de Jimmy Hinton

Jimmy Hinton ajută bisericile să prevină abuzul sexual al copilului.

În mod surprinzător, nu auzisem niciodată de teevanghelistul de senzație Todd Bentley, până ce un prieten de-al meu mi-a arătat un video revoltător pe You Tube. (Mulțumesc, John!) Cunoscut ca vindecătorul prin credință „O, da! O, da! O, da!” și având sute de mii de oameni care îl urmăresc,^[1] Todd este cunoscut pentru afirmațiile lui revoltătoare și pentru violența lui pe scenă.^[2]

Deși cred că Todd este o rușine pentru creștinism și pentru tot ce susține Isus, scopul blogului meu nu este să-i ridiculizeze pe penticostali. Există o mulțime de credincioși penticostali/carismatici autentici, care se distanțează în mod deschis de Todd și de alții ca el. Totuși, scopul meu este să demonstrez cât de ușor este în general ca oamenii să fie orbiți, manipulați și seduși, pentru a crede ce este de necrezut, în timp ce neagă realitatea abuzului sexual.

Recunosc că eu, ca alte milioane de privitori, sunt intrigat de Todd Bentley. Este ușor să fii atras de videourile lui, datorită distracției și șocului pe care le transmit. Dar eu am tendința de a schița profilul aproape oricui și, cu cât l-am privit mai mult pe domnul Bentley, cu atât am început să sesizez mai mult semnalele de avertizare majore, obișnuite pentru narcisismul pedofililor, abilitatea de a seduce rapid o mulțime și a câștiga încredere, încălcând intenționat granițele și fără a cere scuze (există un video cu Todd în care el îl lovește în intestine pe un bărbat cu cancer de colon în stadiul 4, iar bărbatul cade de durere), oferind recompense nedorite, prea îndatoritor, prea dornic să se afle în jurul copiilor, prea agresiv când este confruntat, prea bun ca să fie adevărat etc.

Nu a fost nevoie decât de câteva minute ca să aflu că Todd are un trecut întunecat și că a petrecut timp în închisoare pe când era adolescent pentru agresarea sexuală a unui băiat în vârstă de șapte ani. „Au existat delicte sexuale”, admite Bentley. „Am fost implicat într-o rețea care agresa sexual. Am făcut ce mi s-a făcut mie. Și eu am fost abuzat.” „Mie nu-mi place să vorbesc despre asta în public, fiindcă ar face rău [misiunii mele]”, recunoaște el. „Nu vorbesc despre asta în ziare sau la televiziune fără să fiu întrebat, pentru că oamenii ar spune: «Ceee?» Spun: «Am fost în închisoare, punct. Să trecem mai departe.»” Este subtil și cei mai mulți nu-și dau seama, dar narcisiștii încep cele mai multe afirmații cu «Eu». Nu numai atât, dar când Todd vorbește, focusarea este numai asupra lui Todd. „Mie” nu-mi place să vorbesc despre asta. Ar face rău misiunii „mele”. Vorbește ca un păcătos pocăit… Chiar așa? Comparați-l cu regele David, un păcătos cu adevărat plin de căință: „Căci sunt aproape să cad, şi durerea mea este totdeauna înaintea mea. Îmi mărturisesc fărădelegea, mă doare de păcatul meu.” (Psamul 38:17-18) Nu contează totuși că un băiat care avea șapte ani este nevoit să trăiască tot restul vieții sale cu rușinea și vina pe care „tu” le-ai pus asupra lui, domnule Bentley. Nu am vrea ca asta să stea în calea misiunii tale.

Faptul că Todd recunoaște: „Am făcut ce mi s-a făcut mie” este semnificativ pentru orice psiholog profesionist care lucrează cu pedofilii și ar trebui să fie și pentru liderii de biserici. Faptul este vital pentru demascarea publică, deoarece pedofilii adulți care au fost molestați în copilărie de mai mult de 50 de ori, încep să agreseze sexual pe alții de la o vârstă mult mai mică (Todd Bentley avea paisprezece ani când l-a agresat sexual pe băiatul de șapte ani) și comit mai mult de 100 de acte de abuz în plus față de molestatorii neabuzați (Gene Abel, The Stop Child Molestation Book, p. 321).^[3] Todd admite că făcea parte dintr-o rețea de abuzatori sexuali, ceea ce implică faptul că molestarea lui nu a fost un eveniment unic. Dacă Todd a fost abuzat mai mult de 50 de ori, dacă ar fi fost testat obiectiv de un terapeut specializat în probleme sexuale și s-ar fi găsit că este atras sexual de copii, conform definițiilor clinice, este o potențială armă letală pentru copii. Dar el nu se va supune niciodată unei testări, nici nu va cere vreo biserică să fie testat. Domnul Bentley, care a divorțat de soția sa în anul 2008, ca urmare a unei relații nepotrivite cu soția sa din prezent, afirmă că subiectul agresiunilor sale sexuale din trecut asupra copiilor este „mort și îngropat pentru mine”.^[4]

Cu siguranță, este un punct de vedere inacceptabil pentru cei care au multă considerație față de Todd, așa-i? Când pastorul Denny Cline din Albany, Oregon, care se consideră un „fiu spiritual” al lui Todd Bentley, a fost întrebat despre abuzarea din trecut a copiilor de către Todd, a replicat: „Nu cred că mi-a spus asta, dar oricum nu ar fi contat. Nu ar fi contat în ceea ce privește ce face el acum și în ceea ce privește omul care este el acum… Dacă și-a plătit datoria față de societate, iar Dumnezeu l-a iertat pe deplin, cine sunt eu ca să nu iert?”

Oricum nu ar fi contat? Pentru cine? Pentru numeroșii băieți pe care i-am văzut pe You Tube în videourile cu Bentley, care îi cuprindea pe scenă cu brațele lui murdare, ca și cum le mângâia cu nonșalanță umerii? Ar conta pentru părinții lor, care fie sunt orbi, precum pastorul Cline și God TV, fie ignoră că Bentley are un trecut cu agresiuni sexuale asupra unui băiat mic, fie nu știu asta din cauză că Bentley insistă să ascundă?

Noi, părinții și liderii bisericilor exploatăm și mai mult copiii, negând că abuzul are loc în biserici. Copiii sunt extrem de susceptibili la sugestie, sunt vulnerabili și maleabili. Înainte de a ne încredința copiii în mâinile liderilor de biserici, pe care îi considerăm de încredere, ar trebui să punem întrebări foarte dure și să cerem transparență.

