de Bob Van Domelen

Introducere

„Un profesor local a fost arestat şi pus sub acuzare astăzi pentru molestarea unuia din elevii săi. Se spune că pretinsul contact a avut loc pe parcursul câtorva luni, şi poate nu ar fi ieşit la iveală dacă victima nu s-ar fi confesat unui prieten. Prietenul a raportat abuzul unui consilier şcolar, care a contactat poliţia.”

Anunţurile de această natură sunt auzite aproape zilnic în marile oraşe din toată ţara. Răspunsul comunităţilor este aproape întotdeauna şocul, urmat de o mânie intensă. Delincvenţii sexuali sunt profesori, slujitori ai Bisericii, lideri de tineret, vecinii de alături, rude sau prieteni. Ideea că cineva sare din spatele unei tufe, este mai puţin obişnuită decât abuzul ca parte a unei relaţii.

Ceea ce nu se vede sau nu se aude sunt luptele indivizilor cu atracţie faţă de copii, dar care nu au exprimat-o în comportament. Nimeni nu îi laudă pentru autocontrol. Într-adevăr, dacă aceşti indivizi le-ar împărtăşi în mod deschis celor mai mulţi oameni natura luptei lor, ar fi alungaţi ca perverşi. „Dacă aşa gândesc, probabil că molestează”, ar fi răspunsul obişnuit.

Cum trecem peste mânia asociată cu adulţii care sunt atraşi de copii? Cum discutăm măcar despre o cale de vindecare, când ideea unei pedepse corecte domină minţile celor cărora li se cere să întindă o mână de ajutor? Soluţia oferită cel mai des astăzi este închisoarea sau spitalul de psihiatrie, şi pentru un timp cu cât mai îndelungat, cu atât mai bine.

În ultimii treizeci și unu de ani m-am focusat intens pe tema adulţilor care sunt atraşi de copii, fiindcă eu sunt unul dintre ei. Arestat în 1985 şi condamnat pentru un anumit timp la închisoare, urmat de zece ani de supraveghere, de atunci am ispăşit sentinţa tribunalului, totuşi legislaţia recentă, cunoscută ca Legea Megan, a adăugat la sentinţa mea alţi cincisprezece ani de „eliberare condiţionată”, iar legislația statului fiind între timp modificată, am devenit delincvent înregistrat pe viață. Asemenea legi nu sunt fundamentul vindecării. Ele au ca scop să ofere un oarecare confort mintal publicului.

Mi-am găsit parte din vindecare în întinderea unei mâni de ajutor altora, oferind speranţă şi încurajare, în ciuda animozităţii şi descurajării cu care se confruntă delincvenţii sexuali, ca şi alţii care nu au acţionat ca cei dintâi, din cauza luptelor lor sexuale. Doar în ultimii câţiva ani le-am scris mii de scrisori celor care au contactat Broken Yoke Ministries, căutând ajutor. Din scrisori a venit ideea unui newsletter bilunar, Into the Light, care a fost înființat în 1997 și discută variate aspecte ale atracţiilor adult/copil şi drumul spre eliberare. Aceleaşi scrisori stau în mare parte la baza acestei broşuri.

Nu este intenţia acestei scurte scrieri să fie un răspuns legal cu autoritate, sau un răspuns medical la problemele complexe cu care se confruntă societatea cu privire la această topică. Broşura are ca intenţie să fie un mod de a promova cel puţin o anumită măsură de înţelegere, în timp ce oferă un instrument simplu pentru noi toţi cei care ne confruntăm cu acest subiect atât de dificil. Fiindcă L-am văzut pe Dumnezeu ca centrul călătoriei mele spre vindecare, Dumnezeu va fi de asemenea chiar în miezul a ceea ce vă voi face cunoscut.

Discuție

• În centrul schimbării trebuie să se afle dorința de schimbare. Discută scopurile pe care le-ai putea avea pentru viața ta. Notă: Gândește în termenii scopurilor imediate, pe termen scurt și pe termen lung.
• Care a fost reacția ta la afirmația: „Dacă aşa gândesc, probabil că molestează”?
• În ce măsură este îndatorirea ta să schimbi percepțiile societății?

Majoritatea oamenilor au auzit primele patru versuri ale Rugăciunii seninătății, dar cred că ce este mai bun urmează după ele, deci voi include rugăciunea aici. Poate că o vei considera o rugăciune zilnică folositoare pentru a te ajuta să faci față lucrurilor și să termini de citit această broșură.

Rugăciunea seninătății

Doamne, dă-mi seninătatea
de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba,
curajul de a schimba lucrurile pe care pot să le schimb
şi înţelepciunea de a şti să le deosebesc.
Să trăiesc prezentul fiecărei zile,
Bucurându-mă de prezentul fiecărei clipe,
Acceptând greutăţile ca pe o cale care mă conduce spre pace.
Luând, aşa cum a făcut El, această lume păcătoasă
aşa cum este, nu aşa cum aş vrea eu să fie;
Având încrederea că El va face toate lucrurile drepte,
dacă mă abandonez Voinţei Lui;
În acest fel voi putea fi îndeajuns de fericit în această viaţă
şi extrem de fericit cu El
de-a pururi, în cea viitoare.
Amin.
– Reinhold Nebuhr

Să începem!

Ca eu să scriu despre pedofilie (ped-o-fill-e-ah) şi efebofilie (e-feb-o-fill-e-ah) ar putea fi văzut ca o încercare de a găsi un mod de a scuza sau minimaliza gândurile şi acţiunile mele din trecut. Oamenii raţionali normali pot să se crispeze de mânie doar la sugestia de a afla sau de a citi despre un adult care este sau a fost atras de copii. Distanţarea proprie este adesea prima reacţie, urmată de o indignare îndreptăţită.

Scriu cu speranţa că cititorul se află fie în poziţia de a-i păsa destul pentru a ajuta la aducerea schimbării pentru altcineva, fie se luptă el însuşi, vrând să vadă cuvinte care descriu simţăminte de care este prea ruşinat pentru a le împărtăşi. Am învăţat din propria mea viaţă că discreţia sau tăcerea au făcut posibil genul de abuz pe care niciun copil nu ar trebui să-l îndure. În profunzimea rugăciunilor mele, Îl simt pe Dumnezeu rostind cuvintele: „Dacă nu mai sunt secrete, nu mai este abuz.”

Discuție

• Cei care au comis delicte sexuale se consideră deseori „leproșii zilelor moderne”. În ce fel este această descriere corectă sau incorectă?
• „Şi un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat şi I-a zis: «Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi.» Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: «Da, vreau, fii curăţat!» Îndată a fost curăţată lepra lui. Apoi Isus i-a zis: «Vezi să nu spui la nimeni; ci du-te de te arată preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.»” (Matei 8:2-4)

În lumina primei întrebări, cum vezi dragostea lui Isus lucrând în viața ta, în problemele tale?

Câteva definiţii de bază… aşa cum le înţeleg eu

Adulţii care au o atracţie adictivă faţă de copii sunt diagnosticaţi clinic ca pedofili sau efebofili. Diferenţa dintre cele două cuvinte este o problemă de vârstă şi de dezvoltare sexuală a copilului faţă de care sunt atraşi. Totuşi, „pedofil” pare să fie un termen universal acceptat pentru toţi adulţii care au atracţie faţă de copii și aproape automat îi definește pe cei vinovați de molestare.

Pedofilii sunt atraşi de copii prepuberali de orice gen. Aceasta îi include pe toţi cei de la bebeluşi la adolescenţi, cu condiţia ca acei copii să nu fi ajuns la pubertate. Efebofilul se focusează pe băieţi şi/sau fete care au ajuns la pubertate, au experimentat unele din schimbările fiziologice comune pubertăţii, dar sunt mai mult ca un copil decât ca un adult.

De la publicarea inițială a acestei broșuri, a intrat în uz a cincea ediție a Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM), a șasea ediție fiind anunțată. Au existat totuși numeroase discuții cu privire la acuratețea schimbărilor făcute față de DSM-IV. Deși nu reprezintă ediția curentă, DSM-IV oferă următoarele criterii pentru diagnosticarea pedofiliei:

„În mod repetat, pentru cel puţin 6 luni, pacientul are intense dorinţe, fantezii sau comportamente sexuale cu privire la activitatea sexuală cu un copil imatur sexual (de obicei în vârstă de 13 ani sau mai puţin). Aceasta cauzează o nefericire importantă şi aduce prejudicii muncii, funcţionării sociale sau personale. Pacientul are 16 ani sau mai mult, şi este cu cel puţin 5 ani mai în vârstă decât copilul.”

Conform Dr. Fred Berlin, membru al Academiei Americane de Psihiatrie și pentru Legea Online, de fapt faptul de a da curs dorințelor nu este o condiție pentru punerea diagnosticului de pedofilie.

Pe baza sutelor de scrisori pe care le-am primit în misiune, de la bărbaţi care se află în prezent în închisoare pentru molestarea copiilor, există o diferenţă apreciabilă în intensitatea dorinţelor lor sexuale pentru copii. Unii deţinuţi au raportat că au avut foarte puţin interes şi/sau dorinţă sexuală pentru copii, înainte de a-i da curs în fapt. Alţii au împărtăşit că de-abia dacă s-au gândit la altceva în fiecare zi.

