de John Howard, așa cum i-a povestit lui Bob Davies

Bob Davies

„Dumnezeule, Te rog, ajută-mă!”, era rugăciunea mea frecventă. Parcă un magnet uriaş mă atrăgea în locurile greşite. Mă simţeam supărat şi vinovat, dar nu mă puteam opri.

Crescând, am fost întotdeauna conştient că eram cel mai mic copil din clasă. Mama înrăutăţea lucrurile, rugându-mă întotdeauna să mănânc mai mult.

„John, uită-te cum mă privesc toţi oamenii”, mi-a şoptit într-o zi în autobuz. „Se întreabă de ce nu te hrănesc mai mult.”

Când aveam treisprezece ani, tata a fost transferat cu serviciul din Calgary, Alberta, la Thunder Bay, Ontario. A fost o schimbare dură pentru mine. Tocmai începeam liceul, ceea ce mi se părea înspăimântător.

În prima zi la noua şcoală, un tip numit Bill m-a invitat la biserică. Mersesem sporadic la şcoala duminicală şi ştiam că biserica ar fi fost un loc bun pentru a-mi găsi câţiva prieteni noi. Aşa că am început să merg cu el în fiecare duminică la Biserica Unită, care se afla chiar la poalele dealului pe care se afla şcoala.

Mai târziu, fiind în clasa a zecea la şcoala duminicală, am fost invitaţi la o serie de cursuri de şase săptămâni, care avea să fie urmată de o slujbă specială de confirmare pentru cei care vroiau să se alăture bisericii.

Nu voi uita niciodată predica din acea duminică dimineaţa, eu aflându-mă pe rândul din faţă împreună cu clasa mea. „Nu vă alăturaţi unui club”, ne-a spus pastorul. „Ceea ce faceţi de fapt este să vă daţi viaţa lui Isus Cristos, cerându-I să vină şi să preia controlul asupra ei.” Nu mai auzisem aşa ceva până atunci.

„Dumnezeule”, m-am rugat, „dacă eşti cu adevărat aici, Te invit să vii în viaţa mea. Te rog, iartă-mă pentru păcatele mele şi ajută-mă să devin persoana care vrei Tu să fiu.”

Când m-am rugat, s-a întâmplat ceva. Adânc, înăuntrul meu, a venit siguranţa că Dumnezeu este real şi am fost copleşit de sentimentul că eram iubit. Ştiam sigur că Dumnezeu mă iubea pe mine, micul John Howard. A fost o experienţă uimitoare.

După acea slujbă din aprilie 1963, m-am dus la orice activitate posibilă de la biserică. Aveam o foame nouă de a citi Biblia şi a mă ruga. Dintr-odată, biserica devenise o parte foarte importantă a vieţii mele.

Dar, în acelaşi timp, se întâmpla altceva, ceva ascuns şi tulburător. Ca tânăr adolescent, descoperisem o grămadă de reviste sportive vechi jos, în pivniţă. Răsfoind repede paginile, am fost atras de reclamele Charles Atlas. Privind trupurile celor care făceau body building, am gândit: „Aşa trebuie să arate un bărbat adevărat. Mi-aş dori să pot arăta aşa.”

Mai târziu, am descoperit din întâmplare o altă revistă, într-un magazin din colţul străzii, plină de bărbaţi sumar îmbrăcaţi, în posturi seducătoare. M-am simţit fascinat şi stârnit sexual. Cumva, ştiam că sentimentele mele erau greşite.

Astfel a început un conflict interior care avea să continue aproape douăzeci de ani. Pe de o parte, mă rugam ca Dumnezeu să-mi înlăture sentimentele pentru bărbaţi, pe de altă parte, continuam să le găsesc plăcute. Îmi era prea ruşine să mărturisesc cuiva ce se întâmpla înăuntrul meu.

Am avut o mulţime de prietene în timpul liceului şi m-am simţit foarte în largul meu cu ele. În ciuda dorinţei sexuale în creştere pentru bărbaţi, am presupus că, în cele din urmă, mă voi căsători.

Apoi, prin intermediul şcolii şi al bisericii, am întâlnit o fată numită Vicki şi am început să ne întâlnim. Ne-am căsătorit când aveam amândoi douăzeci şi unu de ani, dar conflictul din interiorul meu s-a înteţit şi mai mult. Aveam deseori fantezii homosexuale când întreţineam relaţii intime cu soţia şi căutam în secret reviste şi cărţi care să-mi alimenteze dorinţele homosexuale.

Pe vremea aceea eram la seminar, instruindu-mă pentru misiune. Vicki şi cu mine am avut-o pe prima noastră fiică în 1972, apoi am adoptat un fiu. Mai târziu, am mai avut încă o fată. Îmi iubeam profund soţia şi copiii, dar gândurile senzuale îmi scăpaseră de sub control. Deşi nu vroiam să-mi pierd familia, simţeam o dorinţă crescândă de a acţiona dând curs sentimentelor homosexuale, pentru a vedea dacă realitatea era la fel ca fantezia. În vara lui 1974, în drum spre casă de la o conferinţă, am avut o întârziere la Winnipeg. În loc să stau cu prietenii, m-am dus la un motel renumit pentru activitatea homosexuală.

Un bărbat m-a abordat pentru sex. După ce a plecat din cameră, m-am îndreptat către duşuri. Mă simţeam atât de vinovat şi murdar – şi îmi era, de asemenea, teamă că aş fi putut lua o boală venerică.

Mai târziu în noaptea aceea, am îngenuncheat lângă pat şi m-am rugat. „Dumnezeule, îmi pare atât de rău! Te rog, iartă-mă pentru acest păcat îngrozitor. Promit că nu voi mai face asta niciodată. Şi Te rog, îndepărtează aceste sentimente greşite.”

Pe vremea aceea făceam parte din personalul Bisericii Unite Collier Street din Barrie, Ontario. Trebuia să călătoresc destul de des la Toronto, făcând comisioane şi vizite la spital. În acele călătorii îmi era greu să stau departe de librăriile pentru adulţi.

„Dumnezeule, Te rog, ajută-mă!”, era rugăciunea mea frecventă pe drumul spre Toronto. Dar odată ce ajungeam acolo, parcă un magnet uriaş mă atrăgea în locurile greşite. Răsfoiam reviste homosexuale şi memoram imaginile, având mai târziu fantezii cu ceea ce văzusem. Mă simţeam supărat şi vinovat, dar nu mă puteam opri.

Apoi am început să merg cu maşina în zonele unde se căutau parteneri sexuali şi să citesc graffiti de pe pereţii toaletelor. Ştiam că, dacă acel comportament al meu continua, aveam să fiu din nou atras în activitate homosexuală. În cele din urmă, aveam să fiu prins şi să-mi pierd slujba şi familia.

Între timp, la biserică mă întâlneam regulat cu zece lideri de grupuri mici. Discutând problemele din grupurile lor, ca şi orice probleme personale, am ajuns să ne cunoaştem foarte bine.

După o întâlnire, două femei s-au apropiat de mine. „John, simţim că efectiv te lupţi cu ceva”, au spus ele. „Dacă vei vrea vreodată să vorbeşti, vom fi aici pentru tine.”

Le-am îndepărtat. „O, nu, e totul bine. Mulţumesc mult.” În interior, m-am speriat. „Oamenii îşi pot da seama că am o problemă!”, m-am gândit eu.