Închei cu un clip tulburător al lui Chris Harvey, un prieten al lui Todd Bentley, care a făcut un spectacol destul de impresionant când l-a vizitat pe Bentley la o trezire în Florida, explorând susceptibilitatea copiilor foarte mici. Rușine nouă, când oameni ca aceștia fac lucrare fără să fie luați la întrebări!

Note

^[1] Thomas Lake, Todd Bentley’s revival in Lakeland draws 400,000 and counting

^[2] Todd Bentley Lakeland Florida – anointed to kick the poor

^[3] Nora Harlow, Gene G. Abel M.D., The Stop Child Molestation Book: What Ordinary People Can Do In Their Everyday Lives To Save 3 Million Children

^[4] Brian Hutchinson, Bentley bends, www.abbotsfordtoday.ca

[Jimmy Hinton, Exploited Children in Churches and How Our Denial Fuels Abuse. Copyright © 2013 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune.]

de Jimmy Hinton

Jimmy Hinton ajută bisericile să prevină abuzul sexual al copilului.

În data de 13 septembrie 2009 o biserică mică din Louisville a ordinat ca slujitor al Evangheliei un delincvent sexual înregistrat. Este un „om schimbat”, au pretins ei. Personal cred că a fost o decizie nesăbuită, dintr-o mulțime de motive. Dar pe internet abundă întrebările de la biserici care se interesează cum să procedeze cu delincvenții sexuali înregistrați care ajung pe treptele lor și în băncile lor. Este o întrebare corectă. Locuiesc într-un orășel cu două (da, două!) închisori statale și credeți-mă, chiar apar la noi deținuți eliberați, disperați să primească orice ajutor disponibil.

Dacă mi-ați urmărit blogul, știți că pe dinafară pedofilii sunt exact ca voi și ca mine – educați, religioși, productivi, sofisticați, afectuoși și demni de încredere. Dar minciuna pe care o ascund este că au o atracție sexuală reală pentru copii. Fiindcă nu le putem vedea atracția, tindem să le ascultăm cuvintele amabile, carismatice și să vedem amabilitatea pe care o iradiază. Îi privim pe acești oameni drept ceea ce vedem când ne luăm după aparențe – drept bătrânul afectuos și drăguț cu copiii noștri la biserică. Nu vrem să înțelegem că cineva s-ar putea gândi la un copil într-un asemenea mod, lăsând deoparte faptul de a acționa într-un asemenea fel. Întrebați-l pe prietenul meu Les Ferguson. El îl descrie pe molestatorul fiului său ca pe un prieten de familie amabil. Un bărbat afectuos, care în spatele ușilor închise a făcut lucruri inimaginabile, iar apoi i-a ucis pe soția și fiul lui Les.

În prezent citesc memoriile lui Jaycee Dugard, O viață furată.^[1] Dacă nu ați citit cartea, faceți rost de ea astăzi și citiți-o. Vorbesc serios. Faceți rost de cartea asta! Intrați în dormitorul unei victime, înainte de a-l îmbrățișa pe pedofilul care se „pocăiește”. Abuzul psihologic însoțește întotdeauna abuzul sexual. Dumnezeu să o binecuvânteze pe Jaycee! Ea nu ascunde nimic. Ce am citit noaptea trecută m-a făcut să-mi fie greu să adorm. Inimaginabil! Încă sunt bântuit de lucrurile pe care acel „om drăguț”, cum îl descrie ea în carte, pe nume Philip Garrido, i le-a făcut – timp de optsprezece ani infernali.^[2] Sunt bântuit de lucrurile pe care tatăl meu, în care am avut întotdeauna încredere și pe care l-am respectat întotdeauna, le-a făcut unor copii mici. Încă nu pot să înțeleg deloc asta.

Admir bisericile care au încredere în oamenii care s-au pocăit cu adevărat, chiar le admir. Dar pedofilia este o problemă foarte complexă și chiar cei mai buni specialiști din domeniul psihologiei au fost înșelați în mod repetat. Un aspect cu care bisericile este nevoie să se familiarizeze sunt ratele recidivismului (recăderea) la pedofili, fiindcă puteți fi siguri că pedofilii vor folosi datele statistice pentru a-și pleda cauza.

Există un număr de instrumente de calcul folosite în prezent, care măsoară riscul pentru delincvenții sexuali. Stable și Static-99 sunt două instrumente care se folosesc în mod obișnuit. Fără să devin prea tehnic, acestor instrumente li se face reclamă ca fiind călăuze minunate, care ne spun dacă pedofilii „îndreptați” vor abuza din nou. În ciuda a ceea ce veți auzi de la cei care administrează testele, cu siguranță, ele nu sunt de încredere în ceea ce privește predicția dacă un delincvent sexual va abuza din nou. De fapt, Dr. Anna Salter spune: „Ele nu măsoară riscul reabuzării; măsoară probabilitatea de a fi prins. Nu există instrumente care să poată măsura riscul reabuzării, fiindcă nu există acces la abuzatorii care continuă să abuzeze, dar care nu sunt prinși.” (Anna Salter, Ce măsoară de fapt Static-99?)^[3]

Rata de recidivism la delincvenții sexuali înregistrați este mai scăzută decât ratele celor mai multe alte delicte, mai mică de 10%. Așa că cei mai mulți oameni cred, în mod fals, că deoarece ratele de recidivism sunt scăzute, delincvenții sexuali chiar au o revelație bruscă sau ceva de genul și „și-au învățat lecția” prin faptul că au petrecut un timp dur în închisoare. Ceea ce nu ar putea fi mai departe de adevăr. Am vorbit cu Dr. Salter direct și am întrebat-o de ce crede că ratele de recidivism sunt atât de mici la delincvenții sexuali (este foarte respectată în domeniul tratării pedofililor, are un doctorat la Harwad și lucrează în domeniu de mai bine de treizeci de ani). Mi-a spus că mai multe studii au arătat că delincvenții sexuali au o șansă de 3% de a fi prinși, la fiecare abuzare sexuală a unui copil. Mi-a zis: „Din experiența mea, această cifră (3%) este prea ridicată. Efectiv nu sunt prinși.” Liniștitor, așa-i?