Prin urmare, primul grup nu ar îndeplini inevitabil cerinţa frecvenţei din DSM-IV, şi prin definiţie nu ar trebui să fie definiţi ca pedofili. În cazul meu, atracţia şi dorinţa de a fi cu băieţi ieşea la suprafaţă cel mai adesea în perioadele de stres şi izolare, dar era aproape inexistentă când viaţa era relativ lipsită de stres. Totuși, dacă alții m-au definit ca atare datorită acțiunilor mele, refuz să port această eticheta ca un mandat că aș continua să acționez într-un oarecare mod – folosind latura întunecată a internetului, fanteziile etc. Am încă puterea de a alege.

Totuşi, eticheta diagnosticării ca pedofil este pusă în general oricui sugerează sau iniţiază un contact sexual nepotrivit cu un copil. Dacă restaurarea şi schimbarea sunt un rezultat dorit al tratamentului, practica prezentă de etichetare face procesul mai dificil, iar în unele cazuri imposibil. Ofer acest comentariu fiindcă lumea medicală crede în prezent că nicio schimbare nu este posibilă pentru pedofilul diagnosticat clinic. Acest sistem de convingeri formează, de asemenea, nucleul multor programe de tratament, un eventual scop al tratamentului fiind mai degrabă prevenirea recidivei, decât eliminarea atracțiilor.

Totuşi, dacă eticheta descrie cu acurateţe un individ, ar trebui acest diagnostic să dicteze o viaţă fără speranţă pentru schimbare? Ar trebui cineva care nu s-a exprimat în comportament, să devină delicvent sexual doar fiindcă nu are altă alegere, dat fiind diagnosticul? Întâlnind pe unii care nu s-au exprimat în comportament, am un mare respect pentru ei şi i-am încurajat puternic să continue pe calea pe care au ales-o.

Discuție

• Este rezonabil să presupunem că etichete ca pedofilia și efebofilia vor continua să fi folosite în mod liber, în ciuda posibilei folosiri greșite a unui asemenea diagnostic clinic. Discută cum termenii respectivi pot fi atât utili, cât și vătămători.
• Pentru unii, negarea și autoapărarea pot fi destul de similare. „Dacă neg acuzațiile sau etichetele, atunci poate că alții mă vor crede și nu vor gândi lucruri rele despre mine. Este în joc reputația mea.” Discută cum zidurile defensive pe care le ridicăm pot de fapt să facă schimbarea mai dificilă.
• „Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.” (2 Cronici 7:14) Discută cuvintele subliniate, în lumina schimbării.

Bruce McCutcheob a scris o broşură excelentă în seria produsă de Exodus International, intitulată Consilierea pedofilului. Scrisă mai mult pentru cei care consiliază, broşura oferă cu adevărat o tratare aprofundată a definiţiilor clinice şi este foarte utilă.

De ce eu?

Indiferent cât de mult citesc despre subiectul pedofiliei şi efebofiliei, indiferent cât de multă cunoaştere simt că dobândesc, întrebarea de bază rămâne: „De ce eu?” Cele mai multe scrisori pe care le primesc şi conversaţiile pe care le port cu alţii care se luptă cu aceasta, includ în cele din urmă această întrebare. Poate că alţii şi eu sperăm cu adevărat că răspunsurile ar face ca lupta să dispară. Răspunsurile în sine nu vor aduce libertatea, dar vor face călătoria mai uşoară.

Discuție

• Discută despre felul în care faptul că știi „de ce” poate sau nu poate să elimine schimbarea sau cel puțin să aducă o schimbare remarcabilă.
• „Pentru ce m-ai scos din pântecele mamei mele? O, de aş fi murit, şi ochiul să nu mă fi văzut!” (Iov 10:18) Discută în ce fel ai putea simți ca Iov, dar examinează și diferențele.

Deci cum am ajuns aşa?

În inima fiecăruia care este atras de copii, există un copil pierdut. Ceva s-a întâmplat acelui copil, ce nu ar fi trebuit să se întâmple. Cu adevărat, nu cred că pedofilia sau efebofilia sunt caracteristici genetice. Nu cred că vreunul dintre cei care au atracție față de cei de o vârstă nepotrivită s-a născut astfel. Aceste caracteristici sunt produse secundare a ceea ce alţii au ales să ne facă, ca şi a ceea ce noi am ales să ne facem nouă înşine. Toate alegerile sunt soluţii, uneori bune şi uneori rele, dar întotdeauna, un răspuns la o nevoie legitimă.

Când eram copil, am fost învăţat că Dumnezeu m-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Acea legătură cu Dumnezeu a eliminat orice posibilitate că El ar crea o stare/persoană care nu ar avea altă alegere decât să le facă rău altora. Acceptarea acestei convingeri mi-a permis să-L văd pe Dumnezeu ca sursa schimbării, fiindcă nu a fost niciodată intenţia lui Dumnezeu să devin molestator.

În opinia mea, rădăcina pedofiliei şi efebofiliei este esenţialmente aceeaşi:

Un copil este cumva separat de sine în timpul copilăriei, ajungând la maturitate biologică, dar fiind atras către (una din următoarele sau ambele)

• nevoia de a găsi conexiune cu copiii (ca modalitate de a-și găsi propria copilărie pierdută) sau
• inabilitatea de a exista în lumea adulţilor.

„Niciun bărbat normal (sau nicio femeie normală) nu ar trebui să facă un asemenea lucru!” este un comentariu pe care îl aud de la oameni care îşi exprimă dezgustul faţă de ultimul caz raportat de molestare a unui copil. Dacă iau acest comentariu după ceea ce pare a fi, trebuie să examinez ce l-ar face pe individ să nu fie normal.

Discuție

• „Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” (Psalmul 139:13-14) Cum se potrivesc aceste cuvinte cu scopurile tale pentru schimbare, pentru a deveni complet? Le crezi?
• Cum ai descrie un copil separat de sine în copilărie?
• Discută în termeni generali în ce fel te simți exclus din lumea adulților „normali”.

Separarea violentă

„B”

„B” a scris: „Întreaga mea copilărie a fost plină de teamă. Tatăl meu mă controla prin mânie şi intimidare. Nu m-a forţat niciodată fizic să mă supun lui, dar m-a forţat cu adevărat să pretind că îmi plăcea ceea ce îmi făcea, şi că vroiam să o facă.

Cred că inabilitatea mea de a-mi exprima adevăratele sentimente despre ceea ce mi se întâmpla şi despre faptul că eram forţat să mă comport ca şi cum îmi plăcea, m-a lăsat cu multe răni emoţionale profunde. Puţinele dăţi când am încercat cu timiditate să vorbesc sincer despre situaţia mea, au fost devastatoare. Reacţia violentă a tatălui meu, gălăgia şi delirul lui au fost atât de înfricoşătoare pentru mine, încât am învăţat repede să fac orice spunea, fără obiecţii.

Teama era tovarăşul meu constant: teama de tatăl meu, teama de a fi expus, teama că mama mea ar afla ce se întâmpla, teama de a avea prieteni şi apoi de a-i pierde, şi teama de a fi singur.”

Separat de propria lui masculinitate din cauza abuzului sexual din partea tatălui său, acest bărbat a devenit izolat şi de grupul tovarăşilor de aceeaşi vârstă. A devenit deconectat, iar în cele din urmă a devenit el însuşi molestator. Alţii, ca „B”, se văd în cele din urmă ca murdari şi de neiubit, fiindcă şi-au pierdut inocenţa cu cineva care a avut putere asupra lor.

Discuție

• Exprimă cu propriile tale cuvinte, pe baza a ceea ce a împărtășit „B”, de ce se simțea el atât de lipsit de speranță cu privire la situația în care se găsea?
• Cum ai fi descris reacția ta la comportamentul tatălui, dacă „B” ți-ar fi făcut cunoscută povestea sa? Cum te-a făcut să te simți această relatare?
• „Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl ostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7:9-11) Descrie-l pe tatăl lui „B” în lumina cuvintelor de aici ale lui Isus.

„R”

„R” mi-a explicat odată cum a trecut linia de la a fi doar atras de copii, la a-i abuza în acest fel.

„Când mă uitam la ea, tot ce vedeam era inocenţa ei. Simplul fapt că eram cu ea, mă făcea să mă simt bine. Dar nu a durat. Am descoperit că, după un timp, am devenit supărat fiindcă ea era inocentă, iar eu nu eram. Dumnezeu nu m-a protejat când am avut nevoie de protecţie, deci am decis să-i fac ei ceea ce mi se făcuse mie.”

Discuție

• Descrie, dacă poți, când sau cum ai simțit că ți-ai pierdut inocența. S-a schimbat relația ta cu Dumnezeu?
• Aflându-se în prezența inocenței, la început „R” a căutat ce simțea că pierduse, dar a ajuns să o urască pe copilă fiindcă avea ceea ce el nu avea. Discută termenii în care îi privești pe prietenii din viața ta. Au calități care simți că-ți lipsesc?

