de Pastor Darryl L. Foster

Noaptea cădea repede în Columbus, Georgia, iar eu mă cufundam mai adânc în nisipul mişcător al păcatului, scufundându-mă ca să nu mă mai ridic. Cumva, în inima mea, ştiam că mă scufundam pentru ultima oară şi că nu-mi voi reveni. Ani şi ani de zile de viaţă homosexuală îmi distruseseră orice sensibilitate. Gândurile de suicid răsăriseră şi creşteau repede. Îmi uram viaţa şi ceea ce devenisem. Nu am văzut nicio cale de ieşire, în afară de faptul că viaţa mea trebuia să ia sfârşit. Moartea părea să fie un lucru bun, pentru că nu mai vroiam să mă văd trecând prin viaţă, fără nicio speranţă de schimbare.

Nu ştiu ce m-a făcut să dau drumul la televizor în acea noapte. A fost ceva instinctiv, poate un obicei cu care devenisem atât de obişnuit, încât pur şi simplu am făcut ceea ce făcusem întotdeauna când eram obosit şi deprimat. Totuşi, privind în urmă, cred că venise timpul. Timpul să-L cunosc pe Bărbatul a cărui pasiune pentru mine L-a făcut să îndure teribila brutalitate care s-a revărsat asupra Lui.

Când ecranul televizorului s-a luminat, privirea mi-a căzut imediat asupra unei scene tulburătoare. Pentru mine era brutală. Mii de oameni se înşiruiau pe un drum de piatră, care devenea tot mai abrupt, în timp ce şerpuia prin oraş. Oamenii păreau să fie turbaţi. O stare a sufletului rea, a cărei amploare poate fi doar bănuită. O figură singuratică cobora pe drumul dificil. Pe când priveam alarmat, El S-a apropiat de mine sub o ploaie de insulte. Unii strigau la El. Alţii aruncau cu pietre în El. Alţii se întindeau, ca şi cum vroiau să-L prindă şi să-L facă bucăţi cu mâinile goale. Dar El înainta. Iar eu am continuat să privesc fascinat.

Nu era singur. Se lupta cu o cruce grea, din lemn, pe care o purta în spate. Era de două ori mai mare decât trupul Său. Ai fi putut crede că, văzând atâta suferinţă, oamenilor le va fi milă. Dar nu acelei mulţimi. Crucea părea să-i înfurie şi mai mult. El Se lupta în continuare, nespunând niciun cuvânt, neridicându-Şi niciodată ochii. In mintea mea nu ştiam cine este. Era atâta timp de când nu mă gândisem la Dumnezeu sau la biserică sau la Isus, încât nu-I mai cunoşteam identitatea. Am devenit absorbit de situaţia Lui dificilă. Mi-am auzit mintea punând o singură, tăcută, temătoare întrebare. Ce a făcut ca acei oameni să-L urască atât de mult?

Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. „Scena” a îngheţat. Toţi şi totul. Nimic nu se mişca în afară de El. Aceasta m-a lovit din plin. În timp ce priveam, ochii Lui s-au ridicat ca să-i întâlnească pe ai mei. L-am văzut şi a fost ca şi cum aş fi privit în ochii cuiva care m-a cunoscut dintotdeauna. Sângele de la cununa de spini înfiptă adânc în capul Lui, I se prelingea pe faţă. Mi-a spus: „Am făcut toate acestea numai pentru tine.” Apoi Şi-a coborât din nou capul şi a continuat să urce dealul cu crucea Sa, pe cale să dovedească ceea ce tocmai spusese.

Când mi-am venit în fire, m-am uitat din nou la mulţime. De data aceasta, am recunoscut o faţă cunoscută: era faţa mea. Am înţeles, de asemenea, că Cel care îmi vorbise era Isus. Am început să suspin şi să plâng. Nu puteam crede că mă iubea sau că m-ar iubi, după tot ce făcusem. Ce însemnau cuvintele Lui? Chiar m-a iubit destul, ca să sufere nebunia omului şi durerea lui Dumnezeu? Da. Într-adevăr, da.

În cele din urmă, în aceeaşi cameră unde avusesem numeroase relaţii sexuale cu bărbaţi, am căzut cu faţa la pământ înaintea acelui Om. L-am rugat să mă ierte şi să mă cureţe de păcatul meu şi de anii de răzvrătire. În timp ce stăteam întins acolo, se părea că cerurile s-au deschis şi că gloria lui Dumnezeu a intrat. M-am ridicat cunoscând că, indiferent ce avea să se întâmple, Îl voi iubi întotdeauna şi ştiam că El avea să mă iubească întotdeauna. Într-un cuvânt, eram schimbat.