În următoarea călătorie la Toronto, am ajuns din nou într-o librărie pentru adulţi. Pe drumul spre casă, Dumnezeu mi-a vorbit: „John, ţi-am oferit acele femei ca să vorbeşti cu ele.” Am sunat-o pe una din doamne în noaptea aceea şi i-am zis că aveam nevoie să mă întâlnesc cu ele.

Vinerea următoare, am vorbit cu ele toată după-amiaza, dezvăluindu-le ce aveam pe suflet. M-au iubit şi m-au acceptat, plângând de multe ori cu mine în timp ce ne dezvăluiam secretele. Am hotărât să ne întâlnim la fiecare două săptămâni. În anul care a urmat, Domnul a lucrat în viaţa mea în mod minunat.

Acele femei au devenit grupul meu de suport. Când mă duceam la Toronto, le sunam ca să le cer să se roage. Acest mod de a da socoteală a făcut ca lucrurile să fie cu adevărat diferite. Dependenţa de pornografie şi de fantezii imorale a început să scadă în intensitate.

Dumnezeu mi-a arătat că obiceiurile mele păcătoase erau modalităţi nesănătoase prin care mă confruntam cu emoţiile negative: stresul, singurătatea, mânia, sentimentele rănite. El m-a ajutat, de asemenea, să-mi accept trupul, să înţeleg că era darul Lui pentru mine, nu ceva de care să mă ruşinez.

După câteva luni, am ştiut că soţia mea trebuia să afle ce se întâmpla. Într-o noapte, înainte de a merge la culcare, i-am mărturisit, în cele din urmă, luptele mele cu homosexualitatea.

Vicki a fost rănită că păstrasem ascunsă de ea atâţia ani acea latură a mea, dar m-a sprijinit în căutarea vindecării. Şi, deşi era dedicată căsătoriei noastre, ştia că activitatea mea homosexuală făţişă era adulter. „Dacă vei alege un asemenea comportament, te voi părăsi”, mi-a spus ea. Faptul de a-i cunoaşte limitele m-a făcut mai motivat să nu cad iar în adulter.

Procesul de vindecare a continuat luni de zile. Treptat, le-am spus mai multor oameni cu ce mă confruntam, iar ei m-au sprijinit foarte mult. Pastorul meu senior a descoperit o carte care avea pe spate adresa unei misiuni a foştilor homosexuali. Le-am scris cerând materiale şi am devorat informaţiile.

În primăvara lui 1985, am mers la o conferinţă despre vindecarea de homosexualitate în Vancouver, Canada. A fost aşa de încurajator să întâlnesc alţi foşti homosexuali şi să le împărtăşesc problemele mele! „Dumnezeule”, m-am rugat în săptămâna aceea, „dacă vrei să încep o misiune pentru homosexuali, sunt de acord.”

Apoi, într-o dimineaţă, am auzit la ştiri despre arestarea unui bărbat care era învăţător de şcoală duminicală în alt oraş. Fusese prins în timpul unei activităţi homosexuale. După ce şi-a luat rămas bun de la soţie şi copii, s-a dus în oraş şi s-a omorât.

Am plâns, ştiind că, fără harul lui Dumnezeu, aş fi putut fi eu în locul lui. Ştiam, de asemenea, că atât de mulţi dintre cei care se luptau cu homosexualitatea nu auziseră niciodată că există speranţă pentru schimbare.

„Dumnezeule”, m-am rugat, „dacă făcându-mi publică povestea, o astfel de tragedie ar putea fi prevenită, sunt gata să o fac.”

Astfel că, în ianuarie 1986, am început un grup de suport al foştilor homosexuali, care funcţionează bine şi în prezent. A fost mişcător să văd schimbările pe care le-a făcut Dumnezeu în vieţile oamenilor care au venit.

Dumnezeu a continuat să lucreze în căsnicia mea. Acum mă bucur cu adevărat de latura fizică a relaţiei mele cu Vicki, fără să mai am nevoie de fantezii homosexuale pentru stimulare.

În comparaţie cu ce se întâmpla cu cinci ani în urmă, luptele mele cu dorinţa homosexuală efectiv au dispărut. Nu-mi mai este teamă de ispită când vine; am învăţat cum să o înfrunt cu succes.

Atâţia ani m-am chinuit să mă ocup de homosexualitate, numai eu şi Domnul. Apoi am descoperit că El vroia să-mi aducă vindecare prin oamenii Săi. Îl laud pe Dumnezeu că m-a condus la două creştine iubitoare, care au vrut să fie uneltele Sale pentru vindecarea şi schimbarea mea.

Şi astfel este adevărat ce a scris Iacov: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.” (Iacov 5:16) Lăudat să fie Dumnezeu!

[John Howard, Bob Davies, Out of Homosexuality: A Pastor’s Story. Copyright © 1988 Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. John este pastor responsabil cu educaţia la biserica Collier Street United Church din Barrie, Ontario, Canada şi licenţiat în Teologie la Universitatea Victoria din Toronto. El şi soţia sa au trei copii.]

Nu a fost uşor să fiu homosexual. Nu a fost uşor pentru că acest stil de viaţă nu este acceptat. Erau anumite locuri unde nu puteam merge. Anumite cercuri unde nu corespundeam. În anumite momente nu mă simţeam confortabil în propria mea familie. Eram gay, dar nu eram fericit. [Joc de cuvinte în limba engleză, unde cuvântul „gay” are sensul şi de „vesel”, „fericit”. N. trad.] În mijlocul tuturor petrecerilor, a băuturii, a sexului şi a altor activităţi la care mă dedam, nu eram fericit. Nu am putut găsi fericirea. Nu până L-am găsit pe Isus.

La vârsta de 19 ani, am fost introdus în homosexualitate. Sunt mai multe motive pe care le atribui implicării mele în acest stil de viaţă, îndeosebi lipsa de susţinere şi faptul că am fost respins. Pentru că eram atât de naiv, am dorit o relaţie cu un model de masculinitate care mă putea îndruma. Nu o relaţie sexuală, ci o relaţie de tip tată-fiu sau frate mare-frate mic. Tatăl meu trăia, dar nu am petrecut niciodată timp de calitate cu el. Nu am vorbit niciodată despre probleme care îl interesează pe un tânăr. La fel, fratele meu mai mare şi cu mine nu am avut niciodată astfel de discuţii. Până nu am împlinit 22 de ani, nu le‑am spus despre homosexualitatea mea.

În timp ce persistam în acest stil de viaţă, am realizat că nu eram fericit. Îl cunoscusem pe Cristos de la o vârstă fragedă şi îmi lipsea relaţia cu El. Astfel că, în ianuarie 1992, am început să am părtăşie cu Biserica Dulcele Duh Sfânt. Deşi nu mergeam în fiecare duminică, mergeam des.

Într-o duminică, pastorul, Episcopul Trotter, a predicat mesajul: „Ai fost făcut pentru măreţie!” Un tânăr s-a ridicat şi a mărturisit cum fusese împuşcat şi cum aceasta i-a influenţat decizia de a-şi preda viaţa lui Cristos. A vorbit despre cum bunica lui şi Episcopul Trotter s-au rugat pentru el. În încheierea mărturiei lui, Episcopul Trotter a spus congregaţiei că acel adolescent a realizat că avea nevoie de Cristos în viaţa lui. „Noi toţi supravieţuim datorită rugăciunilor cuiva”, a adăugat el. În acea zi am luat decizia de a mă întoarce la Cristos. Eram încă gay, dar nu eram fericit.