„E”

„E” a împărtăşit: „Trăind în iad toată viaţa mea, este dificil să-mi imaginez vreun fel de paradis. Amândoi părinţii mei erau alcoolici. Tatăl meu m-a abuzat sever din punct de vedere fizic, mental şi emoţional, din fragedă copilărie, până ce mama mea s-a despărţit de el când eu aveam şapte ani. Ea a intrat într-o relaţie sexuală cu mine când eram în vârstă de opt ani. Această «relaţie» a fost progresivă şi a continuat paisprezece ani, până la moartea ei din cauza unei boli a ficatului legată de alcool.”

Discuție

• În ce moduri ai spune că „B”, „R” și „E” erau asemănători?
• Descrie câteva feluri în care fiecare dintre ei s-a simțit deconectat de Dumnezeu. Lipsit de protecție?

Cele trei exemple pe care vi le-am făcut cunoscute au toate un lucru în comun – copilăria pierdută. Niciunul din aceşti indivizi nu aşteptă să fie iertat pentru actele de molestare doar fiindcă ei înşişi au fost abuzaţi, dar toţi trei au învăţat să recunoască că amploarea răului făcut lor a fost semnificativ pentru propriile lor tipare abuzive.

Separare non-violentă

Ar fi incorect şi grotesc de fals să afirm că toţi cei care sunt atraşi de copii sunt rezultate ale abuzului şi neglijării extreme. Am întâlnit părinţi ai unor molestatori aflaţi în prezent în închisoare – oameni care au rămas lângă fiii lor când toţi ceilalţi au fost surzi la orice cerere de ajutor. În general, mulţi părinţi ai molestatorilor poartă o povară de vină care poate să fie sau să nu fie întemeiată. Totuşi, niciun părinte nu este lipsit de defecte; toţi părinţii fac greşeli; şi toate greşelile au consecinţe.

Un comentariu pe care îl aud ocazional când vorbesc despre greșelile părinților este: „Da, toți părinții fac greșeli, dar nu toți copiii devin molestatori de copii.” Cu alte cuvinte, trecutul celor care au molestat este, în anumite privințe, neimportant pentru cei care îi condamnă cu duritate. Dacă încerc să ofer orice fel de apărare, de exemplu, vorbind despre abuzul suferit de molestatori în copilărie, răspunsul este: „Atunci de ce nu au cerut ajutor?”

Fiecare copil este respins la un moment sau altul în perioada creşterii, fie acasă, fie pe terenul de joacă sau în clasă. Nu este nevoie decât să priveşti copiii la joacă, pentru a vedea că ei înşişi sunt capabili să le facă rău altor copii, să-i respingă şi să-i ostracizeze pe alţii, dacă nu pentru un alt motiv, măcar pentru că nu îi plac. Copilul care reprezintă ținta dispreţului este împins în afara societăţii copilăriei, împreună cu alţii care au fost și ei respinşi. Ani de zile mai târziu, amintirile stârnesc durere și poate supărare sau chiar furie.

„M”

„M” s-a confruntat cu provocări fizice când era mic şi a trecut prin operaţii de mai multe ori, pentru a corecta o varietate de probleme. Şi-a acceptat limitările fizice şi a supravieţuit, dar supravieţuirea a venit cu un cost. Nu era ca băieţii din jurul lui. Nu putea face toate lucrurile pe care le făceau ei.

A început să fumeze la o vârstă fragedă, iar apoi a trecut la droguri. Nu a durat mult până ce „M” a avut probleme la şcoală, în cele din urmă fiind exmatriculat pentru o vreme. „M” a scris că era intim din punct de vedere sexual atât cu băieţi, cât şi cu fete, dar că interesul lui principal era pentru băieţi. Ca în cazul multor altora, crescând, atracţiile sexuale şi ocaziile pentru intimitate ale lui „M” s-au fixat asupra băieţilor. Arestarea şi închisoarea au reprezentat doar o chestiune de timp.

În cazul meu, activitatea sexuală nepotrivită, iniţiată de băieţi mai mari, a început să aibă loc când eu aveam şapte ani şi a continuat în anii adolescenţei, când am participat cu mai multă plăcere sau am iniţiat eu activitatea.

Primul an la liceu l-am petrecut la un seminar şi a fost, în multe privinţe, unul din cei mai fericiţi ani ai tinereţii mele. Totuşi, cu o săptămână înainte de terminarea anului şcolar, am fost exmatriculat din cauză că m-am autosatisfăcut cu alţi elevi, fiind văzut ca iniţiatorul activităţii şi cerându-mi-se să plec. Tatăl meu a plâns – o amintire care nu m-a părăsit până în ziua de astăzi.

Când am devenit adult, victimele mele aveau în general între paisprezece și șaisprezece ani – o focalizare despre care terapeuţii mi-au spus că este direct legată de evenimentele pe care tocmai le-am descris. Părinţii mei nu m-au abuzat, nici nu au dat greş în a-mi împlini nevoile, dar eu am văzut comportamentul meu şi ruşinea pe care le-am adus-o ca pe o falie tăcută, dar cel puțin pentru mine, întotdeauna prezentă între noi.

Aveam şaisprezece ani când a murit tatăl meu. În unele moduri, rușinea mea a fost ca o pată pe care nu am putut-o spăla, iar moartea lui a închis uşa pentru genul de comunicare de care aveam atâta nevoie să mi-o ofere.

Discuție

• Ar fi foarte ușor să arătăm cu degetul pentru a-i blama pe părinți sau pe bătăușii de la școală ca fiind responsabili pentru delictele pe care le comitem. La urma urmei, raționăm: „Dacă nu ar fi fost <inserează numele>, nu m-aș afla acum în închisoare.” Discută despre asta.
• Dificultățile cu care s-a confruntat „M” în copilărie nu au fost din cauza a ceva ce a făcut, totuși în ochii unora dintre colegii lui de școală el nu numai că nu corespundea, dar nici nu avea dreptul de a se integra între copiii „normali”. Discută despre asta.
• „Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării.” (Matei 18:6). Molestatorii se văd frecvent pe ei înșiși ca având o piatră de moară în jurul gâtului, dar cei care i-au abuzat se încadrează în aceeași categorie. Discută de ce acest verset nu condamnă pentru totdeauna. Discută despre speranța care există în spatele acestui verset.

Raportarea la lumea adulţilor

Există variaţii în tipul de separări pe care tocmai le-am descris, dar cele mai multe diferenţe pot fi atribuite circumstanţelor caracteristice ale unui copil anume. Alte separări devin evidente când copilul caută să-şi ocupe locul în lumea adulţilor. Atât timp cât viaţa este luminoasă, iar tensiunile sunt la un minim, să fii adult nu este rău.

„W”

„W” a venit dintr-o familie destul de disfuncţională, făcuse nişte greşeli în adolescență, dar a crezut că starea de om căsătorit i-ar da în sfârşit respectabilitate, ceea ce dorea atât de mult.

Primii ani ai căsătoriei au mers bine. El şi soţia lui au devenit părinţii unei fetiţe ale cărei nevoi erau insistente şi dincolo de ceea ce fiecare părinte credea că putea împlini. Certurile erau un eveniment zilnic, iar „W” a început să bea ca să scape. Soţia lui dorise un cavaler în armură strălucitoare, un bărbat care ar fi lucrat atât de mult, încât ea să poată avea o căsuţă la ţară. Faptul că el bea o dezgusta, iar avansurile lui în dormitor erau tot mai nedorite.

Într-o noapte când fiica lor avea cam cinci ani, soţia lui a ieşit în oraş seara şi i-a spus să aibă grijă de copil până la întoarcerea ei. „Câteva beri nu vor face niciun rău”, şi-a spus el şi s-a aşezat să privească la televizor – cu fiica lui în poală. Aceea a fost noaptea când a început totul. Aceea a fost noaptea care avea să continue mai mult de un an, până ce fata i-a spus mamei.

Liber de efectele continue ale alcoolului, „W” a recunoscut în sfârşit vătămarea pe care o produsese fiicei şi soţiei lui. Şi-a văzut comportamentul nepotrivit cu fiica lui ca un mod de a ajunge din nou la soţia lui, fiindcă îi respinsese avansurile sexuale. Iar când nu era băut, agoniza.

Discuție

• Motivul pentru care facem un lucru nu scuză niciodată faptul că l-am făcut. În ce măsură ar trebui considerat valid „motivul”? Dar invalid? Cum poate folosi „W” „motivul” ca instrument pentru schimbare?

„N-am făcut nimic!”

Când eram copil, un profesor m-a luat la o parte, arătând ceva ce alţii au spus că făcusem greşit. Când am protestat că nu făcusem ce sugera el, a răspuns: „Nu iese fum fără foc.” Au trecut mulţi ani din acea zi, dar acel comentariu rămâne o afirmaţie puternică despre atitudinile pe care le au oamenii pe baza a puţin mai mult decât observarea vizuală a altora.

Când vorbesc unui grup despre molestarea copiilor, fac uneori afirmaţia că îmi scriu cerând ajutor bărbaţi care nu au acţionat niciodată conform sentimentelor lor sexuale faţă de copii. Doar câţiva din audienţă nu au nicio reacţie. Restul ridică o sprânceană, se mişcă în scaune, se uită unul la celălalt sau îmi aruncă o privire care afirmă clar: „Pur şi simplu, nu este posibil.” Dar îmi menţin afirmaţia, fiindcă eu cred în aceşti bărbaţi care se luptă.