Da, eram liber, dar nu fusese întotdeauna aşa.

Când mă priveam în oglindă când eram copil, tot ce vedeam era un băiat fără putere, timid, plin de teamă, dezgust de sine şi durere. Nu mă puteam raporta la băieţii de vârsta mea decât într-un singur mod. Iar acela era un secret adânc şi întunecat. Speram că nimeni nu-l va descoperi vreodată.

M-am născut într-o familie care aparţinea Bisericii. În tradiţia religioasă a americanilor de origine africană, generaţiile familiei implicate în biserică erau un semn de onoare. Biserica era locul unde, în ciuda greutăţilor pe care le înfruntau din cauza presiunilor din afară – în special rasismul – negrii se puteau simţi speciali.

Din nefericire, nu l-am întâlnit pe tatăl meu până la vârsta de 7 ani. Ne-a dat mie şi fratelui meu câţiva dolari şi a plecat iar; nu l-am mai văzut alţi şase ani. Pe vremea aceea eram plin de furie şi ură, din cauză că ne-a părăsit cu nepăsare.

„Îi spunem tati?” m-a întrebat frăţiorul meu.

„Nu, îi vom spune doar domnule”, am răspuns eu. Vroiam să sune cât mai rece posibil. Când l-am văzut atunci, ne-a mângâiat pe cap şi ne-a oferit câţiva dolari. De data aceea, am refuzat banii; îl uram atât de mult, încât nu mi-ar fi păsat nici dacă ne-ar fi oferit o mie de dolari.

Lipsa unui tată care să îmi fie alături a avut un efect foarte rău asupra mea; am dezvoltat o dorinţă profundă ca un bărbat să mă ţină în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte. M-am luptat cu sentimente de respingere cauzate în parte de absenţa inexplicabilă a tatălui meu. Nu aveam încredere în masculinitatea mea sau în abilităţile mele ca bărbat printre bărbaţi. Am îndurat respingerea şi bătaia de joc a băieţilor de vârsta mea, dezvoltând în acelaşi timp atracţii emoţionale şi fizice nedorite faţă de ei. Nici măcar nu am fost conştient de tendinţa mea de a sexualiza relaţiile cu persoane masculine, până la vârsta de aproximativ 11 ani.

Chiar dacă am crescut în Biserica „sfântă” şi îmi plăcea să merg la biserică, mă luptam constant cu gânduri homosexuale. În mijlocul strigătului şi dansului atât de caracteristice experienţei de închinare a noastre, a negrilor, mi-am ascuns lupta cât de bine am putut. Biserica noastră credea puternic în eliberare. Adică oricare era problema ta, cineva putea să-şi pună mâinile peste tine şi să se roage – şi problema era rezolvată. Vroiam cu disperare ca dorinţele homosexuale să dispară. Era fantezia mea. Că într-o zi vor dispărea toate.

Dar cu toată predicarea despre eliberare, eram confuz. În timp ce spuneau că Dumnezeu putea face orice, se părea că aceasta nu se aplica homosexualităţii. Despre homosexualitate în Biserica creştinilor de culoare se vorbea numai în şoaptă, în particular.

Circumstanţele au făcut din mine un punct de atracţie pentru manipulare, astfel încât, când aveam 13 ani, un băiat mai mare din biserică m-a molestat. Sentimentele din inima mea au devenit un vârtej de conflicte care se luptau între ele. Uram atingerea lui şi tânjeam după ea. Uram faptul că-mi plăcea atenţia lui şi uram să nu am atenţia lui.

În următorii trei ani am fost nevoit să suport obsesia neobosită a lui „Ray” pentru mine. Din fericire n-am făcut niciodată sex. Când în sfârşit am părăsit dezgustat biserica, am plecat de acasă şi am intrat în stilul de viaţă homosexual. Vederea unor bărbaţi dansând împreună şi sărutându-se în public mă făcea să mă simt atât de bine. Simţeam că, în sfârşit, eram în locul căruia îi aparţineam.

În 1980, în primul an de colegiu, am intrat în homosexualitate şi în ce avea ea de oferit. Eram nou pe scena homosexuală; curând toţi se întrebau cine sunt şi cu cine mă întâlnesc. Am mers la petreceri în case, la orgii, am devenit obsedat de capsule de amil-nitril (un drog stimulant) şi am început să beau. Eram ca un puşti într-un magazin de dulciuri, fără părinţi prin preajmă!