Înainte ca bisericile să-și deschidă ușile și să critice oamenii că stau în calea păcătoșilor care se pocăiesc, amintiți-vă că nu există niciun alt păcat din această categorie care să fie păstrat atât de secret. Este păcatul secret ascuns cel mai bine și ar trebui tratat ca atare. Numai fiindcă cineva spune că nu mai abuzează copii nu înseamnă că efectiv nu o face. Un site a pus întrebarea (nu-mi amintesc sursa): „Dacă un pilot ți-ar spune că avionul a avut anterior probleme mecanice, dar că este destul de sigur că există o șansă de numai 40% să apară o defectare mecanică imediată, te-ai simți confortabil să zbori cu el?” Să analizăm studiul lui Gene Abel și experiența Annei Salter – că pedofilii au o șansă de numai 3% de a fi prinși pentru fiecare abuzare sexuală. Iată cam cum ar arăta:

„Doamnelor și domnilor, sunt căpitanul. Tocmai am observat niște tâlhari cu măști negre, având un sac de mecanic, care se îndepărtau alergând de sub avion. Conform calculelor noastre, există o șansă de 97% de a fi sabotat în secret avionul și de a fi vătămat serios componente majore din hidraulică și computerul principal. Ar trebui să primim acces pentru decolare în aproximativ trei minute, deci legați-vă centurile de siguranță și bucurați-vă de călătorie.” Orice persoană normală ar sări pe fereastră ca să scape din acel avion.

Deci, fiindcă știm ceea ce știm despre ratele de recidivism, fiindcă știm ceea ce știm despre faptul că pedofilii evită, cu orice preț, să fie prinși, fiindcă știm că nu există vindecare pentru pedofilie și fiindcă știm că este extrem de dificil ca pedofilii să fie controlați chiar și după ani de zile de terapie, ar trebui să ne schimbăm perspectiva despre pocăință. Ar trebui să fim acum pasagerii din avion care spun: „Ceva nu pare în ordine; nu este sigur să zburăm cu avionul acesta.”

Pavel a predicat că oamenii ar trebui „să facă fapte vrednice de pocăinţa lor”. (Fapte 26:20) Pocăința trebuie dovedită. Un pedofil pocăit va face fapte vrednice cerând să nu se mai afle în apropierea copiilor. Un pedofil pocăit nu cere imagini (indiferent cât de inocente par) cu niciun copil. Un pedofil pocăit va renunța la folosirea internetului tot restul vieții sale, deoarece pornografia și fantezia îl conduc din interior. Un pedofil pocăit nu va accepta cu bucurie un rol de slujitor creștin, în care oamenii îl privesc ca pe un lider spiritual al celor în vârstă și al celor foarte mici. Un pedofil pocăit se va asigura că prezența lui nu este traumatizantă pentru supraviețuitorii abuzului sexual al copilului din biserică. Iar dacă prezența lui este traumatizantă, va căuta de bunăvoie o altă biserică și nu va stârni o ceartă violentă din acest motiv. Un pedofil pocăit nu-i va întreba pe membrii bisericii dacă vor să fie babysitter pentru copiii lor. Țineți cont de aceste lucruri și haideți să lucrăm împreună pentru a face din bisericile noastre locuri sigure!

Note

^[] Jaycee Dugard, A Stolen Life: A Memoir [N. trad.]

^[2] Phillip Garrido a fost condamnat la 431 de ani de închisoare pentru violarea și răpirea lui Jaycee Lee Dugard, pe când ea avea doar unsprezece ani. [N. trad.]

^[3] Anna Salter, What Does Static 99 Really Measure? www.annasalter.com

[Jimmy Hinton, How Should Christians Treat Repetant Pedophiles? Copyright © 2013 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune.]

de Jimmy Hinton

Jimmy Hinton ajută bisericile să prevină abuzul sexual al copilului.

Nota editorului: „Îi apreciez pe Jimmy și Les pentru că abordează acest subiect extrem de dificil și pentru că ne fac cunoscut ce au învățat despre pericolele pedofiliei, ca să putem urma toți pașii necesari pentru a-i proteja pe cei care sunt cei mai prețioși pentru noi și pentru a deveni mai conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Nu este un subiect ușor, iar în videoul care însoțește articolul se spun unele lucruri care sunt foarte, foarte dificil de ascultat. Dar este nevoie ca informațiile să fie făcute cunoscute, chiar dacă și numai un singur copil va fi protejat astfel pentru a nu trece prin coșmarul abuzării de către un pedofil. Vă rog să faceți cunoscute aceste informații conducătorilor bisericii voastre, pastorului familiei voastre și oricui credeți că are nevoie să le (folosiți butonul de share pe Facebook din partea de jos a postării, dacă este nevoie. Nu putem lăsa copiii să sufere datorită lipsei noastre de îndrăzneală și curaj pentru a spune și a auzi ceea ce este nevoie să fie spus și auzit.” – Matt

Pe 22 februarie 2014 am ținut un seminar de trei ore și un webinar despre abuzul copilului în biserică, avându-l ca invitat pe Les Ferguson, Jr. Este un subiect foarte personal pentru noi – pentru Les, deoarece fiul lui cu dizabilități, Cole, a căzut în mâinile unui molestator sexual din biserica lor, care nu numai că l-a abuzat pe Cole, dar i-a și ucis pe el și pe soția lui Les, Karen. Și este personal pentru mine deoarece aproximativ tot atunci, în 2011, familia noastră a fost devastată aflând că tatăl meu abuzase sexual 23 de copii în cursul vieții sale. Les și cu mine, amândoi pastori în biserici Church of Christ și, fără să ne cunoaștem pe vremea aceea, ne-am confruntat cu realitatea aspră că abuzul sexual al copiilor în biserică este foarte real și, din păcate, mult prea obișnuit. Timp de douăzeci și șapte de ani tatăl meu a predicat în aceeași biserică în care predic eu în prezent. Mulți dintre membrii bisericii noastre pe care a trebuit să îi informez (înainte să îi informeze ziarele) despre acuzațiile de abuz aduse tatălui meu, erau chiar oamenii pe care îi convertise el la creștinism cu ani de zile înainte.

Tatăl lui Jimmy Hinton. După 27 de ani de slujire ca pastor, 40 de ani de căsătorie și 11 copii, s-a descoperit că de la vârsta de 14 ani ducea o viață de pedofil. A abuzat sexual 23 de fetițe, chiar și în vârstă de 3 ani. A primit o condamnare de 30-60 de ani în închisoare.

Tatăl meu ispășește acum o sentință pe viață în închisoarea de stat din Pennsylvania pentru delictele lui, dar familiile Ferguson și Hinton ispășesc sentințe pe viață de durere. Iată cum stau lucrurile – ne-am primit sentințele de durere pur și simplu pentru că am fost ignoranți și neinformați. De aceea facem ceea ce facem Les și cu mine – pentru a-i instrui și a-i informa pe alții despre acest rău întunecat și pentru a le da instrumentele necesare pentru a-și ține copiii în siguranță. Dacă nu crezi că i se poate întâmpla copilului tău, mai bine te-ai mai gândi la asta. Biserica este unul dintre cele mai atrăgătoare locuri pentru prădători, tocmai fiindcă nu ne așteptăm să se întâmple așa ceva.