„C”

„C” mi-a vorbit prima oară în urmă cu cinci sau şase ani. În timp ce stăteam lângă el pe veranda din faţă a unei clădiri, aşteptând să înceapă, se uita la mine ca şi cum îşi aduna curajul necesar. Când în cele din urmă a făcut-o, povestea lui a reieşit într-o năvală de cuvinte.

La sfârşitul adolescenţei, i s-a cerut să ajute împreună cu tinerii bisericii lui şi să predea un studiu biblic copiilor mai mici. Cei mici, a spus el, erau încrezători şi iubitori, cuprinzându-l cu braţele pe după gât sau vrând să stea în poala lui. Spre marea lui nefericire, s-a trezit de multe ori că în acele momente era excitat sexual. I-a spus pastorului ce se întâmpla şi au fost de acord să pună capăt implicării lui cu copiii.

„C” nu făcuse nimic, dar aceea era doar o parte a problemei, o parte mică. Principala lui preocupare era chiar faptul că avea sentimente nedorite. Totuşi, cea mai mare teamă a lui era că ar fi putut abuza un copil. A trecut ceva timp de când am auzit ultima oară de „C”, dar când mă gândesc la el, rugăciunea mea este ca Dumnezeu să îi dea suficient har ca să reziste ispitei nedorite.

„D”

Acum câţiva ani am cunoscut un alt bărbat, „D”. Nu păstrăm un contact apropiat, dar am reuşit să vorbim de câteva ori pe an. Prima întrebare pe care i-o adresez este de obicei: „Ce mai faci?” şi amândoi înţelegem că întrebarea înseamnă: „Ai trecut graniţele pe care ţi le-ai stabilit?” Răspunsul lui este un „nu” ferm, dar urmează o scurtă descriere a vremurilor bune şi a celor nu atât de bune din viaţa lui. Precum „C”, acest bărbat blând dă înapoi de frică la simplul gând că ar putea abuza un copil.

„D” merge regulat la un terapeut în care are încredere şi simte că face progrese. Un progres important a avut loc ca rezultat al unei relaţii pe care a stabilit-o cu un membru în vârstă al bisericii lui. Bărbatul în vârstă (descris ca un „tip de bunic”, plin de înţelepciune şi nejudecându-i pe alţii) i-a făcut lui „D” un compliment în una din conversaţiile lor recente. Efectul a fost diferit de tot ce cunoscuse „D” înainte. Bărbatul în vârstă îi confirmase locul ca bărbat în relaţia lor, distrugând, fărâmă cu fărâmă, inabilitatea lui de a se accepta ca bărbat.

Discuție

• În adâncul fiecăruia (eu, „C și „D”) există un secret care nu este ușor de împărtășit. Dar odată ce bariera este înlăturată, oportunitățile pentru creștere și schimbare devin evidente sau cel puțin posibile. Discută cum situația ar fi putut fi mai bună dacă cineva te-ar fi ascultat spunându-ți povestea.
• „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:16) Observă că elementul cheie din verset nu este că alții trebuie să te repare, ci că trebuie să se roage pentru tine. Discută cum ar putea aduce aceasta schimbare.

Există un tipar?

Oricare ar fi cauza de bază a pedofiliei sau efebofiliei, văd într-adevăr un tipar care există în aceia dintre noi care se confruntă cu atracţia faţă de copii (vezi diagrama). Cu cât mă uit mai mult la acest tipar, cu atât sunt mai convins că în designul său se află răspunsul pentru vindecare semnificativă şi schimbare.

Un adult atras de copii nu se naşte cu aversiune faţă de adulţi, dar în timp ajunge să se simtă respins în lumea lor. Aceasta s-ar putea datora tipurilor de abuz şi separare menţionate mai devreme. Este, de asemenea, posibil ca eforturile făcute pentru a deveni parte integrantă în lumea adulţilor să fie primite cu respingere – adevărată sau percepută. Respingerea nu este ceva nou; rădăcinile ei sunt ferm ancorate în copilăria individului.

Învelișul care înconjoară lumea adulţilor este o structură impunătoare pentru un asemenea individ; nu va face eforturi pentru a pătrunde prin ea. Lumea copiilor are şi ea graniţele ei, dar datorită poziţiei unui adult în ea, este posibil să intri fără prea multă dificultate. Copiii au încredere în adulţi pentru protecţie şi recunosc că, pentru a avea nevoile împlinite, adesea trebuie să se supună autorităţii unui adult.

Nu durează mult până ce adultul realizează că nevoile lui sunt împlinite în lumea copiilor mult mai uşor decât ar putea fi vreodată împlinite în lumea adulţilor. Totuşi, încrederea trădată de asemenea adulţi este o încredere care va fi dificil de restaurat.

Am mai adăugat o casetă, „Poziții ale Puterii” cu un an sau cam așa ceva în urmă deoarece, pe baza poveștii mele și a poveștilor multora dintre cei care îmi scriu, un individ care nu se simte confortabil în Lumea Adulților poate totuși să facă parte din ea. El își găsește locul în ea prin poziții ale puterii sau autorității, dar folosindu-le ca pe un instrument defensiv. Ar fi nevoie de circumstanțe speciale pentru ca cei aflați sub această putere să o pună sub semnul întrebării.

În acest mod, adultul atras de copii continuă să ducă o viață secretă dinăuntrul zidurilor puterii sau autorității. Diagrama nu are ca scop identificarea fiecărui individ care se confruntă cu atracție față de cei de vârstă nepotrivită, dar oferă motive pentru reflecție. În plus, diagrama ar putea fi folosită și în ceea ce privește relațiile cu tovarășii de aceeași vârstă, deși Pozițiile Puterii sunt mai puțin probabile într-un asemenea cadru.

Discuție

• Respingerea poate schimba viața cuiva. Unele forme ale respingerii sunt directe și brutale, în timp ce alte forme ale ei pot fi simțite fără să se rostească vreun cuvânt. Oricum ar fi, respingerea tinde să definească modul în care ne identificăm, o stare comună nouă tuturor. Discută despre asta.
• Privind lumea prin ochii tăi, discută cum ți-ai defini poziția, între granițele Lumii Adulților, la marginea ei sau foarte departe de ea?
• Discută aceeași chestiune, dar în ceea ce privește relațiile cu tovarășii de aceeași vârstă atunci când creșteai.
• Cineva cu autoritate poate fi asemănat cu un fluture învelit în pereții protectori ai coconului său. Discută despre asta.
• „Pentru ce, Dumnezeule, ne lepezi pentru totdeauna? Pentru ce Te mânii pe turma păşunii Tale?” (Psalmul 74:1) Mulți dintre cei care se luptă cu atracție pentru cei de vârstă nepotrivită se simt cu ușurință respinși în lumea în care trăiesc, iar cei mai mulți leagă respingerea suferită din partea lumii de respingerea din partea lui Dumnezeu. Discută despre asta.

Confruntarea cu trecutul

Dintre barierele în calea vindecării unui adult atras de copii, niciuna nu este mai dificil de tratat decât confruntarea cu trecutul, fie în calitate de victimă, fie în calitate de abuzator. Se spune că delincventul sexual care nu reușește să o facă se află în negare, refuzând să accepte responsabilitatea pentru vătămarea făcută lui sau victimei lui. În ceea ce îi privește pe cei aflaţi în programele de tratament din închisori, legea cere ca delincventul sexual să recunoască faptul că a abuzat copilul, să caute modalități de a evita o recădere şi să recunoască semnele riscului potenţial în viaţa de zi cu zi. Din nefericire, nu există un tratament unitar care să recunoască abuzul pe care un delincvent sexual este posibil să-l fi suferit în copilărie. Într-adevăr, orice admitere a unui abuz suferit de un delincvent în cadrul tratamentului, este adesea etichetată ca negare.

Precum am împărtășit mai înainte, Scriptura spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.” (Iacov 5:16 Italicele îmi aparţin.) În momentul în care un om mărturiseşte că a păcătuit faţă de cineva, legătura secretului este ruptă, iar povara ruşinii este ridicată. Nu sugerez că o asemenea confesiune este un lucru uşor de făcut, fiindcă nu este. Sugerez totuși că acest gen de confesiune în închisoare ar trebui făcută cu grijă. Confesiunea făcută unui coleg de celulă te-ar putea face să te simți eliberat, dar poate fi și o armă folosită împotriva ta.

Puţine comportamente sau stări sunt păstrate atât de mult în întuneric personal şi în secret, ca faptul că cineva este atras sexual de copii. Motivele pot să includă:

Teama de respingere şi de alienare faţă de familie, prieteni şi societate în general

Cei care îşi fac cunoscută lupta unui specialist sau membru al familiei, în speranţa de a primi ajutor, se tem că vor fi priviţi cu suspiciune şi trataţi ca incapabili de a menţine graniţele potrivite. Nu multe familii ar fi capabile să se descurce suficient de bine cu această problemă, pentru a oferi ajutorul căutat.

Închisoare/temniță

Deși sunt pe deplin de acord cu drepturile societăţii şi cu o sentinţă dreaptă de închidere a celor care molestează, cei care nu şi-au exprimat sentimentele în comportament se tem să-şi facă cunoscute luptele cuiva, datorită potenţialului unor acuzaţii nejustificate. Cei care le-au exprimat în comportament, trebuie doar să citească ziarul sau să asculte ştirile ca să afle ce îi aşteaptă probabil. Ajutorul vine foarte repede când te confrunţi cu realitatea.