În anul 1982 mi-am ascuns homosexualitatea, ca să mă alătur Armatei. Am călătorit prin toată lumea; oriunde, întotdeauna găseam un bărbat cu care să mă culc. Am trecut prin perioade de depresie adâncă, când m-am simţit atât de singur încât vroiam să mor. Când am ieşit din depresie, trebuia să fac sex ca să mă simt puternic şi în siguranţă. Am dezvoltat o atitudine dură faţă de alţii, chiar faţă de iubiţii mei. Oamenii existau ca să-mi dea plăcere; când eram epuizat, renunţam la ei.

De la înălţimea vieţii mele de homosexual, mă simţeam invincibil! Nimeni nu mă putea opri, nici măcar Dumnezeu. „Nu-mi pasă dacă mă duc în iad!”, I-am spus lui Dumnezeu când m-am simţit condamnat pentru sexualitatea mea. Dar eram tot nefericit şi neîmplinit. Mă chinuiau gânduri care acum ştiu că veneau de la Satan: Poţi găsi parteneri sexuali oricând vrei, dar niciunul dintre ei nu te iubeşte. Era o încercare de a mă împinge mai departe pe calea autodistrugerii. După ani de zile de sex homosexual, în toate formele lui care devalorizează, tot mă simţeam neiubit şi lipsit de valoare.

S-a întâmplat cu paisprezece ani în urmă. Desigur, când am pornit pe drumul vindecării totale, am avut de înfruntat multe probleme. Vindecarea era şi este un proces pe care îl primesc cu toată inima. Dumnezeu m-a îndreptat către o biserică unde am stat cinci ani, ajungând al doilea pastor asistent.

Mă îndepărtam de problemele nelămurite ale furiei, urii şi dorinţelor sexuale nepotrivite. Totuşi, încă aveam de-a face cu noi provocări. Voi fi acceptat în biserică? Îşi vor da seama bărbaţii de trecutul meu homosexual? Eram cu adevărat liber?

În următorii câţiva ani, Dumnezeu Şi-a dovedit credincioşia, îngăduindu-mi să clădesc prietenii cu bărbaţi evlavioşi, care m-au iubit fără prejudecăţi. Ei n-au realizat, dar Dumnezeu i-a folosit ca să mă vindece de sentimentul lipsei de valoare.

În cele din urmă, am întâlnit o tânără care începuse să frecventeze aceeaşi biserică şi am devenit prieteni. În anul următor Dumnezeu mi-a confirmat în multe feluri că aparţineam unul celuilalt. Dorinţele mele s-au schimbat şi ştiam că Dumnezeu mă crease ca să iubesc o femeie, nu un bărbat. Înainte de a o cere în căsătorie pe Dee, i-am spus despre trecutul meu.

„Iubitule”, a răspuns ea, „dacă Dumnezeu te-a iertat, te iert şi eu.” Ne-am căsătorit şi ne-am început viaţa împreună. Astăzi, cu aproape doisprezece ani mai târziu, acea femeie, Dee, este încă soţia mea şi este încă cea mai frumoasă femeie din lume. Este mama celor patru copii ai mei şi dragostea vieţii mele.

Dumnezeu a folosit-o mult pe soţia mea pentru a face minuni în procesul meu de vindecare. Ea a fost de neînlocuit ca să-I aud glasul, ca să-mi fac mărturia publică, pentru ca alţii să o audă şi să fie eliberaţi.

Mai mult decât orice, Isus m-a asigurat că niciodată nu mă va lăsa, nici nu mă va părăsi (Evrei 13:5). Nu a fost o călătorie uşoară, dar pentru că Dumnezeu este dragoste, sunt şi voi continua să fiu un om împlinit. Cele mai profunde dorinţe ale mele de dragoste şi de a aparţine cuiva, au fost împlinite prin Isus Cristos şi familia Sa, Biserica.

Datorită şi puterii Domnului Isus, nu mai sunt homosexualul distrus, condus de ură, care eram cândva. Trăiesc şi mă bucur de viaţa mea, slujindu-L pe Domnul Isus, crescându-mi copiii, iubindu-mi soţia şi conducând adunarea pe care Dumnezeu mi-a dat privilegiul să o conduc. Acestea sunt roadele schimbării. O promisiune care poate fi împlinită numai într-o viaţă de supunere faţă de Dumnezeu.