Au trecut câţiva ani şi am observat că Dumnezeu făcea un lucru nou cu mine. Mi-a schimbat prietenii şi dorinţele nenaturale. Am început să strig mai mult la El, să-I fac cunoscut că doream să fiu împlinit. Când m-am apropiat mai mult de El, am avut parte de respingere, durere şi rănire din partea prietenilor mei. Îmi spuneau „profundul”. Eram un trădător, un băiat al bisericii. Toate acelea m-au durut, dar am continuat să cred în Dumnezeu. Activitatea mea în misiune a crescut şi am dezvoltat o relaţie cu Dumnezeu prin rugăciune, studiu şi post.

Îmi amintesc ziua în care El [Dumnezeu] mi-a spus că voi sluji homosexualilor. Era în timpul unei slujbe de duminica dimineaţa, chiar înainte ca Episcopul Trotter să predice mesajul „Trecând de la viziune la victorie”. Era un duh de închinare în acel loc, când Dumnezeu a început să-mi vorbească: „Te-am chemat ca să eliberezi pe cei captivi. Toate cele prin care ai trecut au fost ca să te facă cine vreau Eu să fii. Vei sluji celor care au fost violaţi, molestaţi, celor care sunt dependenţi sexual, respinşi şi legaţi de homosexualitate.”

Versetele care m-au ajutat în această umblare creştină se găsesc în Apocalipsa 12:10-11: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Cristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.”

[Larry Hampton, Gay, but Not Happy. Copyright © Witness Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune. Larry Hampton este pastor la Biserica Baptistă Sweet Holy Spirit Full Gospel din Chicago.]

de David Kyle Foster

David Kyle Foster

De ce ar vrea un băiat de nouă ani să se sinucidă? Numai în ultimii câţiva ani am reuşit să dau un răspuns. Am fost unul dintre acei copii „sensibili”, iar strigătele şi bătăile din casă m-au afectat profund. În multe nopţi mă ascundeam pe podea, în spatele canapelei, într-o cameră goală, unde nu mă putea găsi nimeni. Sau îmi petreceam ziua la cinematograf, privind acelaşi film iar şi iar, devenind parte a vieţii personajelor, toate acestea ca să uit de durerea pe care o resimţeam din cauză că nu eram iubit.

Una dintre marile traume ale copilăriei mele a fost bătaia zilnică pe care mi-o aplica bătăuşul din vecinătate. Într-o zi, am decis să încerc să îl amuz făcând striptease, ca să nu mă mai lovească. A funcţionat! Atunci am descoperit că puteam face oamenii să mă placă scoţându-mi hainele, o lecţie care, în cele din urmă, avea să mă ducă la prostituţie.

Tatăl meu era un educator sever şi îmi inspira teamă. Într-o zi, în timp ce mă lovea cu cureaua, mi-am jurat că îl uram şi am declarat în inima mea că nu era tatăl meu. Ura de sine a fost rodul firesc al acelei decizii, ca şi inabilitatea de a-mi găsi propria identitate masculină.

Pe vremea aceea, pentru mine autosatisfacerea devenise obsesivă. Am devenit introspectiv şi concentrat pe mine însumi, scuipând ură de sine în timp ce mă priveam în oglindă, în fiecare zi după şcoală. Curând am avut prima tentativă de sinucidere, care a fost urmată de altele, pe atunci neştiind cum altfel să scap de durerea şi tulburarea interioară.

Din primii ani de viaţă, o prietenă de familie adultă m-a necăjit necontenit cu privire la fete şi astfel am crescut cu o teamă infernală, profundă că o femeie matură mă va umili. În ultimii ani ai adolescenţei, când am devenit activ sexual, pentru mine devenise efectiv mult mai puţin stresant să fac sex cu bărbaţi decât cu femei. De altfel, cei mai mulţi dintre cei care mă căutau erau bărbaţi mai în vârstă, care nu aşteptau reciprocitate din partea mea. Adânc, în interiorul meu, mă aflam în căutarea unui model patern, de aceea eram dornic de atenţia lor.

Tatăl meu era pastor, dar am crescut urându-L pe Dumnezeu. Faptul că în familie nu mi-a fost arătat caracterul Lui iubitor, a contribuit, fără îndoială, la ostilitatea mea faţă de Biserică. Şi întocmai cum îmi uram tatăl, simţeam o ură similară faţă de Dumnezeu, Tatăl meu ceresc.

În ultimii ani ai adolescenţei am devenit nechibzuit şi nepăsător, lăsându-mă pradă obiceiului de a consuma droguri, ceea ce m-ar fi putut omorî cu uşurinţă. La un nivel inconştient, ajunsesem la concluzia că mersesem prea departe pentru a mai fi salvat şi astfel am început să retrăiesc viaţa lui Errol Flynn, aşa cum este relatată ea în cartea sa My Wicked, Wicked Ways [Căile mele rele, rele]. Hotărând să las soarta să mă ducă încotro vroia, m-am mutat la Hollywood.

David Kyle Foster

Spre uimirea tuturor, în scurt timp interpretam roluri principale în filme. Furia interioară dezlănţuită îmi dădea abilitatea de a comunica emoţii profunde pe ecran. Înainte de a-mi da seama, aveam doi dintre cei mai buni agenţi din oraş, un număr foarte mare de reclame naţionale plătite şi mai multe roluri principale.

Dar nimeni nu bănuia viaţa mea dublă. În timpul zilei eram David Kyle, noua stea în ascensiune, concurând pentru roluri principale cu tinerele staruri ale cinematografiei de atunci. În timpul nopţii eram „Steve”, un prostituat pe străzile Hollywood-ului, încercând, fără să realizez, să-mi distrug succesul datorită unui profund sentiment de lipsă de valoare.

Adesea urcam în maşina unui client ştiind că va încerca să-mi ia viaţa. Speram doar că va termina repede. De fiecare dată, Domnul m-a scăpat, iar inima îmi era mişcată de simţământul îndurării şi protecţiei din partea lui Dumnezeu.

Totuşi, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani eram deja bolnav din cauza drogurilor, alcoolului şi prostituţiei. Am încercat să găsesc sensul vieţii urmându-l pe un guru numit Maharaj Ji, autoproclamat „stăpânul perfect al universului”. Într-o ocazie, oricât ar părea de ciudat, am atins nirvana sau conştienţa de Dumnezeu, simţindu-mă „una” cu Dumnezeu şi cu universul. În alte ocazii, l-am văzut pe guru făcând minuni supranaturale şi am presupus, cu naivitate, că numai Dumnezeu putea face aşa ceva.

Între timp, mama mea şi tatăl meu deveniseră creştini adevăraţi şi îi puseseră pe toţi prietenii lor să se roage pentru mine. Apoi, cum începusem să am îndoieli cu privire la acel guru-dumnezeu al meu, m-am rugat Dumnezeului care a creat universul, care are un Fiu numit Isus. „Te rog, păzeşte-mă de înşelare, dacă urmez un profet fals!”, m-am rugat. Dintr-odată, am simţit un râu de apă vie, incredibil de puternic, ridicându-se în valuri în fiinţa mea. (Ioan 4:14) Părea o cascadă dezlănţuită de dragoste lichidă şi simţeam că aveam să mor datorită intensităţii sale. Când am strigat: „Opreşte-te!” s-a oprit, iar eu m-am prăbuşit plângând pe podea. „Dumnezeu există”, am gândit eu, „şi mă iubeşte!”