Iată doar câteva puncte de scos în evidență pe care le-am discutat la seminar. Te rog fă-ți timp și să urmărești întregul video. Este gratuit. Și este prea important ca să nu te înarmezi cu toate cunoștințele necesare pentru a-ți proteja copiii, ca și pentru a proteja copiii aflați în grija bisericii.

# 1: Creștinii sunt prea încrezători.

Vrem să credem că biserica este un loc sigur pentru copiii noștri – liber de amenințarea că li se va răpi inocența. Din nefericire, bisericile care nu au luat măsuri drastice pentru a-și proteja copiii sunt unul dintre cele mai nesigure locuri în care ne putem plasa copiii. Tatăl meu mi-a scris odată din închisoare: „Bisericile sunt locul în care este cel mai ușor pentru pedofili să molesteze. Și o mulțime dintre noi suntem în biserici.” Avem încredere în adulți pentru a se îngriji de copiii noștri. Dar 93% dintre pedofili se descriu pe ei înșiși ca religioși. Asta este important, fiindcă oamenii religioși merg la biserică. Și, precum mi-a spus personal renumita Dr. Anna Salter, „Bisericile sunt ținte atât de ademenitoare.” Da, sunt. Nici nu mai știu câte discuții am avut numai în Church of Christ în ultimii doi ani cu oameni care îmi povestesc despre pedofili care abuzează copii în bisericile lor. Rețineți, aceste relatări sunt doar despre cei prinși. De ce nu se află acest fapt pe prima pagină cu știri în ziarele noastre religioase? De ce ne simțim obligați să păstrăm tăcerea cu privire la așa ceva? De ce colegiile, seminariile și bisericile noastre nu verifică trecutul pastorilor și de ce nu-i învață cum să protejeze copiii? Ceea ce mă conduce la următorul punct.

# 2: Ne aflăm într-o stare de negare sau nu vrem să credem.

Poate că mulți se află unde mă aflam eu înainte de anul 2011. Niciodată nu am observat „barajul” zilnic al relatărilor de la știri. Cine vrea să audă despre un copil de doi ani violat de un membru al bisericii de șaizeci de ani? Sau despre un băiat de opt ani forțat să facă sex oral unui diacon? Dar aceasta este realitatea cu care se confruntă copiii noștri în biserică. Numai în Statele Unite există un număr estimat de 42 de milioane de supraviețuitori ai abuzului sexual al copilului. Cei mai mulți dintre ei nu vor dezvălui nimănui că au fost abuzați în copilărie, nici măcar soțului sau soției. Cicatricele pe care le poartă victimele abuzului sunt copleșitoare. Peste 90% dintre abuzatori sunt cunoscuți de victime, ceea ce adaugă insulta la vătămare.

Adulții sunt seduși de abuzatori la fel cum sunt seduși copiii. Noi, părinții, suntem seduși să credem că bărbatul de la biserica noastră care s-a oferit să facă babysitting cu copiii noștri, doar se bucură să-i ajute pe părinții extenuați. Nu vrem să credem că s-a oferit efectiv pentru a-l izola pe copilul nostru și pentru a dobândi acces la corpul lui. Trebuie să încetăm să negăm că aceasta este o problemă în Biserică. Inima mi se rupe de fiecare dată când oameni din biserică mă contactează deoarece copiii lor au fost abuzați sexual.

# 3: Bisericile trebuie să fie un loc al protecției, vindecării și dreptății.

Tânjesc să văd ziua când copiii și supraviețuitorii abuzului se vor simți în siguranță în bisericile noastre. O fetiță mică, după ce i-a dezvăluit mamei ei abuzul, nu a fost crezută de mamă. Mama a vorbit cu pastorul – presupusul abuzator – și a fost convinsă că fetița se înșela. Pastorul i-a recomandat mamei să viziteze o altă biserică, pentru a obține o a doua opinie. Când mama și fetița s-au dus la cealaltă biserică, fetița a fost forțată să intre într-o încăpere, unde a fost lăsată singură cu patru bărbați, inclusiv cu predicatorul care o molestase! M-am săturat de relatările pe care le aud despre pedofili care au grupuri de suporteri de la biserică în sala de judecată, în timp ce victima este singură atunci când depune mărturie. Ce mesaj transmite asta? Iar relatările despre copii forțați să se confrunte cu abuzatorul și să-l ierte… Este insuportabil!

Trebuie să încetăm să acordăm libertate de acțiune neîngrădită puzderiei de abuzatori care stau pe băncile bisericilor noastre. Trebuie să fim foarte vocali atunci când le facem copiilor noștri cunoscut că, atunci când sunt în grija noastră, ei – nu abuzatorii – sunt în siguranță. Trebuie să dezvoltăm politici de siguranță care să schimbe înfățișarea clădirilor bisericii noastre. Trebuie să dezvoltăm metode de denunțare limpezi precum cristalul, să cunoaștem legile de denunțare necesare și să avem păstori care să anunțe cu îndrăzneală că protejarea turmei va avea prioritate față de bugete. Dumnezeu nu ar fi putut să o spună mai bine de atât: „Voi pune peste ele păstori care le vor paşte; nu le va mai fi teamă, nici groază, şi nu va mai lipsi niciuna din ele, zice Domnul.” (Ieremia 23:4)

Am spus de la amvon în mod repetat: „Dacă este aici cineva care se gândește să abuzeze copii, te vom găsi, te vom denunța și vom cere ca toate măsurile legii să fie aplicate împotriva ta.” Le facem cunoscut oamenilor că biserica noastră nu este un loc sigur pentru cei care vor să abuzeze. Unii vor crede că este o abordare prea drastică. Eu nu sunt de acord. Trebuie să expunem faptele făcute în întuneric și să îi protejăm pe cei nevinovați.

Vă rog să vă făceți timp să vizionezi acest video.^[1] Ascultați glasurile celor răniți, devastați de efectele molestării copilului. Alăturați-vă nouă în călătoria pe care o întreprindem pentru a expune acest rău din Biserică și pentru a-i proteja pe copiii noștri.

Notă

^[1] James Hinton, 2nd Annual Sex Abuse Vimeo video

[Jimmy Hinton, Protecting Our Children from Pedophiles: Practical Steps for Parents, Churches and Organizations to Identify and Address This Problem. Copyright © 2014 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.wineskins.org.]

de Jimmy Hinton

Mitul # 1 – Dacă îi spun copilului meu să nu discute cu străinii, va fi în siguranță.