Teama de a se găsi faţă în faţă cu abuzul suferit în copilărie

Adulţii care au fost abuzaţi nu sunt niciodată complet liberi de efectele abuzului suferit, iar confruntarea cu abuzul poate fi extrem de dureroasă. Încrederea pe care au avut-o în cineva a fost trădată; trupul lor a fost violat; iar dreptul lor de a avea o înţelegere sănătoasă a sexualităţii a fost pus în pericol. Când ei înşişi se luptă cu gânduri nepotrivite faţă de copii, copilul din interior nu este niciodată departe de miezul acelor gânduri, deşi s-ar putea ca ei să nu fie conştienţi de asta.

Convingerea că un pedofil/efebofil „nu se poate schimba”

Pentru cineva care se luptă cu o atracţie nepotrivită faţă de copii, atracţia nu este ca atunci când te trezeşti având gripă. Un drum la doctor şi nişte medicamente de la farmacie ar putea readuce sănătatea, dar niciunui medicament nu i se face reclamă pentru o asemenea stare. Atracţiile pe care le simt sunt înspăimântătoare în ramificaţiile lor – destăinuirea este văzută ca amplificând problema, în loc să o rezolve. Fiindcă mass-media şi, de asemenea, lumea medicală afirmă: „Nu se poate face nimic”, cel care se luptă întreabă: „De ce să agravez lucrurile, devenind cunoscut în mod public ca «unul din acei oameni dezgustători»?”

Convingerea greşită că asemenea atracţii sunt normale

Chiar am vrut să omit aceasta ca motiv, dar nu am putut să o fac. Asociaţia Nord-Americană a Dragostei Bărbat/Băiat (NAMBLA), de exemplu, susţine în mod public că relaţiile sexuale adult-copil sunt „sănătoase”. Ţelul său este să „pună capăt opresiunii bărbaţilor şi băieţilor care au relaţii consensuale reciproce”. Mi-ar plăcea să cred că asemenea indivizi nu există, dar ei există, deşi în general nu îşi fac cunoscute convingerile.

Discuție

• Discută despre cele cinci motive pentru păstrarea secretului pe care tocmai le-am enumerat.
• Selectează unul care reprezintă cel mai bine situația ta sau adaugă-l pe cel care simți că o reprezintă cel mai bine, dar nu este enumerat mai sus. Amintește-ți, nu există răspuns corect sau greșit. Este vorba de cum vezi tu lucrurile.

Un exemplu personal

Prima dată când am molestat un băiat, nu-mi venea să cred ce am făcut. Nu puteam scăpa de senzaţia de greaţă din stomac. Când a avut loc abuzul, nu am putut să-i mărturisesc viitoarei mele soţii, deşi vroiam foarte mult să o fac. Imaginea ei despre mine era cea pe care o creasem special pentru ea şi pentru alţii; ceea ce făcusem, era cealaltă latură a mea, „secretul meu”. Cele două laturi se luptau pentru control, dar amândouă erau de fapt sălașuri ale întunericului, iar singura lumină pe care am „văzut-o” era în panica pe care o simţeam. Era totuşi o lumină, dar ar fi putut la fel de bine să fie descrisă ca o voce interioară. Ea mă chema să resping ceea ce făceam.

Mi-am mărturisit cu adevărat păcatul, dar mărturisirea a purtat marca secretului. Cu timpul, teama şi panica pe care le-am avut în acea zi au făcut loc unei atitudini aproape delăsătoare, de genul „nu se va mai întâmpla”. Exista totuşi o bunătate de bază în lucrurile pe care le căutam. Vroiam să fiu un profesor dedicat, un frecventator credincios al bisericii şi un soţ/tată iubitor. Uneori ştiu că reuşeam în aceste domenii, dar cel mai adesea făceam lucruri bune pentru a primi recunoaştere şi acceptare. Cu alte cuvinte, prea adesea ceea ce spuneam şi făceam era pentru spectacolul public şi pentru câştigul personal.

Fiind incapabil să mă raportez la alţi bărbaţi, fiind condus de adicţia pentru pornografie şi manipulându-i pe alţii pentru a împlini ceea ce eu credeam a fi nevoile mele legitime, viaţa mea devenea tot mai deprimată. Lumina era încă acolo, arătându-mi ceea ce făceam cu o claritate dureroasă. În loc să privesc, mi-am ferit ochii şi mi-am şters lacrimile.

Ultimul lucru pe care vroiam să îl fac era să admit faţă de cineva adâncimile depravării mele. Când am fost arestat în 1985, cele două imagini ale mele au intrat în coliziune în presă, în biserica mea şi, cel mai dureros, în familia mea. Secretul nu mai era un secret, dar drumul spre vindecare începuse, chiar dacă nu părea foarte vindecător la început. Fiindcă nu fusesem capabil să-mi mărturisesc deschis păcatele pe cont propriu, alţii au făcut mărturisirea iniţială pentru mine. Pe cât de dureros poate să fie, pe cât de înspăimântătoare pot fi consecinţele, dezvăluirea este uşa prin care trebuie să treacă toţi cei care au atracţie nepotrivită faţă de copii. Secretul este legătura care trebuie ruptă, iar confruntarea cu trecutul este oglinda pe care o va folosi Dumnezeu pentru a aduce adevăr şi vindecare.

Avocatul meu mi-a sugerat un terapeut; un bărbat care era un membru respectat al comunităţii medicale şi care avea şi ceva experienţă cu tribunalul. Totuşi, mersesem la un alt terapeut cu câţiva ani înainte, un om plăcut şi încurajator, dar prea dornic să mă lase să perseverez în atitudini la care ştiam că trebuia să renunţ. Când mi-a devenit clar că lucrurile nu se vor schimba cu adevărat, pentru mine întâlnirile noastre şi-au pierdut în mare parte sensul şi le-au pus capăt câteva luni mai târziu.

Discuție

• Exemplul a ceea ce s-a întâmplat în viața mea include multe din elementele discutate în secțiunea anterioară „Confruntarea cu trecutul”. E-mailul meu îmi spune că există asemănări între povestea mea și poveștile altora. Discută din ambele punct de vedere – „Confruntarea cu trecutul” și experiența ta.
• „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.” (Luca 15:20) Ia în considerare „Un exemplu personal” în lumina poveștii fiului risipitor. Poate că nu am cerut jumătate din moștenire de la tatăl nostru, dar i-am întors spatele. Discută.

Ce să faci – câteva sugestii

Pe baza experienţelor pe care le-am avut eu și cei care mi-au scris, le-aş oferi următoarele sugestii celor care nu și-au exprimat atracția în comportament și caută ajutor pentru prima dată:

• Întreabă oamenii în care ai încredere (pastori, medici etc.) pe cine ţi-ar recomanda ei. Nu trebuie să spui mai mult decât că treci printr-un stres serios în viaţa ta şi că ţi-ar plăcea să primeşti ajutor de la un psiholog sau de la un psihiatru. Un profesionist nu ar trebui să trateze niciodată o asemenea cerere cu uşurinţă, iar cei mai mulţi ar încerca să-ţi dea numele cuiva pe care s-au bazat în trecut.
• Majoritatea terapeuţilor oferă o şedinţă de „tatonare” – un timp în care tu pui întrebări, iar terapeutul află ce nevoie ai. Recomand ca declararea scopurilor tale să fie prezentată printr-o simplă întrebare.

De exemplu, i-ai putea împărtăși: „Mă lupt de ceva timp cu o atracţie nepotrivită față de copii şi vreau eliberare. Cred că toate lucrurile sunt posibile cu Dumnezeu, dar ştiu că rădăcinile acestei stări pot fi adânci. Nu am dat curs sentimentelor mele. Mă poţi ajuta să-mi ating scopul?” Dacă răspunsul terapeutului arată atitudinea că nu eistă schimbare, ascultă ce îţi spune, dar caută un alt terapeut. Terapeutul meu a admis adesea că nu era de acord cu tot ce cred eu, dar mi-a stat alături şi m-a asistat, făcând tot ce poate pentru a mă ajuta să-mi împlinesc scopurile.

• Oamenii în vârstă au văzut multe în viaţă şi cunosc realitatea luptei prin care treci. Ia în considerare stabilirea unei relaţii cu cineva pe care îl respecţi; petrece timp cu acel om, fără să scoţi la suprafaţă prea devreme lupta ta. Poate îţi aminteşti de „D” dintr-o secţiune de mai sus a acestei broşuri şi de speranţa pe care a experimentat-o el printr-o asemenea relaţie.

Notă: Mulți dintre cei care citesc acestă broșură s-ar putea întreba de ce am inclus secțiunea de mai sus când ei deja au depășit limita. Cred totuși că există oameni care se potrivesc descrierii că „nu au dat niciodată curs atracției”. Cred, de asemenea, că aceia dintre noi care am făcut-o putem întâlni într-o zi pe cineva care nu a făcut-o – iar noi vom fi capabili să îi îndreptăm în direcția vindecării.