Curând după aceea, m-am simţit îndemnat să vizitez ţara lui Israel, căutând adevărul despre Isus Cristos. Într-o biserică de lângă grădina Gheţimani, m-am rugat pentru un răspuns la întrebarea mea arzătoare: „Dacă atât Dumnezeu, cât şi Satan fac minuni, cum pot şti care minune este cu adevărat de la Dumnezeu?”

Am simţit că Dumnezeu răspundea direct dorului din inima mea însetată, plină de întrebări: „Cine Şi-a dovedit dragostea pentru tine?” Scene de la biciuirea şi răstignirea lui Isus au început să mi se perinde prin minte şi am înţeles adevărul: Dumnezeu m-a iubit atât de mult, încât L-a trimis pe Fiul Său să moară pe cruce pentru mine.

Dumnezeu a început să facă o serie de minuni în viaţa mea. În numai şase săptămâni, mergeam deja la şcoala creştină Trinity Evangelical Divinity School de lângă Chicago, educaţia mea fiind plătită în întregime de un om de afaceri creştin. Am absolvit cu un masterat în Teologie în 1983. În următorul deceniu, am lucrat pentru câteva misiuni creştine importante, înainte ca Dumnezeu să mă cheme să lucrez cu normă întreagă ca Director la misiunea Mastering Life Ministries, care instruieşte Trupul lui Cristos cum să slujească celor zdrobiţi sexual.

Dumnezeu a lucrat cu credincioşie de-a lungul anilor, aducându-mi vindecare de dependenţa sexuală din trecut. Imediat după mântuirea mea, m-am dus la pastor şi i-am spus: „Mă culc cu doi, trei bărbaţi în fiecare noapte de aproape zece ani. Ştiu că-mi vei cere să mă opresc, dar nu pot.” „Nu-ţi voi cere să te opreşti!”, mi-a răspuns el, şi îmi amintesc că am gândit: „Ce-i cu tine? Eşti pastor. Trebuie să-mi spui să mă opresc!” Dar el încerca să mă facă să înţeleg un adevăr profund: Dumnezeu urma să o facă pentru mine. El avea să facă să prindă viaţă dreptatea Sa în mine. Tot ceea ce aveam eu de făcut era să urmăresc o relaţie intimă cu El şi să Îi îngădui să preia complet controlul asupra vieţii mele. Cu o credinţă de copil am crezut, iar Dumnezeu a început cu adevărat să facă să prindă viaţă dreptatea Sa în mine. Din acea zi, m-a păzit ca să nu mai cad în imoralitate sexuală.

Desigur, trebuie să fac faţă în continuare ispitelor sexuale care apar. Îmi amintesc că mă aflam în Orlando odată, pentru a înregistra cursul video al misiunii noastre despre vindecarea sexuală. Biserica m-a dus la un hotel care se afla chiar în mijlocul cluburilor de striptease şi al magazinelor pornografice.

Când am intrat în camera de hotel, lângă pat erau două reviste pornografice. Când am început să răsfoiesc una din ele, Duhul Sfânt mi-a zis: „Satan încearcă să te facă să ieşi din cameră!” „Mulţumesc, Dumnezeule!”, am murmurat eu. Cuprins de o încântare bruscă, am aruncat revistele în coşul de gunoi şi le-am călcat puternic cu piciorul, băgându-le în fundul coşului. Când am călcat pe ele, Duhul Sfânt a rostit în inima mea, la fel de clar ca sunetul unui clopoţel: „Îl voi zdrobi sub picioarele Mele!” (Romani 16:20)

În cei douăzeci de ani de vindecare, Dumnezeu a transformat inima mea răzvrătită într-o inimă cuprinsă de dragoste şi har. Şi a vindecat domeniile stăpânite de păcat şi slăbiciune din mine care mă duceau, în primul rând şi în primul rând, în robie.

Dumnezeu a îndepărtat ura adâncă pe care o nutream faţă de tatăl meu. Într-o zi, mi-a cerut să îl iert pe tata. „Nu pot”, a fost gândul meu. „Rănile sunt prea adânci.” Apoi am adăugat: „Dar dacă îmi vei da putere, o voi face.”

Apoi Domnul mi-a zis: „Ia iertare de la Mine şi dă-i-o tatălui tău.” În Duhul, m-am întins, am luat iertare din mâna iertătoare a lui Isus şi m-am întors spre tatăl meu, rostind: „Tată, cu putinţa pe care o are Isus de a te ierta, te iert.” Imediat am simţit o eliberare de ură şi amărăciune, care nu au mai revenit niciodată.

Dumnezeu doreşte să facă din cei pe care îi mântuieşte trofee ale dragostei şi harului Său. Într-un mod surprinzător pentru cei din lume, El ne pune pe unii dintre noi în slujire exact în domeniul în care am căzut cel mai jos. Înlocuind cea mai mare slăbiciune a noastră cu tăria Sa, El astupă gura celor care nu Îl recunosc.

[David Kyle Foster, Finding Real Life. Copyright © David Kyle Foster. Tradus şi publicat cu permisiune. David este autorul cărţilor Love Hunger: A Harrowing Journey from Sexual Addiction to True Fulfillment, Sexual Healing și Transformed Into His Image şi Director la Mastering Life Ministries. Poate fi contactat la adresa: Mastering Life Ministries, 1 Massachusetts Avenue NW, Suite 333, Washington, DC 20001, USA, telefon: (01)202.543.0073, site: www.nrb.org.]

Pentru o înregistrare video cu David, clic aici.

Mike Haley

În cele mai multe zile, Mike Haley munceşte din greu vorbind la misiunea Love Won Out, ţinând conferinţe de presă, punând sub semnul întrebării povestea de dragoste a mass-mediei cu mitul „homosexualitatea este normală”, apărând misiunile foştilor homosexuali, răspunzând la e-mailuri pline de ură şi la ameninţări cu moartea sau fiind, pur şi simplu, o reclamă vie pentru îndurarea lui Dumnezeu, într-o organizaţie pe care altădată o dispreţuia. Şi nu a fost niciodată mai fericit. Dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa.

Născut într-o familie cu o moştenire spirituală puternică – linia familială a lui Mike include pastori în ambele ramuri ale familiei – L-a primit iniţial pe Domnul la vârsta de opt ani. Dar faptul că era singurul băiat al unui tată dominator, proprietar al unor magazine de articole sportive, explică direcţia pe care a urmat-o viaţa lui.

„Urma să fiu cel mai bun jucător de fotbal, cel mai bun jucător de baschet, cel mai bun jucător de baseball şi cel mai bun la orice ar fi putut să mă facă să fiu tatăl meu.”

Modul tatălui său de a face din el un bărbat era să îl ia în excursii de vânătoare. Deseori, prietenii tatălui său veneau şi ei. Dar acele momente de presupusă masculinitate şi în care era „unul dintre băieţi” s-au transformat în umilire, atunci când Mike s-a eschivat de la vânătoarea recreativă pe care tatăl lui o savura. Împotrivirea lui l-a făcut să se aleagă cu termenii jignitori de „fetiţă” şi „lipsit de valoare”, pe care tatăl său i-a adresat la supărare, de faţă cu prietenii săi macho.