Realitatea este că majoritatea copiilor molestați sunt abuzați de cineva pe care îl cunosc bine. Numai aproximativ 10% dintre victimele abuzului sexual al copilului sunt abuzate de un străin. Să-i înveți pe copiii tăi să nu discute cu străinii este un mod jalnic de a-l păzi pe copilul tău să fie abuzat sexual.

Mitul # 2 – Dacă copilul meu este abuzat, îmi va da de știre.

Absolut fals. Aproximativ 5% dintre victime spun vreodată cuiva, inclusiv părinților, despre abuz. Pedofilii sunt excepțional de buni în seducerea copilului, făcându-l să creadă că el a inițiat contactul sau că, dacă va spune vreodată, el sau familia lui vor fi vătămați într-un fel. Mulți abuzatori sunt tații sau tații vitregi ai copiilor și le spun că, dacă vor spune vreodată, ei vor fi responsabili pentru destrămarea familiei. Nu este obișnuit pentru acei supraviețuitori ai abuzului care dezvăluie abuzul, să o facă la ani de zile după ce a avut loc abuzul. Printre cei mai remarcabili sunt bărbații care au dezvăluit abuzarea lor de către Jerry Sandusky, la ani de zile după ce a avut loc abuzul. Publicul pune asta la îndoială. Consilierii profesioniști înțeleg. Există o mulțime de motive pentru care copiii nu dezvăluie abuzul și întotdeauna trebuie să îi validăm pe supraviețuitorii care spun despre abuz.

Mitul # 3 – Dacă copilul meu este abuzat, îi va spune abuzatorului să se oprească.

Din nefericire, parte a procesului de seducere este clădirea încrederii și suportului față de pedofil. Copiii nu îi vor spune abuzatorului să se oprească aproape niciodată, afară numai dacă nu sunt instruiți să o facă.

Mitul # 4 – Voi observa cu ușurință dacă copilul meu este abuzat.

Realitatea este că părinții nu vor observa niciodată când copilul este abuzat. De fapt, mulți pedofili vor abuza un copil îmbrăcat, direct în fața părinților. Ei fac asta din câteva motive: testează copilul ca să vadă dacă va încerca să spună, testează cât de bine au sedus părinții (vor observa?/cu ce anume pot scăpa neprins?) și își dovedesc lor înșiși că sunt pricepuți pentru a agresa în mod ostentativ. Cei mai mulți părinți nu vor observa o mână sau un deget în locul greșit pentru că nu se așteaptă la așa ceva, în special de la un prieten de încredere al familiei.

Mitul # 5 – Pedofilii sunt ușor de identificat într-o mulțime.

Din nefericire, Hollywood-ul este diferit de realitate. Pedofilii de succes au succes tocmai fiindcă nu au fost identificați într-o mulțime – de nimeni! Sunt medici, avocați, predicatori, judecători, tați, mame, bogați și săraci. Pedofilii pot fi literalmente oricine. Cei mai mulți pedofili, deși sunt atrași de copii, sunt membri productivi ai societății care au slujbe cu program întreg, sunt căsătoriți și au proprii lor copii. Nu aș fi bănuit nici într-un milion de ani că tatăl meu este pedofil. Era predicator și cineva pe care îl cunoșteam bine și nu am suspectat niciodată că agresa sexual copii.

Mitul # 6 – Bisericile sunt un loc sigur, iar pedofilii nu s-ar gândi să abuzeze acolo.

Realitatea este că bisericile sunt sigure… pentru abuzator. Peste 90% dintre pedofili merg regulat la biserică. Câmpurile abuzului sunt coapte pentru seceriș din cauză că cei care frecventează biserica au încredere în mod natural în alții, cred ce este mai bine despre alți creștini și cred că nimeni nu ar avea îndrăzneala să abuzeze într-un loc de închinare. Multe biserici nu au politici de protejare a copiilor și le permit altora să rămână singuri cu copiii lor, oferindu-le acces deplin pentru a-i abuza.

Mitul # 7 – Toți abuzatorii sexuali sunt bărbați.

Deși vasta majoritate a abuzatorilor sexuali sunt bărbați, femeile pot, de asemenea, abuza copii. Niciodată să nu presupui că, deoarece o femeie rămâne singură cu copilul tău, copilul tău nu poate fi abuzat sexual.

Mitul # 8 – Molestatorii de copii și pedofilii sunt același lucru.

Un pedofil este cineva care este în mod obișnuit atras de copii. Pedofilia este o tulburare parafilică recunoscută, deși nu fără dezbateri printre profesioniști. Definiția medicală afirmă că, pentru a fi pedofil, cineva trebuie să aibă cel puțin șaisprezece ani, să fie cu cel puțin cinci ani mai în vârstă decât copilul și să fie atras de copii o perioadă de cel puțin șase luni. Un pedofil devine molestator când abuzează sexual un copil. Poți fi pedofil (atras în mod obișnuit de copii) și să nu fii molestator, deși nu cunosc ca până în prezent să existe cercetări care să dovedească faptul că există pedofili adulți care nu au abuzat sexual copii.

Un molestator este oricine are contact sexual cu un copil. Un molestator poate să nu fie în mod obișnuit atras de copii. De exemplu, unii copii vor experimenta sexual cu copii mai mici o dată din curiozitate, fără să aibă atracție pentru copii. Prin urmare, este posibil ca un molestator de copii să nu fie pedofil.

[Jimmy Hinton, Myths About Abuse. Copyright © Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune.]

de Jimmy Hinton

Jimmy Hinton ajută bisericile să prevină abuzul sexual al copilului.

Nu este ceva neobișnuit pentru mine să mi se pună această întrebare. Prieteni de-ai mei care sunt pastori mă întreabă cu disperare ce ar trebui să facă atunci când au în biserica lor pe cineva cunoscut ca fiind pedofil. Un prieten mi-a spus: „Avem doi pedofili cunoscuți în bisericuța noastră și, drept rezultat, am fost amenințați în mod foarte serios de câteva familii că vor pleca. Ce să facem?” Pentru a complica problema, eu întreb: „Ce ar trebui să facem cu pedofilii necunoscuți din bisericile noastre?” Adevărata amenințare nu este plecarea acelor familii din biserică. Nu, adevărata amenințare este că biserica, dacă nu aplică o politică de protejare a copiilor, prezintă un risc ridicat ca pentru agresarea sexuală a copiilor.