Orice spui poate şi va fi…

„F”

Din câte cunosc, nu există state unde aflarea despre molestarea unui copil poate fi ascunsă fără a exista consecinţe legale negative. „F” a scris: „Dacă aş fi ştiut că pastorul meu va chema poliţia, nu i-aş fi spus niciodată nimic.” În scrisoarea mea de răspuns, am încercat să-l fac pe „F” să înţeleagă legea cu privire la asemenea chestiuni şi să se concentreze pe ciclul abuzului, care trebuia oprit.

Primirea ajutorului poate fi departe pentru cei care au dat curs atracţiilor, atunci când se confruntă cu realitatea unei arestări şi a unei posibile perioade de închisoare. Să fii raportat pentru că ai admis contactul sexual cu un copil, poate să pară chiar o trădare a încrederii. O foarte nefericită realitate a dezvăluirii este că dacă ar avea loc o arestare, nu există garanţia unui suport pe termen lung din partea nimănui (terapeut, familie, prieteni sau membri ai bisericii). Dar când nimeni nu pare să fie prezent, Dumnezeu este. „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” (Isaia 41:10)

Discuție

• Dat fiind ce simte societatea pentru cineva prins molestând un copil, teama de arestare, de închisoare și de un viitor nesigur constituie temeri valide. Discută despre „ciclul abuzului” în lumina acestor temeri.
• Discută cum s-a simțit „F” după ce a fost denunțat de pastorul său și, dacă este posibil, compară sentimentele lui cu ale victimei.
• „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:20) Dumnezeu nu-ți va întoarce niciodată spatele. Deși situația ta și consecințele acțiunilor tale ar putea fi severe, El va fi întotdeauna cu tine. Discută despre asta.

„Este prea mult”

Cu câţiva ani în urmă, într-o seară am primit un apel. Bărbatul s-a prezentat şi a început să-mi povestească despre recenta arestare a fratelui său mai mic pentru molestarea unui copil şi despre disperarea profundă care îi cuprinsese pe toţi în familie. Am vorbit cam o oră – cel mai mult despre ce simţea fratele lui, despre lipsa oricăror indicii aparente că aceasta era o problemă pentru fratele lui şi despre trecutul meu. Conversaţia s-a terminat cu rugăciune şi cu speranţa că fratele lui va suna a doua zi. Nu a făcut-o.

Câteva zile mai târziu, bărbatul a sunat din nou, ca să-mi spună că fratele lui s-a sinucis. Am vrut să rostesc cuvine care să aibă sens pentru el, dar ele nu au venit. M-am simţit ca un ipocrit în ceea ce privea chemarea mea la misiune, fiindcă nu am rostit o rugăciune. Amândoi am spus doar că ne vom ruga unul pentru celălalt, iar apoi am închis.

Mânie. Confuzie. Tristeţe adâncă. Aceste emoţii şi altele s-au amestecat, în timp ce mă gândeam la tânărul care nu a crezut că va putea supravieţui la ceea ce credea el că va deveni viaţa lui. Alţii au făcut aceeaşi alegere de neschimbat, iar mulţi alţii, inclusiv eu, s-au gândit la sinucidere, ca urmare a expunerii celei mai secrete ruşini a lor.

Chiar și după ce am decis că sinuciderea nu era o opțiune, călătoria care îmi stătea în față părea prea mult pentru mine. De exemplu, de fiecare dată când mă gândeam că era nevoie să-mi zugrăvesc casa, treaba de făcut aproape că mă copleşea. Atât de multă muncă! Atât de mult timp preţios, care putea fi folosit mai bine pentru relaxare sau pentru a face ce vroiam să fac!

Trebuia să mânuiesc o scară şi ore întregi urma să-mi ţin trupul strâns lipit de bare, cu degetele unei mâini albite din cauza încleştării şi cu cealaltă mână cufundată într-o găleată, şi împrăştiind apoi cât de multă vopsea puteam, înainte de a relua procesul. Dar câte o scândură o dată, câte o latură o dată, treaba era făcută.

Nu cunosc pe nimeni care să lupte împotriva unei atracţii nepotrivite faţă de copii și care să nu vrea ca problema să dispară pur şi simplu. Totuşi, unii văd tratamentul şi paşii de urmat pentru schimbare, ca pe un motiv de a da la o parte orice şi pe oricine din calea ţelului lor. Prin acţiunile lor, anunţă că au pus de o parte „viaţa normală”, până ce vor simţi că și-au atins scopul. Viața normală și relațiile nu vor conta până ce simt că și-au atins scopul. Interesant, unii au evitat chiar să meargă la biserică fiindcă simțeau nevoia de a fi mai întâi „reparați”.

Viaţa nu este aşa. Viaţa merge înainte. Dacă am învăţat ceva în umblarea mea, este că Dumnezeu creează locaşuri de vindecare atunci când eu sunt cel mai bine în stare să particip. Uneori, scriind o scrisoare unui deţinut, Domnul îmi deschide ochii la ceva ce nu înţelesesem înainte. Ocazional, imaginea uneia din victimele mele apare înaintea ochilor mei şi îmi doresc să fug de ea. Este prea multă durere evidentă în ochii victimei, este prea mare nevoie să recunosc că eu am fost cauza durerii sale. Dumnezeu îmi dă curajul să-mi mărturisesc vina, iar apoi îmi aminteşte că, deși El m-a iertat, victima suferă consecinţele acţiunilor mele. Nu pot să schimb asta, dar mă pot ruga pentru victimă.

Discuție

• „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” (Ieremia 29:11) Sinuciderea ar putea fi considerată o modalitate de a-i salva pe cei pe care îi iubim de rușinea faptelor unui molestator sau un mijloc de a pune punctul final la o viață care s-a sfârșit în rușine. Dar versetul din Ieremia merge dincolo de aceste motive. Discută despre asta.
• Am menționat experimentarea emoțiilor de mânie, confuzie și tristețe, dar nu am întâlnit niciodată un bărbat care și-a luat viața. Deși mi-au trecut prin minte gânduri de sinucidere, pentru mine ea nu a fost o opțiune. Discută cum înțelegi emoțiile enumerate și cum s-ar putea aplica ele în viața cuiva care alege viața.
• Împărtășește cum vezi coordonarea în timp a lui Dumnezeu în viața ta, în timp ce lucrezi la procesul schimbării.
• Soția mea mi-a spus odată, în timpul unei vizite: „Acum ai timp pentru a te ocupa de problemele tale. Profită cât poți de el, fiindcă atunci când vei fi acasă, nu vei mai avea atâta timp ca acum.” Unii îmi fac de cunoscut că vor începe să luceze la probleme odată ce vor ieși din închisoare. Cum este aceasta ceva realist sau nerealist?

Acum încotro?

Unul din cele mai frustrante aspecte ale acestui gen de luptă este sentimentul aproape complet de izolare care o înconjoară. Din când în când, cineva îmi aminteşte că în anii de început, Bill W. și Alcoolicii Anonimi s-a confruntat cu luarea în derâdere din partea celor care nu beau. Visul lui pentru cumpătare a prevalat. Există o întâlnire Alcoolicilor Anonimi în fiecare oraş important, iar în fiecare minut al fiecărei zile, undeva, în lume, cineva care se luptă cu alcoolismul ia legătura cu un iniţiator.

Pentru cineva care se luptă cu o atracţie nepotrivită față de copii, o cădere este mai mult decât o simplă „alunecare” care poate fi dată la o parte cu genul de răspuns: „Chiar nu am vrut! Hai să uităm ce s-a întâmplat!” În acelaşi timp, tratamentul se bazează adesea pe ideea că o cădere este inevitabilă şi că ţelul este menţinerea unui comportament lipsit de risc, nu schimbarea.

Sistemul meu de convingeri vede schimbarea venind şi prin tratamentul tradiţional: prin stabilirea graniţelor potrivite, definirea şi implementarea unui plan de prevenire a căderii şi stabilirea dării de socoteală. Toate acestea cer o sinceritate brutală față de sine. În acelaşi timp, credinţa îmi dă convingerea că identitatea mea nu este de molestator de copii, ci de bărbat capabil să molesteze copii. În opinia mea, perspectiva din prezent a lumii mă defineşte ca acelaşi bărbat arestat în 1985, fără nicio speranţă de a avea vreodată o altfel de identitate.

Dată fiind această etichetare descurajatoare, aceia dintre noi care ne luptăm cu o atracţie nepotrivită faţă de copii (fie că am dat curs atracţiei, fie că nu), trebuie să ne ţinem strâns de adevărul dragostei transformatoare a lui Dumnezeu, de iertarea păcatelor noastre, făcută posibilă prin moartea lui Isus pe cruce, şi de realitatea prezenţei Duhului Sfânt în vieţile noastre. „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu.” (Isaia 43:1)

În momentele în care frustrarea şi disperarea caută să-mi invadeze inima, Dumnezeu îmi aminteşte de dragostea Lui. Îmi aminteşte, de asemenea, că schimbarea în care cred nu se va întâmpla fără o participare activă din partea mea. Scriptura confirmă aceasta. Isus a spus: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:31-32)

Discuție

• Pentru unii, credința înseamnă că Dumnezeu cere respingerea programelor seculare de tratament. Pe de altă parte, furnizorii de tratamente resping adesea orice declarație de credință, ca fiind negare. Discută dacă credința poate și/sau ar trebui să coexiste cu tratamentul secular.
• Eticheta de „molestator sexual” definește ceva ce noi, cei care am molestat, am făcut, nu cine suntem. Discută despre asta în lumina lui Isaia 43:1 și Ioan 8:31-32.
• În mod ideal, comunitățile de credincioși ar trebui să întindă o mână oricărui membru din trupul bisericii lor care are nevoie de suport și încurajare, ceva improbabil să se întâmple în cele mai multe biserici când este vorba de cineva cu delicte legate de sex. Discută opțiunile pentru a avea din nou parte de suport și monitorizare.