Într-o perioadă când ar fi trebuit să se identifice cu tatăl şi să caute să îl întreacă, Mike a gravitat în schimb în jurul siguranţei şi acceptării oferite de mama şi de surorile lui. Încercările ulterioare ale tatălui său de a-l învăţa sporturi precum baseball-ul, nu au făcut decât să îl frustreze şi mai mult pe acesta, ceea ce a avut ca rezultat şi mai multă umilire. „De ce nu te duci în casă să fii cu mama şi surorile tale, pentru că oricum acolo ar trebui să fii!”

Deşi tatăl îi arăta o ostilitate deschisă, Mike, tânjea cu disperare după atenţia şi aprobarea lui.

Nu după mult timp, un bărbat care începuse să lucreze pentru tatăl lui Mike, i-a oferit lui Mike întreaga atenţie după care tânjea cu disperare. Bărbatul l-a dus la Disneyland, la plajă, l-a susţinut aşa cum era, i-a apreciat trupul… ceva ce tatăl lui nu făcuse niciodată. Când Mike avea unsprezece ani, atenţia bărbatului pentru el a devenit sexuală.

Tânjind după susţinere masculină, Mike era prea mic pentru a numi atenţia bărbatului greşit orientată drept ceea ce era de fapt: abuz sexual. Abuzul a continuat în gimnaziu şi liceu, deoarece acel bărbat îi împlinea o nevoie profundă.

Nu mult după aceea, Mike a intrat fără rezerve în stilul de viaţă homosexual, implicându-se şi cu alţi bărbaţi din sudul Californiei. Fiind un băiat blond, tipul surfist, nu avea probleme în a-i atrage pe cei dornici să îi acorde atenţie pentru a-şi satisface propriile lor nevoi sexuale.

Pe vremea aceea, Mike credea bine-cunoscuta retorică homosexuală despre „gena homosexuală” şi mitul că 10% din populaţie este homosexuală. Era şi cazul lui? Un consilier de la liceu părea să creadă că da. „Trebuie să înţelegi că te-ai născut homosexual, deci eliberează-ţi viaţa de homofobia interioară datorată faptului că ai crescut în biserică… şi adoptă homosexualitatea.”

Dar el tot era tulburat. Un an sau cam aşa ceva mai târziu, Mike a fost sfătuit de un lucrător de tineret de la biserica lui să citească, pur şi simplu, din Biblie şi să se roage mai mult. Dar cu cât citea şi se ruga mai mult, cu atât devenea mai frustrat şi mai supărat pe Dumnezeul pe care crescuse iubindu-L, deoarece schimbarea nu avea loc.

Sperând să găsească fericirea promisă, care îl ocolise întotdeauna, Mike s-a mutat cu un nou partener, într-un nou oraş, adoptând o nouă identitate. Dar a rămas în contact cu cele două surori ale lui, care i-au oferit dragoste necondiţionată şi i-au trimis fotografii cu nepoata şi nepoţii lui. Scrisorile şi instantaneele mâzgălite cu „Unchiule Mike, ne e dor de tine!”, l-au făcut să dorească profund normalitatea şi viaţa de familie.

„Nu am auzit la biserică despre faptul că schimbarea era posibilă. Nu auzisem despre asta niciodată în viaţă.”

În cele din urmă, în anul 1985, Mike a auzit pentru prima dată că homosexualii se pot schimba. În noaptea aceea se dusese la o sală de gimnastică pentru homosexuali la ora unsprezece şi s-a trezit intrând în legătură cu un bărbat pe care îl văzuse acolo şi cu care vroia să ajungă la sex. L-a urmat în parcare, unde bărbatul a afirmat brusc că era un creştin care ieşea din homosexualitate. Pe vremea aceea, lui Mike asta i s-a părut o prostie. „Mi-am zis că tipul era nebun şi că Dumnezeu nu va face asta pentru el, fiindcă eu încercasem şi El nu făcuse asta pentru mine.”

Continuând să dezbată dacă schimbarea era posibilă, bărbatul a făcut câteva referiri la un alt bărbat, Jeff Konrad, care părăsise stilul de viaţă homosexual, studia cauzele de bază ale homosexualităţii şi scria o carte. Străbătând cu maşina cartierele, bărbatul i-a împărtăşit ce învăţase de la Jeff şi l-a provocat pe Mike în ceea ce privea relaţia cu tatăl lui. Deodată, ochii bărbatului s-au deschis larg şi a exclamat: „O, Dumnezeule, uite-l pe Jeff chiar acum!” Mike a auzit apoi o voce spunând: „A fost mâna Mea prea scurtă ca să te salveze?”

De atunci înainte, pentru Mike, Jeff Konrad a devenit simbolul speranţei în căutarea împlinirii. Iar şi iar, discuţiile lor au continuat în următorii patru ani, Mike susţinând că schimbarea nu era posibilă, Jeff insistând că era. Cu toate că Mike a continuat să se mute, Jeff a continuat să îi scrie. El spunea lucruri precum: „Nu ştiu nici măcar dacă primeşti această scrisoare, dar Dumnezeu te iubeşte, eu te iubesc, iar schimbarea este posibilă.” (Corespondenţa lor de-a lungul anilor a devenit, în cele din urmă, cartea You Don’t Have to Be Gay.)

După ce a trăit în stilul de viaţă homosexual doisprezece ani, Mike a trebuit să admită faţă de sine că nu era fericit. Tot mai mult, a înţeles că era doar o marfă. Iar pentru a continua să aibă preţ şi valoare pentru bărbaţi, trebuia să fie o marfă atrăgătoare. Exersa între două şi trei ore pe zi, făcea steroizi injectabili, a suferit chiar de bulimie. Cu efort, a reuşit să arate cum trebuia, să se poarte cum trebuia şi să se îmbrace cum trebuia. Dar preţul plătit a fost mult prea mare. În cele din urmă, în decembrie 1989, a ajuns la capătul puterilor şi a pus mâna pe telefon. A fost un moment ca al fiului risipitor. Dar, în locul unui tată, Dumnezeu l-a folosit pe Jeff Konrad ca modelul autorităţii masculine de care avea nevoie Mike. „Mi-ai fost atât de credincios, cu siguranţă, Isus pe care Îl cunoşti tu poate fi mult mai credincios. Te rog, ajută-mă să-L cunosc!”

Era începutul călătoriei lui înapoi către plinătatea pe care nu o mai cunoscuse de la vârsta de unsprezece ani. Nu mult timp după aceea, a părăsit stilul de viaţă homosexual, s-a mutat cu una dintre surorile lui şi s-a dus la o conferinţă Exodus International.

„Opt sute de bărbaţi şi femei şedeau pe bănci în acea biserică, având aceleaşi răni, aceleaşi dureri, vrând să Îl cunoască pe Isus într-un mod care să îi ajute să se elibereze de păcatul care le stăpânea vieţile. A fost cel mai incredibil lucru pe care l-am experimentat în întreaga mea viaţă.”