[Pastor Darryl L. Foster, Living a Life of Change and Promise. Copyright © Witness Freedom Ministries, Inc. Adaptare după cartea Touching a Dead Man: One Man’s Explosive Story of Deliverance from Homosexuality de D. L. Foster. Tradus şi publicat cu permisiune. Clic aici pentru o altă mărturie a lui Darryl L. Foster!]

de Donald Johnson

M-am născut în Mount Vernon din Westchester, New York. Am crescut în partea de sud a oraşului, iar în cea mai mare parte a copilăriei mele am trăit în locuinţe sociale. Nu au fost prea multe lucruri extraordinare cu privire la modul în care am fost educat, dar îmi amintesc frecvent de acei ani cu un amestec de tristeţe şi încântare.

Am fost al patrulea copil al mamei mele, pe atunci în vârstă de douăzeci şi unu de ani, şi m-am născut în afara căsătoriei. Mama mea, care migrase dintr-un orăşel minier din Virginia de Vest, venise la New York cu speranţa de a găsi un serviciu, o viaţă mai bună şi împlinirea viselor sale. Totuşi, în căutarea ei a întâlnit câteva obstacole, care au condus-o la unele alegeri greşite. Conceperea şi naşterea mea au fost rezultatul uneia dintre ele.

Am fost conceput după ce a ales să cedeze unei relaţii adulterine de o noapte. Cea mai mare parte a vieţii mele, de-abia dacă am ştiut câte ceva despre tatăl meu biologic. Totuşi, pe la zece ani, am aflat cine era. În mod surprinzător, îl vedeam adesea în comunitate. Locuise în aceeaşi comunitate cu mine în tot timpul acela şi, în cele din urmă, când eram în vârstă de aproximativ douăzeci şi cinci de ani, mi-am făcut destul curaj să mă apropii de el şi să mă prezint. Mama nu i-a spus niciodată tatălui meu despre paternitatea lui. La începutul sarcinii, a decis să mă dea spre adopţie.

Adopţia a fost aranjată dinainte şi, drept rezultat, mama nu s-a ataşat niciodată de mine, nici nu m-a ţinut în braţe. Procesul a fost legalist, prohibitiv şi restrictiv. După ce m-am născut, părinţii mei adoptivi m-au luat acasă de la spital.

Nu-mi amintesc când mi-au spus prima dată că eram adoptat. Părinţii mei adoptivi discutau întotdeauna cu mine despre aceasta, totuşi era un subiect despre care îmi era interzis să vorbesc cu cei din afara familiei. Faptul că eram adoptat era „un secret”. Totuşi, era ceva despre care tânjeam să discut cu oricine ar fi fost dispus să mă asculte. În mare parte datorită inhibiţiilor părinţilor mei, tăinuirea a devenit pentru mine un izvor al nesiguranţei. În final, ea a contribuit la crearea unei crize de identitate. Discreţia mi-a produs multă confuzie emoţională. Cred că a contribuit şi la crearea confuziei mele de gen, precum şi la alte atracţii şi sentimente.

De timpuriu în viaţă, am început să mă port în mare parte ca o fetiţă. Am devenit un copil foarte efeminat şi cumva credeam sau gândeam că era „în ordine”. La urma urmei, nu ştiam cine eram cu adevărat. Mă gândeam că puteam la fel de bine să mă port după cum simţeam. Tulburarea mintală de care am suferit în copilărie era uneori copleşitoare.

Pe lângă faptul că eram confuz cu privire la dinamica familiei, eram şi deprimat şi aveam sentimente de abandonare şi respingere. Deşi mama mea adoptivă era în culmea fericirii fiindcă mă adoptase, tatăl meu adoptiv nu era la fel de entuziasmat. Un lucru a condus la celălalt.

Când eram în vârstă de nouă sau zece ani, am început să experimentez sexual cu un fin care ne vizita familia. Nu ştiam pe atunci, dar astfel am deschis uşa pentru ca duhul cel rău al homosexualităţii să pătrundă în viaţa mea. Ştiu că Biblia învaţă că „Hoţul (Satan) nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească…” (Ioan 10:10) Aici merită să menţionez că acel fin se află în prezent în penitenciar pentru o omucidere legată de droguri. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost viaţa mea, dacă Dumnezeu nu ar fi găsit cu cale să mă mântuiască de păcatele mele.