Perspective personale

Cred cu fermitate în modul unic în care Domnul aduce vindecare copiilor Lui. Niciunul dintre noi nu este exact ca altcineva, deci nu ar trebui să constituie o surpriză să văd că ceva funcţionează pentru altcineva, dar nu funcţionează pentru mine. În acelaşi timp, destăinuirea dă naştere speranţei, iar speranţa este un rezultat direct al credinţei. Deci iată câteva lucruri care continuă să fie importante în călătoria mea spre vindecare.

• Crede ce este mai bine despre tine!

Prin harul lui Dumnezeu, mă trezesc în fiecare dimineaţă cu o imagine de sine pozitivă. Ceea ce nu este la fel cu a spune: „Sunt reparat, deci să-mi continui viaţa!” Nici nu am încetat procesul de predare, care a început, în cele din urmă, în ziua arestării mele. Totuşi, înseamnă să mă privesc în oglindă şi să văd reflectarea dragostei lui Dumnezeu. Pot să aleg să cred în lume sau pot să aleg să cred în Dumnezeu. Să crezi în planul lui Dumnezeu înseamnă să crezi în produsul terminat, fără să ştii exact cum se va realiza proiectul. Iar cineva care crede în Dumnezeu nu se află în negare. Dumnezeu nu-mi va permite să fug de consecinţele păcatelor mele; El mă va ajuta să le confrunt.

Discuție

• Sistemul credinței tale este cea mai importantă armă împotriva lumii tale din trecut, deoarece se concentrează pe relația ta cu Dumnezeu. Discută despre asta.

Ispita nu este păcat, este ispită.

Scopul oricărui tratament nu este absenţa ispitei, ci abilitatea de a face față ispitei. Cu mulţi ani în urmă, am ales mai degrabă să dau curs fanteziilor, decât să le resping sau să le confrunt. Cineva a scris: „Când comiţi, indiferent ce păcat, prima dată, faci din el o opţiune pentru tot restul vieţii tale” şi cu aceasta mă confrunt eu de atunci – învăţând să fac alegeri potrivite.

Să ai încredere exagerată în tine totuşi poate fi foarte periculos. În viaţa mea, aceasta s-ar putea întâmpla dacă mi-aş spune că mă pot deda la fantezie sau că mă pot afla în locuri unde fantezia mi-ar putea fi alimentată. „L”, de exemplu, a scris că nu se exprima cu adevărat în comportament când ceda fanteziilor, fiindcă nu atingea cu adevărat copilul. Răspunsul meu la comentariul lui a fost că se afla doar la o oportunitate distanţă de a o face.

Ispita mă obligă să fac o alegere între ceea ce cred eu că este bine pentru mine (de obicei, o decizie care ţine cont doar de nevoile mele la un moment dat) şi ceea ce ştiu că este bine pentru mine (o decizie luată numai după ce mă uit la consecinţele alegerii pe care sunt pe cale să o iau şi le pun în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu). Sunt destul de realist ca să ştiu totuşi că dacă nu mă antrenez zilnic, nu voi fi pregătit să fac față ispitei când va veni. Antrenarea zilnică include, dar nu este limitată la:

• • timp petrecut învăţând despre Dumnezeu prin Cuvântul Lui;
• • o viaţă de rugăciune activă;
• • scrierea gândurilor mele într-un anumit mod (un jurnal de rugăciune, scrisori etc.);
• • ascultarea altora când îmi oferă sfaturi;
• • punerea de întrebări altora, când îmi vin în minte;
• • transparenţa înaintea lui Dumnezeu şi a omului.

Discuție

• Cum i-ai răspunde lui „L” referitor la faptul că fantezia ar fi o activitate fără victime?
• Toți suntem „superstaruri” spirituale în vremurile cu puține ispite sau lipsite de ispite. Cum poate face o astfel de imagine de sine ispita mai dificilă?
• Ia în considerare lista de „antrenare zilnică” de mai sus și discută care punct ar fi mai ușor de realizat comparativ cu celelalte. Adaugă exerciții zilnice care nu sunt enumerate, dar ar putea fi folositoare.
• Recunoaşterea faptului că mă aflu „în proces”

Uneori primesc scrisori de la bărbaţi aflați în închisoare care mă anunţă că au fost eliberaţi – nu mai au ispite şi nu mai au dorinţe nepotrivite faţă de copii. Ei îşi exprimă marea bucurie, iar eu celebrez împreună cu ei exaltarea pe care o simt. Luni de zile mai târziu vine o a doua scrisoare, plină de remuşcări şi chiar de dispreţ de sine, fiindcă cel în cauză a cedat fanteziei nepotrivite sau s-a autosatisfăcut folosind amintirea circumstanței unui abuz. Împărtăşesc tristeţea pe care o simte, dar îl încurajez să ceară iertare de la Domnul.

Ceea ce fac cunoscut aici nu are intenţia să accentueze inutilitatea atingerii scopului schimbării, la fel cum nu are intenţia să arate că libertatea se dobândește doar spunându-le altora despre victorie. Libertatea se dobândește în deciziile zilnice pe care le fac eu pentru a respinge orice fantezii nepotrivite şi prin faptul că eu cred că fiecare decizie pe care o iau îmi întăreşte hotărârea pentru viitor. Libertatea este acceptarea faptului că sunt mai degrabă o lucrare în proces, decât un produs terminat. Mai bine strigă de bucurie că te află încă în luptă! Un om care a renunţat la luptă este destinat unei vieţi de izolare, personală sau instituţională, ca şi la faptul de a condamna victima la aceeaşi soartă.

Discuție

• Eliberarea de atracția față de cei de vârstă nepotrivită este mult mai posibilă în închisoare decât în lumea de afară, deci uneori absența declanșatorilor personali la ispite ne poate face să simțim că am învins-o pe deplin. Discută modalități de a-i încuraja pe alții (sau pe tine însuți) când are loc orice fel de cădere. De ce păcatul nostru nu înseamnă pentru Dumnezeu ruperea înțelegerii noastre cu El?
• „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi.” (Luca 4:18) Discută acest verset în lumina comentariilor la acestă secțiune.

Iar toţi oamenii lui Dumnezeu au spus: „Amin!”

Nimic nu este simplu cu privire la această problemă, nu există reparaţii rapide pentru cel care se luptă cu pedofilia şi, cu siguranţă, nimic nu este uşor pentru cei care îl susţin în lupta lui. Aici este vorba de a crede în puterea lui Dumnezeu de a aduce o viaţă nouă acolo unde moartea este adesea preferată. Iar din experienţa mea de până acum, cel mai clar este vorba de a vedea dincolo de limitări – ale noastre şi ale altora – şi de a te mişca în lumină câte un pas o dată.

Unul din psalmii mei favoriţi declară: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut şi s-au încrezut în Domnul.” (Psalmi 40:1-3) Este ceea ce face Domnul pentru mine şi pentru toţi cei care Îl caută. Nu există bucurie în faptul de a avea de dus o asemenea luptă, nu este nicio mângâiere în faptul de a te simţi atât de singur în lume. Dar eu nu sunt niciodată cu adevărat singur, nu-i aşa? Şi există bucurie.

Aș dori să închei incluzând un articol pe care l-am scris pentru newsletterul Into the Light (noiembrie 2004) și care merită să fie luat în considerare. Sper că vei fi binecuvântat prin el.

Panoul cu informații

„Dimpotrivă, când zic celui rău: Vei muri! – dacă se întoarce de la păcatul lui şi face ce este bine şi plăcut, dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri. Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita; a făcut ce este bine şi plăcut şi va trăi negreşit!” (Ezechiel 33:14-16)

Crescentville este un oraș destul de mic pentru ca oamenii să se cunoască unul pe celălalt, dar destul de mare ca să susțină câteva afaceri de succes. Există o străduță principală cu o varietate de magazine, un parc plăcut lângă centrul orașului și o biserică vizavi de parc, în piața orașului.

Pe pajiștea din fața bisericii este un panou mare de informații. Panoul nu pare a fi de origine omenească și, în mare parte spre disperarea celor care frecventează biserica, informațiile afișate se reînnoiesc în dimineața fiecărei zile de luni. Nu este un panou obișnuit, cu simple anunțuri despre activitățile bisericii. Este un panou care enumeră diferitele păcate, pe categorii. Anxietatea membrilor izvorăște din faptul că aproape toată lumea, la un moment sau altul, și-a văzut numele pe panou, la o categorie specifică de păcat.

Există o singură modalitate prin care oamenilor li se poate lua numele de pe panou. Ei trebuie să găsească pe cineva din biserică, dornic să îi susțină și să se roage pentru ei. Evident, aceasta înseamnă că cineva anume mărturisește altcuiva că panoul spune adevărul și că are nevoie de ajutor pentru a rupe legăturile unui păcat specific.