Fiind acolo, Mike a aflat despre un program cu cazare pentru bărbaţii şi femeile care se luptau cu homosexualitatea. Din cauza dependenţei sexuale, ştia că avea nevoie de acest gen de îngrijire douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Înainte să plece de la conferinţa Exodus, mai mulţi bărbaţi şi femei s-au adunat ca să se roage pentru el. Un bărbat a citit Ieremia 15:19: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul: «Dacă te vei lipi iarăşi de Mine, îţi voi răspunde iarăşi şi vei sta înaintea Mea; dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea.»”

Mike a început să înţeleagă că Dumnezeu îl considera preţios şi nu „lipsit de valoare”, cum îl considerase tatăl lui.

În noaptea în care Mike s-a întors acasă de la conferinţă, a întâlnit-o pe Angie – o prietenă a unui prieten – care se întorcea mereu la Domnul. Ea şi Mike au devenit repede prieteni foarte buni. Când Mike a sfârşit prin a se muta în nordul Californiei în decembrie 1990, pentru a lua parte la un program de terapie reparativă, Angie i-a rămas aproape emoţional, oferindu-i suport de la distanţă, în timp ce ieşea din homosexualitate. Munţi de durere şi de respingere au dispărut ca prin farmec atunci când Mike a găsit libertatea pe care nu o cunoscuse niciodată înainte. De atunci nu a mai avut niciodată o întâlnire sexuală cu un bărbat.

Mike visase întotdeauna să fie pastor de tineret, o chemare pe care o primise la vârsta de cincisprezece ani la o tabără de tineret. Dar din cauza trecutului său, credea că era imposibil. Aşa că şi-a luat licenţa în educaţie creştină la Universitatea Biola şi a cerut scrisori de acreditare pentru a preda. Totuşi, din cauză că avea la dosar o arestare sexuală – fusese reţinut pentru prostituţie în 1987 – cererea pentru o licenţă în predare i-a fost respinsă.

Din nou, Mike a devenit frustrat faţă de Domnul fiindcă îi dăduse o pasiune pentru tineri, dar se părea că nu exista nicio cale de a o împlini. Între timp, s-a consolat cu Angie, de care se îndrăgostise.

Pe vremea aceea, Mike făcea parte din personalul misiunii de terapie reparativă şi era pe cale să se mute cu misiunea din nordul Californiei, în Memphis, Tennessee. Dar mai era un lucru important de făcut înainte de a se stabili la Memphis. Pe 4 decembrie 1994, Mike s-a căsătorit cu „cea mai frumoasă femeie de pe pământ”.

În timp ce Mike şi Angie se acomodau cu noua viaţă din Tennessee, Mike se simţea tot mai neliniştit cu privire la slujba lui la misiunea de pe lângă biserică. Da, ajuta bărbaţi şi femei să iasă din homosexualitate – unii fiind din întreaga lume – dar pasiunea lui pentru tineri nu îl părăsise. În anul acela, la o sărbătoare aniversară la biserica Central Church, Tony Campolo a spus o vorbă care i-a tulburat sufletul săptămâni întregi: „Chemarea lui Dumnezeu este irevocabilă.” Mike s-a gândit: „Ce înseamnă asta pentru mine? Locuiesc în sud, am fost homosexual şi prostituat, şi vreau să lucrez cu tinerii, dar cum?”

Două săptămâni mai târziu, postul de pastor de tineret a devenit vacant, iar Mike s-a decis să îl solicite. A făcut cunoscută mărturia sa pastorului, apoi părinţilor şi studenţilor, diaconilor şi bătrânilor, „pianistului”, oricui a vrut să îl asculte din biserică. Nouă luni mai târziu, visul vieţii lui s-a împlinit: Mike a devenit oficial pastor de tineret! El şi Angie înfloreau în chemările date lor de Dumnezeu; iubeau copiii, iar copiii şi părinţii lor îi adorau. În toate, Domnul i-a arătat lui Mike că mai există biserici care cred în puterea deplină a lui Isus Cristos, putere care schimbă vieţile oamenilor.

Mike a slujit în acea poziţie aproape trei ani, dar în mai 1998 a primit un telefon de la un vechi prieten care lucra acum pentru Focus on the Familiy. John Paulk l-a încurajat să solicite postul de la Focus, pentru a le sluji celor care nu erau membri ai vreunei biserici, ajutându-i să găsească o nouă identitate sexuală. Mike a spus politicos „nu”. John i-a mai făcut propunerea de două ori. Iar Mike l-a mai refuzat de două ori. Pentru că petrecuse atâta timp în afara voii Domnului, nu suporta gândul de a părăsi un loc sigur, în căutarea căruia se aflase întreaga viaţă.

Dar Dumnezeu gândea altfel. Într-o dimineaţă, la ora patru şi jumătate, Mike nu avea somn, răsfoind o cartea Spiritual Leadership [Conducerea spirituală], când L-a auzit pe Domnul spunându-i: „Vreau ca melodia să răsune prin tine.” I-a amintit lui Mike de versetul din Ieremia şi de dorinţa Lui de a-l folosi ca vorbitor. Era tot ce avea Mike nevoie să audă.

El şi Angie au început să lucreze la Focus în octombrie 1998. În loc să slujească doar tinerilor din biserica lui, Mike vorbeşte acum tinerilor din toată ţara şi se bucură de o împlinire în viaţă pe care nu s-a aşteptat niciodată să o aibă. El este dovada vie că homosexualitatea nu este înnăscută şi că puterea lui Dumnezeu de a schimba inimile este reală.

În comunitatea homosexuală – apărătoare încăpăţânată a perspectivei „odată homosexual, întotdeauna homosexual” – există, în mod surprinzător, admiratori ai mesajului misiunii Love Won Out. Ei vin liniştiţi şi fără ceremonie la Mike şi la John Paulk, la fel cum Nicodim s-a apropiat de Isus. O remarcă recentă a unuia dintre ei este tipică: „Vreau doar să ştiţi că vă uram. Înainte să vin, uram Focus on the Family. Dar auzind mesajul vostru, am ajuns să cred că schimbarea homosexualităţii este posibilă şi sper de fapt să lucrez într-o zi cu voi la Focus on the Family.”

Răspunsuri ca acestea fac ameninţările cu moartea tolerabile. Cei care îşi lasă numele şi numărul de telefon primesc un apel telefonic de la Mike şi invitaţia de a discuta. El le spune: „Vino să auzi mesajul nostru! Fiindcă el îţi va spune că ceea ce afirmă prietenii tăi homosexuali şi mass-media este atât de departe de adevăratul nostru mesaj.” „Mă simt sigur pe mine. Nu mă mai întorc. Am fost acolo doisprezece ani. Ştiu ce are să-mi ofere acea viaţă. Iar ceea ce am acum, nu aş schimba pentru nimic în lume.”

P.S. Crăciunul a venit devreme anul trecut pentru Mike şi Angie. Fiul lor, Michael, a venit pe 15 decembrie 1999, ca un „semn de exclamare” într-o poveste care a făcut un cerc complet, de la fiul rănit, la tatăl luptător a numeroşi copii spirituali.

[From Prostitute to Pastor: The Mike Haley Story. Copyright © 2000 Focus on the Family. Între timp, John Paulk a ales să se întoarcă la homosexualitate, dar mii de alţi foşti homosexuali au ales să nu o facă. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance. Clic aici pentru o altă mărturie a lui Mike Haley!]

de Frank Worthen

Frank & Anita Worthen

Pastorul m-a luat în biroul lui şi mi-a explicat: „Frank, eşti homosexual.” Având numai treisprezece ani, a fost nevoie să-mi explice atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex. A făcut-o. Apoi a adăugat că homosexualii sunt diferiţi de alţi oameni.