Statisticile sunt alarmante, indiferent la ce studiu ne uităm. Cei care molestează au o șansă de numai 3% de a fi prinși vreodată (Dr. Gene Abel). Se ascund (destul de bine) și agresează sexual în bisericile noastre. Și sunt o mulțime. Dar nu ar spune o victimă că a fost abuzată de un membru de încredere al bisericii? Cel mai probabil nu. Un studiu din 2005 (London ș.a.) care a examinat alte zece studii arată că numai 12-18% dintre cazurile de abuz sexual sunt raportate vreodată autorităților. Din cele 12-18% dintre cazuri care sunt raportate, cele mai multe nu sunt investigate.

În orice caz, cum rămâne cu pedofilii care se pocăiesc de păcatele lor și cer iertare, oricât de rar s-ar întâmpla așa ceva? Nu ne spune Biblia efectiv să iertăm și să mergem mai departe? De ce să rămânem la păcatele din trecut? Când liderii au de-a face cu această problemă, pedofilul ar trebui să rămână sau să plece? Prea mulți lideri de biserici bine-intenționați au fost convinși să creadă că pedofilia este la fel de benignă ca o explozie verbală. Ori au un deficit semnificativ de cunoaștere și experiență, pentru a înțelege cât de serioasă este pedofilia. În mod simplist, ei o privesc ca pe o chestiune de „greșit versus corect”, ca și cum ar avea de-a face cu cineva care i-a tăiat calea altcuiva în trafic. Iar când abuzatorul cere (uneori pretinde) iertarea, dintr-odată este tratat ca și cum ar fi vorba de ceva atât de simplu ca a-i cere să nu mai comită păcatul respectiv. Problema aceasta este mai cunoscută în cazul preoților abuzatori, care sunt plasați într-un centru de reabilitare sexuală, apoi sunt transferați în următoarea dioceză și li se dă acces nerestricționat la copii.

Este straniu pentru mine când abuzatorului, nu victimei, i se arată o simpatie puternică. Odată un terapeut mi-a spus că pedofilii sunt tratați rău și, în mare parte este adevărat, dar și ei și-au dat mare silință ca să ajungă acolo. El a continuat spunându-mi că sunt maltratați, fiindcă sunt obligați să se înregistreze ca delincvenți sexuali, ceea ce îi marchează pe viață. „Pedofilii”, s-a lamentat el, „nu sunt bine-veniți nici în biserici.”

Dar cum stau lucrurile cu victimele, m-am gândit eu? În întreaga lui conversație cu mine, în mod ironic, nu a menționat niciodată cât de rău sunt tratate victimele abuzului. Nu a menționat niciodată că sunt marcate pe viață și că multe victime ale abuzului sexual al copilului devin adesea victime ale violului în adolescență și la maturitate, devin victime ale prostituției, abuzului de droguri, depresiei, tulburării de stres post-traumatic, vinei, aversiunii sau disocierii în timpul relațiilor sexuale, rușinii, au căsătorii eșuate sau mai rău. Nu a menționat niciodată că numeroase victime sunt chinuite de flashbackuri afective – unde un declanșator precum un anumit miros, un anumit zgomot sau o atingere pe umăr le poate face, neintenționat, să-și amintească cum a fost violat trupul lor în copilărie ca și cum li s-ar întâmpla în acel moment. Flashbackurile afective pot avea loc în orice moment – la cabinetul dentistului (un dentist care le deschide gura adesea le declanșează flashbackuri afective victimelor care au fost forțate în mod repetat să-i facă sex oral abuzatorului), la duș, la biserică – și, cel mai adesea, supraviețuitorul nici măcar nu știe de ce îi apar imagini vii și grotești ale abuzului din copilărie. Nu există control asupra acestui lucru. Nu există „vindecare” de asta. Nu există ceva ca „treci odată peste asta”. Pur și simplu, se întâmplă. Și le bântuie mintea. Victimele și supraviețuitorii abuzului sunt suflete pierdute. Fără îndoială, de la arestarea tatălui meu și de la condamnarea lui ulterioară la 30-60 de ani de închisoare, mulți oameni preocupați m-au întrebat: „Ce face tatăl tău?” Ciudat, o singură dată am fost întrebat: „Ce fac victimele tatălui tău?”

Și mai grave decât aceasta sunt relatările pe care le aud despre biserici care citează Matei 5:39 victimelor abuzului: „Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Pastorul continuă: „Tânără doamnă, Dumnezeu spune că în măsura în care ierți, vei fi iertată.” Un pedofil s-a lăudat online despre fiica lui biologică: „Iubea asta (stimularea organelor ei genitale) atât de mult, încât fața i se făcea roșie ca sângele! Arăta de parcă avea să plesnească!” Fiica lui avea doi ani. Lideri de biserici, cum ne așteptăm ca supraviețuitorii abuzului să cânte „Dumnezeu este atât de bun”, în timp ce noi îi dominăm și le cerem ca Dumnezeu să-i judece dacă nu își „iartă” abuzatorul și nu „uită”?

Deci ce facem când avem un pedofil cunoscut în biserica noastră? Depinde. Vorbesc aici despre pedofili care și-au făcut cunoscută pedofilia sau a căror pedofilie a devenit cunoscută dintr-o altă sursă, fiindcă au fost deja investigați sau condamnați. Dacă apare o acuzație despre un pedofil suspectat din biserică, raportează întotdeauna autorităților, ca să investigheze acuzația. Așa cere legea. Nu fă niciodată o investigație internă. Dar raportarea la pedofilii deja condamnați, care găsesc calea către biserică, este o problemă teologică profundă, care nu poate fi redusă la câteva puncte scrise cu bullet.

Mă străduiesc în continuare să găsesc raportul corect dintre atenția acordată abuzatorului și atenția acordată celui abuzat. Fiecare biserică este diferită, dar o constantă care ar trebui să rămână neschimbată este: „Fă ce este cel mai bine pentru victime și/sau pentru supraviețuitorii adulți ai abuzului sexual din biserica ta.” Dacă sunt în stare să vorbească, ascultă-i. Învață de la ei. Încearcă să înțelegi prin ce au trecut și că mulți dintre ei au fost sever traumatizați. Nu au avut parte de o palmă peste obraz. Ci de un abuz grosolan de genul cel mai rău. Și probabil că nu s-a întâmplat doar o dată. Victimele au nevoie să audă de la amvon că predicatorii nu apără abuzul și că se află în siguranță în bisericile noastre.

