne străduim să fim cu Dumnezeu oriunde ne aflăm, oriunde este El, indiferent de acceptarea altora. Trebuie să ne sprijinim numai pe El. Poate că nu sună ca fiind ușor, dar sincer, nu este atât de greu când este singura opțiune viabilă!

Astăzi soțul meu este un om foarte evlavios. Cei care l-ar vedea numai ca omul care era acum douăzeci de ani, care l-ar menține în închisoarea în care s-a aflat cu cincisprezece ani în urmă, îi tăgăduiesc iertarea disponibilă pentru noi toți, cei care Îl acceptăm pe Isus ca Mântuitor și care ne străduim zilnic să umblăm pe calea Lui. De asemenea, Îi tăgăduiesc lui Dumnezeu alegerea iubitoare de a ierta.

[Cathie Van Domelen, A Wife’s Perspective. Copyright © 2005 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Pentru mărturia lui Bob Van Domelen, soțul lui Cathie, clic pe Întuneric, acum lumină.

de Bob Van Domelen

Bob Van Domelen

„Dimpotrivă, când zic celui rău: Vei muri! – dacă se întoarce de la păcatul lui şi face ce este bine şi plăcut, dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri. Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita; a făcut ce este bine şi plăcut şi va trăi negreşit!” (Ezechiel 33:14-16)

Crescentville este un oraș destul de mic pentru ca oamenii să se cunoască unul pe celălalt, dar destul de mare ca să susțină câteva afaceri de succes. Există o străduță principală cu o varietate de magazine, un parc plăcut lângă centrul orașului și o biserică vizavi de parc, în piața orașului.

Pe pajiștea din fața bisericii este un panou mare de informații. Panoul nu pare a fi de origine omenească și, în mare parte spre disperarea celor care frecventează biserica, informațiile afișate se reînnoiesc în dimineața fiecărei zile de luni. Nu este un panou obișnuit, cu simple anunțuri despre activitățile bisericii. Este un panou care enumeră diferitele păcate, pe categorii. Anxietatea membrilor izvorăște din faptul că aproape toată lumea, la un moment sau altul, și-a văzut numele pe panou, la o categorie specifică de păcat.

Există o singură modalitate prin care oamenilor li se poate lua numele de pe panou. Ei trebuie să găsească pe cineva din biserică, dornic să îi susțină și să se roage pentru ei. Evident, aceasta înseamnă că cineva anume mărturisește altcuiva că panoul spune adevărul și că are nevoie de ajutor pentru a rupe legăturile unui păcat specific.

De rușine, unii încearcă să ignore panoul, dar numai câțiva au rezistat mai mult de câteva săptămâni în acest gen de negare. Mai devreme sau mai târziu, prietenii din biserică îi abordează și îi întreabă de ce nu sunt dornici să primească ajutor. Puținii care sunt prea încăpățânați și se împotrivesc confruntării finale, părăsesc în liniște biserica.

Aceasta este o poveste. Dacă Crescentville există, mă îndoiesc că are un panou de informații al bisericii de genul celui descris mai sus, dar aș prefera ca un asemenea panou chiar să existe. Într-un asemenea loc ideal, oamenii din biserică au învățat cum să recunoască faptul că ei păcătuiesc, prietenii lor păcătuiesc, iar dacă vor ajutor pentru a părăsi un anumit păcat, există întotdeauna cineva dornic să îi ajute.

Totuși, vreau să mă întorc puțin la această poveste și vă cer puțină îngăduință pentru a continua. Vreau să plasez un delincvent sexual (Mike) în acest orășel – un bărbat care a petrecut timp în închisoare pentru delictele sale, iar acum încearcă să o ia de la început. Mike a folosit timpul din închisoare încercând să înțeleagă de ce a făcut lucrurile pe care le-a făcut. Un program de tratament acreditat pentru delincvenții sexuali l-a ajutat să înțeleagă anumite aspecte; numeroasele activități de la capelă pe care le-a frecventat au avut grijă de restul. Soția lui Mike a divorțat de el și a dus copiii în cealaltă parte a țării. Camera lui de deasupra garajului unei case vechi de la marginea orașului a fost tot ce a putut găsi, dar a corespuns scopurilor sale. Cel mai important pentru Mike a fost să găsească o familie a bisericii, deci atunci când un prieten i-a spus despre mica și neobișnuita biserică din Crescentville, s-a dus acolo.

A fost oarecum o surpriză pentru Mike să vadă panoul cu informații pe pajiștea din față. A fost o surpriză și mai mare pentru el să își vadă numele trecut, singurul nume din coloana cu denumirea „Molestarea copilului”.

Intrând în biserică, a văzut capete întorcându-se spre el, iar apoi întorcându-se repede înapoi, discuții secrete având loc de fiecare parte a naosului. Simțind că i se aprind obrajii, s-a lăsat să alunece în singurul loc disponibil de la sfârșitul rândului de bănci.

Chiar înainte de sfârșitul slujbei, un mic grup de oameni ale căror nume erau pe panou s-au ridicat și au cerut parteneri de rugăciune. Mike s-a ridicat printre ei, cu capul plecat, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Unul câte unul, alții și-au părăsit locurile, s-au apropiat de câte un om și au început să se roage cu el. Nu a trecut mult până ce Mike a rămas singur, întrebându-se de ce a crezut vreodată că acea biserică va fi în stare să-l ajute. S-a gândit să se așeze. S-a gândit să plece. Înainte de a putea face vreuna din ele, a devenit conștient că cineva stătea în picioare lângă el.

Ea avea cel puțin optzeci de ani și o față plină de riduri, formate atât în vremuri bune, cât și în vremuri rele. S-a uitat la el și a spus: „Numele meu este Alice. Când eram fetiță, un vecin m-a molestat. Am vrut să putrezească în iad. Am vrut să-l ucid. Mi-a luat fericirea și am vrut să-l urăsc cât aveam să trăiesc. Când a fost arestat, am aflat că nu eram singura lui victimă. În investigația care a urmat am aflat, de asemenea, că în alt stat omorâse o fetiță care amenințase că va spune despre el. Judecătorul l-a condamnat la închisoare pe viață, fără posibilitate de eliberare condiționată. Părinții ei au vrut să fie executat.”

A făcut o pauză de un moment, înainte de a adăuga încet: „Și așa am vrut și eu. Acum sunt o femeie bătrână și am decis că tristețea mea nu se poate sfârși dacă nu vreau eu să ia sfârșit. Astăzi, când ți-am văzut numele și păcatul pe panoul de informații, am știut că Dumnezeu îmi spunea să încetez să urăsc. Și iată-te aici. Și iată-mă stând lângă tine. Cine are fi crezut că un asemenea lucru va fi vreodată posibil?”

În acel moment, Mike a simțit că i se înmoaie genunchii, un val de emoție profundă străbătându-l când ea l-a invitat să se așeze lângă ea. „De ce să nu începem cu o rugăciune?”

[Bob Van Domelen, The Bulletin Board. Copyright © 2004 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]