Mi se mai spusese că eram diferit! Când mama m-a dus la grădiniţă, educatoarea i-a spus: „Băiatul dumneavoastră este diferit de ceilalţi băieţi.” Şi avea dreptate; mă detaşasem de certurile constante din familie ascunzându-mă în pod şi creându-mi propria-mi lume în fantezie. Ca răspuns la tiparele mele de izolare, colegii îmi adresau cuvinte injurioase (care mai târziu am aflat că însemnau „homosexual”).

Când aveam zece ani, am început să iau lecţii de pian. Profesoara mea de pian Îl cunoştea pe Domnul într-un mod plin de putere. A fost în extaz când, trei ani mai târziu, L-am primit ca Domn al meu. M-a luat la biserica ei, unde am început să studiez orga.

Căutând un tată

Tatăl meu a murit în acel an, iar pastorul a manifestat interes faţă de mine, asumându-şi rolul de „tată” în viaţa mea. Era tot ce căutasem într-un tată! Dar în inima mea, speram că se înşela asupra faptului că eram homosexual. Desigur, eram diferit; nu aveam prieteni, nu eram bun la sporturi şi dedicam o mulţime de timp muzicii. Totuşi, speram că era vorba doar de o întârziere în dezvoltarea interesului meu faţă de sexul opus.

Când am împlinit optsprezece ani, am întâlnit o tânără. Am ieşit împreună cam un an. Era foarte palpitant să mă gândesc: „Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt normal! O iubesc pe această femeie şi vreau să mă căsătoresc cu ea.” Aşa că am cerut-o în căsătorie. Ea mi-a răspuns: „Sunt numai două lucruri pe care le iubesc: caii şi alte femei.”

Zdrobit, m-am întors la pastorul meu, care mi-a spus că fusesem atras de masculinitatea prietenei mele. El a raţionat: „Îţi spun de ani de zile că eşti homosexual.” Am plecat de la biserică în acea zi, luând hotărârea de a-mi accepta homosexualitatea. Din moment ce „omul lui Dumnezeu” mă convinsese că eram homosexual, speram că Dumnezeu avea să mă accepte.

În stilul de viaţă homosexual

Am intrat atunci în stilul de viaţă homosexual. Totuşi, acceptându-mi homosexualitatea, am crezut că găsisem un loc căruia să îi aparţin. Dar stilul de viaţă homosexual masculin se bazează pe tinereţe. Şi astfel, când am ajuns la patruzeci de ani, s-a cam terminat pentru mine. Singurul iubit stabil pe care l-am putut găsi nici măcar nu era cu adevărat homosexual – stătea cu mine doar pentru bani! Dar chiar şi aşa, ne înşelam unul pe celălalt. Era foarte deprimant.

Afacerea pe care o deţineam îmi cerea să călătoresc mult în străinătate. Pe când eram într-o călătorie de afaceri, managerul celui mai mare magazin al meu a angajat un băiat „hippie”. Deşi nu-l vroiam deloc pe Michael acolo, managerul mi-a promis că îl va ţine departe de ochii clienţilor, dacă îl lăsam să lucreze la magazie. Împotriva voinţei mele, am fost de acord.

Ce s-a întâmplat cu tine?

Întorcându-mă dintr-o călătorie, am fost uimit să-l văd pe Michael cu părul scurt, spălat cum trebuie şi lucrând la casa din faţă. Era eficient, clienţii îl iubeau, iar el zâmbea tot timpul. În cele din urmă, după ce m-am tot uitat la el o săptămână, l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat cu tine?” Mi-a răspuns: „L-am primit pe Domnul.” M-am întrebat dacă va rezista creştinismul lui Michael. În anul următor, viaţa lui a continuat să devină tot mai luminoasă. Am început să mă întreb dacă Dumnezeu mă putea schimba în felul în care îl schimbase pe Michael. Dar mi-am zis: „Nu! Dumnezeu nu a schimbat niciodată un homosexual.” Oscilam între speranţă şi disperare.

Într-o zi, Domnul mi-a vorbit, zicându-mi: „Astăzi te vreau înapoi.” Ştiam, fără nicio îndoială, că era vocea lui Dumnezeu. Am alergat la magazin şi l-am localizat pe Michael, gâfâind: „Tocmai am auzit ceva din partea lui Dumnezeu. Nu ştiu ce să fac!” Nu mă mai puteam controla. Michael mi-a răspuns că avea cheile de la biserica lui şi a sugerat să mergem acolo să ne rugăm.

Un nou început

Michael m-a pus să îngenunchez pe treptele de marmură ale altarului şi m-a condus într-o rugăciune a păcătosului de douăzeci de minute! Fiindcă nu ştia nimic despre activitatea mea homosexuală, m-a făcut să mărturisesc tot felul de lucruri pe care nu le făcusem niciodată. Dar vroiam tot ce avea Dumnezeu pentru mine, aşa că m-am gândit: „Dacă trebuie să fac asta ca să mă schimb, voi mărturisi orice!” Când rugăciunea s-a terminat, Duhul Domnului a devenit viu în inima mea. Am ieşit din biserică un om schimbat!

Când m-am dus la biserica lui Michael, oamenii şi-au exprimat dragostea faţă de mine. Mai târziu, am aflat că petrecuseră doi ani rugându-se pentru „şeful gay al lui Michael”. Iar un an şi jumătate după aceea, oamenii din biserica aceea au venit să mă vadă în fiecare zi! Monitorizarea m-a păzit de întoarcerea la stilul de viaţă homosexual.

Începutul misiunii „foştilor homosexuali”

La sugestia lui Michael, am înregistrat pe bandă o mărturie, pentru a ajunge la cei prinşi în cursa stilului de viaţă homosexual. Am hotărât să fac reclamă înregistrării în cel mai rău-famat ziar sexual din oraş. Anunţul spunea: „Vrei să ieşi din homosexualitate? Cere înregistrarea fratelui Frank despre o modalitate centrată pe Cristos de a ieşi din homosexualitate!” În primul an, la anunţul meu au răspuns şaizeci de oameni care vroiau să iasă din homosexualitate! Bărbaţi din propria mea biserică m-au căutat pentru a-i consilia cum să renunţe la homosexualitate. După un timp, am început să mă întâlnesc cu bărbaţii respectivi în zilele de sâmbătă.

În cele din urmă, Domnul m-a pus în legătură cu un pastor care avea nevoie de ajutor pentru consilierea homosexualilor. Deoarece era scriitor, el şi cu mine am scris o carte cu titlul Al treilea sex? [The Third Sex?] (printre primele cărţi creştine publicate vreodată despre homosexualitate). Cartea ajungând pretutindeni în ţările vorbitoare de limba engleză, am primit aproximativ două sute de scrisori pe lună.

Deşi nu aveam intenţia de a renunţa la afacerea mea, Domnul m-a făcut să înţeleg nevoia de a intra în misiune cu program întreg. Astfel, Love In Action a început întâlnirile săptămânale ale grupurilor de sprijin .