În al doilea rând, pune în aplicare o politică de siguranță clară. Dacă pedofilii care sunt cunoscuți rămân, trebuie să li se impună condiții absolute, fără a li se cere scuze. Pedofilia nu dispare doar pentru că cineva s-a pocăit public. Nu există vindecare pentru ea. Pedofilia poate fi controlată. Nu poate fi niciodată vindecată. Este nevoie să existe granițe limpezi precum cristalul. Pedofilul nu ar trebui să aibă deloc acces la copii – aceasta include și activitățile din afara clădirii bisericii. Și aceasta pentru tot restul vieții lui. Un prieten mi-a spus că la biserica lor au bărbați desemnați care îl însoțesc pe un pedofil cunoscut de ei oriunde se duce în clădirea bisericii. Nu i se permite să ia loc în rând cu copiii sau să aibă vreun fel de contact fizic cu copiii. Este o politică bună și care ia în considerare, în primul rând, protecția copiilor. Unii ar putea să o considere ca fiind excesivă, dar copiii lor nu au fost violați cu brutalitate. Bisericile prezintă un risc foarte ridicat pentru abuzul sexual, fiindcă cei mai mulți oameni din ele sunt încrezători și nu ar visa niciodată că cineva ar abuza un copil la lumina zilei, în special la biserică.

În al treilea rând, convoacă un grup sau un comitet care să se instruiască despre abuz. Învață ce semne trebuie să cauți la un abuzator. Învață ce semne trebuie să cauți la o victimă. Educația este un început minunat, fiindcă nu putem fi vigilenți, dacă nu știm ce să căutăm. Până acum am citit aproximativ treizeci de cărți și nenumărate articole pe acest subiect, și am trecut cele mai utile cărți pe pagina mea de resurse. Ar fi un loc foarte bun de unde să începi.

În sfârșit, nu confunda niciodată iertarea cu încrederea. Victimelor abuzului nu ar trebui niciodată să li se ceară să ierte. Au supraviețuit unui mare necaz și s-ar putea să fie nevoie de ani și ani până vor fi pregătite să înceapă să ierte. Dacă alții din biserică îl pot ierta pe abuzator, nu ar trebui să pună niciodată semnul egal între iertare și încredere. Sunt două lucruri complet diferite. Iar cel care poate ierta (în special cineva care nu este o victimă) nu ar trebui să aștepte niciodată de la o victimă să ierte doar pentru că el a fost în stare să ierte. A face așa ceva înseamnă a conduce la revictimizare.

[Jimmy Hinton, There’s a Pedophile in My Church: What Now? Copyright © 2013 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune.]

de Jimmy Hinton

Jimmy Hinton ajută bisericile să prevină abuzul sexual al copilului.

Avertizare: Conținutul acestei postări se adresează numai adulților. Scopul nostru, postând așa ceva, este creșterea gradului de conștientizare a unei laturi foarte întunecate a omenirii, care s-ar putea să fie mai aproape de noi decât credem, pentru a ne putea adresa ei și pentru a o combate mai mult, deliberat, în bisericile noastre.

„Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi.” – Isus (Marcu 2:17)

„Curvia sau orice alt fel de necurăţie sau lăcomia de avere nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire. Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu.” (Efeseni 5:3-5)

Până nu am descoperit că tatăl meu, care era pastor, este pedofil, nu am realizat cât de bolnave sunt inimile creștinilor. În prezent el ispășește o sentință de 30-60 de ani în închisoare, pronunțată în 2012, după ce mama mea și cu mine l-am denunțat poliției, ca urmare a unei acuzații de abuz sexual. De atunci am căutat să fac ceva ce nu mulți au încercat – să intru în mintea unui pedofil.

Până nu vom fi dispuși să vedem lumea prin ochii pedofililor, nu vom fi capabili să înțelegem cum devin ei cu atâta ușurință pervertiți, cum fură inocența și cum distrug viețile copiilor noștri, cum ne înșală și așa mai departe. Iar ceea ce am descoperit a fost mai șocant decât mi-aș fi putut imagina vreodată: Biserica este plină de perverși sexuali în viața particulară, inclusiv de pedofili. Nu pot să mă abțin, trebuie să citez ce mi-a scris tatăl meu în cea mai recentă scrisoare a sa: „Dar eu știu ce știu, derulând în minte conversații din trecut cu prieteni pastori și ceea ce am observat la ei de-a lungul anilor – arată-le celor mai mulți dintre ei sâni și fese și se vor transforma în ogari care aleargă cu limba scoasă după ele.”

Aș vrea să pot spune că tatăl meu este un deținut care se amăgește și căruia îi lipsește simțul realității, dar experiența îmi spune că este conservator în gândire.

Până nu te confrunți cu volumul mare de cereri de ajutor din partea unor biserici care au avut parte de distrugerea pe care o aduce abuzul sexual, vei alege să crezi că nu există o epidemie a perversiunii în Biserică. Un prieten de-al meu, care este un bun pastor, m-a sunat și mi-a făcut cunoscut că a descoperit că un băiat de șase ani a fost violat în clădirea bisericii, în timpul închinării. Prietenul meu a descoperit asta după ce l-a văzut pe băiat șchiopătând pe holul bisericii, având o pată uriașă de sânge în partea din spate a pantalonilor. Făptașul a fost achitat și continuă să frecventeze biserica de acolo, după ce avocatul său l-a amenințat pe prietenul meu și a amenințat biserica cu un proces. Asemenea relatări nu sunt rare. Personal aud relatări ca acestea în fiecare zi. Se întâmplă în biserică și se întâmplă din plin. Pornografia a luat în stăpânire Biserica și a otrăvit inimile creștinilor, atât pe ale celor în vârstă, cât și pe ale celor tineri.

Nu putem vorbi despre sexualitate sănătoasă până nu ne adresăm mai întâi bolii și până nu știm cum să o tratăm. Acesta este, în opinia mea, motivul pentru care Biblia vorbește despre sexualitate atât de mult în termeni de restricție și judecată aspră. Am băut băutura Diavolului, a „explorării” și „libertății sexuale” și, făcând aceasta, Biserica a devenit complet pornificată.

În domeniul abuzului sexual în care lucrez eu, vă pot asigura că nu este criză de perverși în Biserică, nici chiar printre liderii de biserici. Iar lucrurile se înrăutățesc. Facem Biblia mai acceptabilă și descriem păcatul sexual în termeni blânzi, care ne decuplează de emoții și care îl eliberează pe păcătosul sexual de orice responsabilitate reală. Spunem că dependenții de pornografie și abuzatorii sexuali se „luptă”, au „probleme cu pofta”, doar „au mers pe o cale greșită” etc. Puneți aceasta în contrast cu Isus, care a vorbit despre scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, legarea pietrelor de moară în jurul gâtului și cu cuvintele stăruitoare ale lui Pavel: „Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători.” (Efeseni 5:6) De ce?