De rușine, unii încearcă să ignore panoul, dar numai câțiva au rezistat mai mult de câteva săptămâni în acest gen de negare. Mai devreme sau mai târziu, prietenii din biserică îi abordează și îi întreabă de ce nu sunt dornici să primească ajutor. Puținii care sunt prea încăpățânați și se împotrivesc confruntării finale, părăsesc în liniște biserica.

Aceasta este o poveste. Dacă Crescentville există, mă îndoiesc că are un panou de informații al bisericii de genul celui descris mai sus, dar aș prefera ca un asemenea panou chiar să existe. Într-un asemenea loc ideal, oamenii din biserică au învățat cum să recunoască faptul că ei păcătuiesc, prietenii lor păcătuiesc, iar dacă vor ajutor pentru a părăsi un anumit păcat, există întotdeauna cineva dornic să îi ajute.

Totuși, vreau să mă întorc puțin la această poveste și vă cer puțină îngăduință pentru a continua. Vreau să plasez un delincvent sexual (Mike) în acest orășel – un bărbat care a petrecut timp în închisoare pentru delictele sale, iar acum încearcă să o ia de la început. Mike a folosit timpul din închisoare încercând să înțeleagă de ce a făcut lucrurile pe care le-a făcut. Un program de tratament acreditat pentru delincvenții sexuali l-a ajutat să înțeleagă anumite aspecte; numeroasele activități de la capelă pe care le-a frecventat au avut grijă de restul. Soția lui Mike a divorțat de el și a dus copiii în cealaltă parte a țării. Camera lui de deasupra garajului unei case vechi de la marginea orașului a fost tot ce a putut găsi, dar a corespuns scopurilor sale. Cel mai important pentru Mike a fost să găsească o familie a bisericii, deci atunci când un prieten i-a spus despre mica și neobișnuita biserică din Crescentville, s-a dus acolo.

A fost oarecum o surpriză pentru Mike să vadă panoul cu informații pe pajiștea din față. A fost o surpriză și mai mare pentru el să își vadă numele trecut, singurul nume din coloana cu denumirea „Molestarea copilului”.

Intrând în biserică, a văzut capete întorcându-se spre el, iar apoi întorcându-se repede înapoi, discuții secrete având loc de fiecare parte a naosului. Simțind că i se aprind obrajii, s-a lăsat să alunece în singurul loc disponibil de la sfârșitul rândului de bănci.

Chiar înainte de sfârșitul slujbei, un mic grup de oameni ale căror nume erau pe panou s-au ridicat și au cerut parteneri de rugăciune. Mike s-a ridicat printre ei, cu capul plecat, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Unul câte unul, alții și-au părăsit locurile, s-au apropiat de câte un om și au început să se roage cu el. Nu a trecut mult până ce Mike a rămas singur, întrebându-se de ce a crezut vreodată că acea biserică va fi în stare să-l ajute. S-a gândit să se așeze. S-a gândit să plece. Înainte de a putea face vreuna din ele, a devenit conștient că cineva stătea în picioare lângă el.

Ea avea cel puțin optzeci de ani și o față plină de riduri, formate atât în vremuri bune, cât și în vremuri rele. S-a uitat la el și a spus: „Numele meu este Alice. Când eram fetiță, un vecin m-a molestat. Am vrut să putrezească în iad. Am vrut să-l ucid. Mi-a luat fericirea și am vrut să-l urăsc cât aveam să trăiesc. Când a fost arestat, am aflat că nu eram singura lui victimă. În investigația care a urmat am aflat, de asemenea, că în alt stat omorâse o fetiță care amenințase că va spune despre el. Judecătorul l-a condamnat la închisoare pe viață, fără posibilitate de eliberare condiționată. Părinții ei au vrut să fie executat.”

A făcut o pauză de un moment, înainte de a adăuga încet: „Și așa am vrut și eu. Acum sunt o femeie bătrână și am decis că tristețea mea nu se poate sfârși dacă nu vreau eu să ia sfârșit. Astăzi, când ți-am văzut numele și păcatul pe panoul de informații, am știut că Dumnezeu îmi spunea să încetez să urăsc. Și iată-te aici. Și iată-mă stând lângă tine. Cine are fi crezut că un asemenea lucru va fi vreodată posibil?”

În acel moment, Mike a simțit că i se înmoaie genunchii, un val de emoție profundă străbătându-l când ea l-a invitat să se așeze lângă ea. „De ce să nu începem cu o rugăciune?”

Delincvenții aflați în închisoare vor citi această poveste și o vor considera un vis, o fantezie care nu se va întâmpla niciodată. Cititorii care nu sunt în închisoare ar putea fi de acord cu ideea reconcilierii pentru delincvenții sexuali, dar nu ar fi de acord cu ideea că o victimă l-ar sluji pe un delincvent în maniera în care a făcut-o Alice. Victimele sunt încurajate să aibă o ură sănătoasă pentru cei care le-au molestat. Dată fiind trauma pe care o îndură victimele, o astfel de ură ar fi de înțeles, dar ea va realiza puțin, cred eu, în termenii vindecării.

Versetele 33:14-15 din Ezechiel sunt o rază de speranță pentru aceia dintre noi care am molestat. El a scris: „Când zic celui rău: «Vei muri!» – dacă se întoarce de la păcatul lui şi face ce este bine şi plăcut, dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit, şi nu va muri.”

În povestea mea, Mike este un astfel de om. S-a întors de la păcatul lui și a făcut tot ce era de așteptat de la el și chiar mai mult. După ce a executat sentința în închisoare, s-a abătut din drum pentru a căuta reconcilierea și restaurarea; s-a ridicat alături de ceilalți care au fost dornici să se ridice, recunoscând prin acțiunea sa adevărul postat pe panoul de informații. Ar fi putut căuta o biserică în alt oraș, o biserică fără un asemenea panou de informații. Dar nu a făcut-o.

Alice nu era obligată să spună „da” îndemnului lui Dumnezeu. Ar fi putut să păstreze ura pe care a purtat-o molestatorului ei și tuturor molestatorilor și nu ar fi scăzut în ochii celorlalți. Dar când nimeni nu a arătat dorință de a se apropia de Mike pentru rugăciune, a știut că trebuia să o facă ea.

Ezechiel a scris: „Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita” (33:16), ceea ce este greu de înțeles. Cu siguranță, de fiecare dată când Alice se va uita la Mike își va aminti de abuzul care i s-a întâmplat. Își va aminti că abuzatorul ei a molestat și pe alții. Și cu siguranță, s-ar putea întreba dacă Mike va molesta din nou.

Așadar nu cred că lucrurile se rezumă la ideea de a-ți aminti versus a uita, când înțelegem aceste cuvinte în mod general. De exemplu, eu pot să-mi amintesc cu ușurință de prima dată când am fost molestat, deși s-a întâmplat cu cincizeci și doi de ani în urmă. Ce cred eu cu privire la amintiri este că amintirea a ceea ce a făcut cineva nu ar trebui să fie ținută împotriva sa, pentru a-l menține în aceeași stare sau în același moment în timp.

Amintirea nu ar trebui folosită pentru a nega niciunui păcătos iertarea câștigată prin moartea lui Hristos pe cruce. Amintirea înseamnă și încurajarea vindecării în viețile altora (ca și în viața noastră), pentru a trece dincolo de faptele din trecut și a face alegeri care Îi aduc onoare și glorie lui Dumnezeu.

Povestea pe care am împărtășit-o este departe de a se fi terminat. Ea a fost destinată a fi doar un moment timp, după care comunicarea fie va continua conform potențialul său pentru vindecare, fie se va stinge din cauza fricii de ce s-ar putea întâmpla. Dacă relația va continua, călătoria pe care Alice și Mike o vor face nu va fi întotdeauna ușoară, dar când va fi centrată pe Dumnezeu, va fi întodeauna binecuvântată.

Povestea reprezintă, de asemenea, un ecou al unei dorințe profunde pe care o am pentru biserică, deoarece biserica este extrem de ispitită să arate ca lumea seculară. Când arată ca lumea seculară, biserica este slăbită, iar în cele din urmă va înceta să atragă o turmă în căutarea unui păstor. Noi toți, atât păcătoși, cât și sfinți, suntem copiii lui Dumnezeu și puțini dintre noi nu avem nevoie de restaurare. Toți avem nevoie să ne rugăm: „Doamne, iartă-mi păcatele. Ai milă de mine!” Iar Dumnezeu va avea milă și ne va ierta.

Alte broşuri scrise de Bob Van Domelen

Biserica, delincventul sexual și reconcilierea
Închisoarea și homosexualitatea
Întuneric, acum lumină

Into the Light, un newsletter bilunar pentru cei care au comis delicte legate de sex, este disponibil în mod gratuit. Voi adăuga numele tău pe lista electronică după ce voi primi o cerere personală de la tine. Aceasta poate fi și uneori este o problemă în instituțiile de corecție, deci cei care primesc newsletterul o fac înțelegând situația.

[Bob Van Domelen, When Darkness Isn’t Dark Enough. Discussion Edition. Copyright © 2016 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]