Întâlnindu-mă cu Barbara Johnson

Barbara Johnson

După scurt timp, am primit un telefon de la Barbara Johnson, o doamnă din Los Angeles, înnebunită de durere. Fiul Barbarei intrase în stilul de viaţă homosexual, dar misiunea foştilor homosexuali de acolo nu oferea ajutor părinţilor. A fost prima dată când am auzit despre o altă misiune a foştilor homosexuali, în afară de Love In Action! Intrigat, în dimineaţa următoare m-am urcat în avion şi m-am dus să-i văd.

Când m-am întâlnit cu conducătorii misiunii de acolo, ne-am întrebat dacă mai existau alte misiuni ale foştilor homosexuali. Nu ştiam cu adevărat cum să aflăm, dar am reuşit să localizăm un număr de misiuni ale foştilor homosexuali din toată lumea. Astfel, la mijlocul anului 1976, am avut prima conferinţă. Au luat parte şaizeci de oameni, reprezentând douăsprezece misiuni. Astfel a luat naştere Exodus!

Viaţa mea ocupată mă satisfăcea. Mă bucuram de muncă şi îmi iubeam biserica. Mă simţeam în siguranţă şi împlinit, capabil să mă obişnuiesc cu o viaţă confortabilă de celibat. După cinci ani, am simţit că eram gata pentru căsătorie, dar nu eram doritor să-i dedic timpul necesar. Deseori lucram la birou de dimineaţa până la miezul nopţii. Cum puteam să-i ofer unei soţii atenţia cuvenită? Nu vedeam niciun motiv convingător pentru căsătorie.

Rugându-mă pentru o soţie

Totuşi, cam prin al zecelea an de celibat, am început să mă simt inconfortabil cu viaţa mea de bărbat celibatar. Simţindu-mă foarte singur, m-am rugat pentru o tovarăşă de viaţă. În acea perioadă, echipa Love In Action a ţinut un seminar în Eugene, Oregon. Am remarcat o doamnă care sponsoriza evenimentul, aflată de cealaltă parte a încăperii, vorbind repede cu un grup de oameni. Am gândit: „Ce hiperdoamnă! Nu cred că vreau să am de-a face cu ea!” Aşa că am păstrat distanţa. Am simţit, destul de sigur, că nu vroiam să o cunosc niciodată!

Un an şi jumătate mai târziu, am vizitat Los Angeles cu Chris Medcalf de la misiunea Exodus din Londra. Ne aflam în drum spre Disneyland şi ne oprisem acasă la Barbara Johnson ca să luăm nişte călători. Barbara mi-a spus că era obligată să ducă o vizitatoare la Disneyland, dar nu avea timp. Efectiv i-aş fi făcut o favoare dacă aş fi putut lua pe acea doamnă cu noi.

Perspectiva nu mă încânta, dar nu erau prea multe lucruri pe care nu le-aş fi făcut pentru Barbara. Aşa că am spus: „Da.” Ne-a prezentat pe mine şi pe Chris Anitei (pe care nu aveam idee că o întâlnisem la seminarul Barbarei cu o zi în urmă şi, cu atât mai puţin, că era femeia pe care o evitasem cu grijă în Eugene!). Anita a făcut o mulţime de glume şi a însufleţit întâlnirea. M-am bucurat pe deplin de compania ei şi m-am temut de clipa când ziua avea să ia sfârşit.

În ziua următoare, Chris şi cu mine ne-am întors acasă la San Rafael, iar eu m-am cufundat în presiunile de zi cu zi ale misiunii. Amintirea acelei zile relaxante a pălit, până când Barbara m-a sunat pentru a-mi spune că aparent Anita mă plăcuse. Încântat, m-am gândit: „O femeie chiar mă «place»! Probabil că am făcut ce trebuie!” Dar calm, i-am spus Barbarei că nu-mi aminteam să fi avut o zi mai bună ca aceea. Am rugat-o să-i spună Anitei că şi mie îmi plăcuse foarte mult de ea.

O lună sau cam aşa ceva mai târziu, Barbara m-a sunat din nou. A spus că ea şi încă patru femei veneau în nord ca să mă viziteze. Cum munca mea până noaptea târziu la biroul misiunii Love In Action nu-mi dăduse niciodată motiv pentru a-mi mobila casa, mi-am pregătit cu frenezie apartamentul, pentru ca ele să aibă aibă parte de o şedere confortabilă. Dar când am vorbit ulterior cu Barbara, a devenit clar că numai Anita putea să vină în vizită. Am intrat în panică. Cum va suna asta?! „Directorul unei misiuni a foştilor homosexuali găzduieşte o femeie necăsătorită în apartamentul său de curând mobilat!”

Lori Thorkelson, o doamnă din personalul misiunii mele, mi-a venit în ajutor, fiind de acord să stea cu Anita în camera de oaspeţi. Ca urmare a acelei săptămâni, Lori a întemeiat o prietenie solidă cu Anita şi a fost nepreţuită în a mă ajuta ca relaţia mea romantică să decurgă bine. (Mai târziu, când m-am dus în Europa pentru trei luni, i-am lăsat o mulţime de cărţi poştale lui Lori ca să i le trimită Anitei la fiecare câteva zile, pentru ca Anita să ştie că mă gândeam la ea.)

Dragoste la prima vedere

Frank Worthen cu soția

Pentru Anita, a fost dragoste la prima vedere. S-a îndrăgostit întru totul de Love In Action. Iubea tot personalul şi munca pe care o făceau ei. Vroia să ia parte la toate. A plâns tot drumul spre gară. Avea să dureze până ce dragostea Anitei pentru mine să devină ca dragostea ei pentru Love In Action!

Într-o noapte târziu, Anita m-a sunat şi mi-a spus că vroia să mă vadă. Am sugerat să se urce în maşină şi să conducă până la San Luis Obispo, la jumătatea distanţei dintre Los Angeles şi San Francisco. A fost puţin surprinsă că am fost atât de impulsiv, dar nu vroia să acţioneze sub impulsul momentului. Aşa că am fost de acord să ne întâlnim acolo în câteva zile. Întâlnirea a inaugurat o serie de lungi călătorii cu maşina până la jumătatea distanţei dintre noi (o călătorie cam de cinci sute de mile pentru fiecare dintre noi).

În acele ocazii, am avut multe discuţii semnificative despre căsătorie. Împlinisem deja cincizeci şi cinci de ani, ceea ce mă făcea să am îndoieli cu privire la consumarea căsătoriei noastre. Am hotărât că o viaţă împreună era mult mai bună decât relaţia noastră la mare distanţă. Ne vom avea unul pe celălalt, iar asta avea să ne fie de ajuns. (După cum s-a dovedit, îngrijorările mele au fost neîntemeiate.)

În noiembrie 1984 ne-am căsătorit. De atunci, am avut multe aventuri împreună, în misiunea pe are o făceam la nivel mondial. În 1990 am plecat la Manila, în Filipine, unde am întemeiat o altă misiune a foştilor homosexuali. După câţiva ani, ne-am întors acasă în California, lăsând Bagong Pag-asa pe mâinile capabile ale filipinezilor. Apoi am luat totul de la început – pornind de la zero New Hope Ministries!

Căsătoria a fost mai bună decât cele mai mari aşteptări ale noastre. Iar luna noastră de miere continuă!

[Frank Worthen, From Being Different to Making a Difference. Copyright © 2004 Frank Worthen. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru o altă mărturie a lui Frank, clic aici. Pentru mărturia Anitei, clic aici.]