Fiindcă Dumnezeu înțelege oferta și cererea mai bine decât le vom înțelege noi vreodată, și știe că fanteziile noastre pervertite măresc oferta, făcându-le rău oamenilor reali. În mod straniu, Isus a fost foarte serios când a spus că orice bărbat care se uită cu poftă la o femeie a comis deja adulter cu ea în inima lui. Aș putea umple zeci de pagini cu statistici care arată că traficarea sexuală și abuzul sexual al copilului sunt industriile cu cea mai rapidă creștere de pe planetă. Iar pornografia este numitorul comun de fiecare dată.

În ultima scrisoare (l-am întrebat ce putem face pentru a-i împiedica pe cei ca el să le facă rău copiilor noștri), tatăl meu mi-a spus: „Trebuie să gândiți ca făptașii, pentru a-i prinde sau descuraja. Cu siguranță, nu o să-i țineți departe de biserici, de cercetași, de sporturile de tineret, de școli etc. Ei fac parte din familia ta, sunt cel mai bun prieten al tău, predicatorul, profesorul, judecătorul, avocatul tău etc… Pot să-ți numesc trei predicatori din _____ dependenți de pornografie. În mod garantat, vor pune în practică ce văd undeva, cândva, cu cineva.”

Am vorbit cu un psiholog de închisoare, care mi-a spus că din mii de delincvenți sexuali pe care i-a consiliat, încă nu a întâlnit unul care să nu fi fost complet absorbit de pornografie. Va abuza pe cineva fiecare dependent de pornografie? Nu, dar fiți siguri că pervertirea intenției biblice a lui Dumnezeu pentru sexul reciproc, grijă și compasiune împinge masele să acționeze sexual în moduri nesănătoase.

Tastez aceste rânduri, iar unele dintre femeile creștine care vor citi ce scriu eu au soți care le forțează să dea curs în dormitor fanteziilor pe care le văd prezentate în pornografie. Cele mai comune sunt să se îmbrace ca niște adolescente, sexul anal și supunerea, în timp ce soțul ejaculează pe corpul soției (vedeți cartea scrisă de Pamela Paul, Cum ne transformă pornografia viețile, relațiile și familiile).^[1] După cum spunea un prieten de-al meu: „Nu mai pot să mă excit cu soția dacă nu mă uit la un video cu pornografie în timp ce fac sex cu ea.” Ce romantic!

Cele mai obișnuite șapte genuri de pornografie în Statele Unite sunt, în ordine: fată cu fată, bărbat cu bărbat, hentai (desene animate pornografice japoneze), MILF (de obicei femei cu vârsta între 20-50 de ani, un acronim pentru „Mamă, mi-ar plăcea să te $@#&”), pornografia cu shemale (cu transsexuali, pornografie privită aproape exclusiv de bărbații heterosexuali), BBW (femei frumoase și mari) și BSDM (robie, disciplină, sadism, masochism).^[2]

Cine sunt cei mai mari consumatori ai acestor murdării? Un studiu care a monitorizat abonările plătite la pornografie (pornografia gratuită fiind disponibilă, abonații care plătesc sunt mai dependenți de pornografie și au depășit stadiul de utilizatori „ocazionali”) „a descoperit că abonările online sunt «mai prevalente în statele unde sondajele indică poziții conservatoare cu privire la religie, roluri de gen și sexualitate»”.^[3] Verificați listele voi înșivă. Se dovedește că cei din regiunile unde protestantismul conservator este practicat studiază și altceva în afară de Biblie. Utah s-a clasificat ca statul # 1 la abonările la pornografie plătită pe cap de locuitor. Deloc surprinzător, Utah, un stat care are cel mai mic procentaj de populație în închisoare, se clasifică drept statul # 1 cu cel mai ridicat procentaj de delincvenți sexuali în populația din închisoare.^[4]

În timp ce unii experți susțin că legile mai aspre și sentințele mai mari pentru delincvenții sexuali sunt cele care măresc populația respectivă, eu nu sunt de acord. În primul rând, delincvenții sexuali sunt prinși extrem de rar, indiferent cât de aspre sunt legile. Vasta majoritate a delincvenților sexuali (90+%) nu vor fi prinși niciodată. Deci cum se face că sunt prinși atât de mulți în Utah, afară numai dacă există o mulțime în acel stat?

Toate acestea fiind spuse, avem o epidemie de care nu avem nevoie și trebuie să devenim mai serioși și mai activi în privința aceasta. Consumul de pornografie și abuzul sexual sunt la nivele epidemice în interiorul Bisericii, iar statisticile arată că lucrurile se înrăutățesc, nu se îmbunătățesc. Sunt liderii de biserici dispuși să predice despre sex, oprimare și abuz? Sunt dispuși să fie alături de victime? Sunt dispuși să se îndemne unul pe celălalt la un standard mai înalt de trăire morală și să ceară transparență? Suntem noi, adulții, dispuși să creăm un loc sigur pentru copiii noștri și să-i detectăm pe abuzatorii care se ascund în bisericile noastre? Suntem dispuși să le predicăm aspru abuzatorilor împotriva păcatului sexual, înțelegând că victimele abuzului sexual al copilului s-ar putea să fie prinse în robia promiscuității din cauza abuzului înfăptuit de ei? Vom arăta prin viața noastră sexuală că soțul nostru/soția noastră are preț și valoare și că nu îl/o reducem la fantezii pervertite?

Este o problemă complexă, care nu poate fi rezolvată în acest scurt articol. Dar rugăciunea mea este să începem cu îndrăzneală dialogul și să restaurăm intenția originală a lui Dumnezeu pentru compasiune, grijă și sexualitate. Bisericile noastre sunt bolnave și avem nevoie de o vindecare radicală. Doamne, vindecă-ne prin operații dureroase! Taie cancerul perversiunii sexuale și oprimării din Trupul Tău! Taie-ne până în inimă și fă-ne compleți din nou! Amin.

Note

^[1] Pamela Paul, Pornified: How Pornography Is Damaging Our Lives, Our Relationships, and Our Families [N. trad.].

^[2] 7 Most Popular Porn Genres

^[3] Top US States For Online Pornography

^[4] Marissa Lang, Sex offenders driving up Utah’s prison population

[Jimmy Hinton, Pornified Church. Copyright © 2015 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.wineskins.org.]