În cele din urmă, duhul homosexualităţii a început să-mi controleze şi să-mi domine viaţa. Confuzia de gen de care sufeream a devenit mai evidentă când aveam doisprezece ani. Pe atunci eram foarte efeminat şi „ca o fată”. Cei mai mulţi prieteni ai mei erau de fapt fete şi mă simţeam întru totul confortabil în preajma lor. Nu mă identificam prea mult cu activităţile sau sporturile masculine, iar adesea simţeam că nu puteam concura, din punct de vedere atletic, cu băieţii de vârsta mea. Din cauza severităţii simptomelor, am fost trimis pentru consiliere psihologică la şcoală.

Personalul şcolii a ajuns la concluzia că ar fi fost în interesul meu să merg la şcoala din partea opusă a oraşului. Aveau dreptate. Noua experienţă s-a dovedit benefică pentru mine şi m-a ajutat să reuşesc din punct de vedere academic. Totuşi, acolo am intrat în legătură cu un coleg foarte negativist din comunitate, care a avut o influenţă puternică asupra mea. Era şi el implicat în homosexualitate, ca şi în consumul de droguri.

La sfârşitul clasei a opta, viaţa mea a luat o întorsătură dramatică. Aveam paisprezece ani şi, într-un mod destul de natural, am intrat în preadolescenţă. Totuşi, am descoperit că „tiparul mintal” şi interesele mi se schimbaseră. Am renunţat la multe dintre valorile şi ţelurile pe care le preţuisem şi în care fusesem educat. Pentru prima dată, m-am răzvrătit împotriva părinţilor, rămânând treaz până noaptea târziu, bând alcool şi fumând marijuana. Acea perioadă a fost ceva nou pentru mine. Eram condus de răzvrătire. Iar cauzele problemelor mele nu s-au schimbat.

În vara aceea m-am trezit asociindu-mă cu un grup de homosexuali. Toţi mai mari decât mine, având între cincisprezece şi douăzeci de ani. Erau un fel de bandă şi m-au primit imediat în mijlocul lor. La început nu m-am simţit confortabil cu ei, dar apoi m-am convins că se presupunea că şi eu eram „homosexual” şi că trebuia să am acel stil de viaţă. Am început să cred că îmi găsisem locul în viaţă. Apoi le-am spus altora că eram homosexual (când aveam paisprezece ani), iar viaţa mi s-a schimbat cu adevărat.

Nu după mult timp, frecventam barurile şi cluburile de noapte pentru homosexuali. M-am implicat în activităţi promiscue, în special cu bărbaţi mai în vârstă, iar apoi viaţa mea de tânăr a luat o altă întorsătură. Cineva m-a atras la consumul de heroină.

Prima dată drogul m-a făcut să mă simt rău, dar am continuat să-l încerc. În cele din urmă, am ajuns să-l folosesc în mod regulat. Curând după aceea, am devenit dependent şi mi-am pierdut controlul. Devenind „intoxicat de droguri”, am fost arestat de două ori. O dată am executat o scurtă sentinţă în închisoare, fiind apoi eliberat condiţionat.

De-abia absolvisem liceul, dar am încercat să fac şi colegiul. În colegiu lucrurile s-au înrăutăţit. Locuind la cămin, mă complăceam în consumul de marijuana, LSD, mescalină şi haşiş, apoi foloseam heroină, atunci când veneam acasă în perioadele când nu era şcoală. Activitatea mea homosexuală a continuat, de asemenea, şi am sfârşit prin a contracta o boală gravă cu transmitere sexuală, pe când eram încă la colegiu. În cele din urmă, m-am întors la New York.

Pe vremea aceea, fiind de-abia trecut de treizeci de ani, eram în continuare dependent de droguri şi implicat în promiscuitate. Am încercat să rup dependenţa de heroină înscriindu-mă într-un program cu metadonă, dar apoi am început să folosesc medicamente cu prescripţie: valium, barbiturice şi amfetamine, pentru a simţi, împreună cu metadona, euforia drogurilor. Spirala descendentă pe care coboram a continuat cam cincisprezece ani.

În sfârşit, după ce devenisem alcoolic, consumator de substanţe multiple şi homosexual foarte activ, am pierdut efectiv totul. Am avut câteva relaţii homosexuale (cele mai multe, abuzive într-un fel sau altul), iar în procesul respectiv, imaginea de sine şi încrederea mi-au fost puternic zguduite. Lucrurile de care mă temeam au venit peste mine. (Iov 3:25)

Am avut trei prăbuşiri emoţionale/nervoase între anii 1987-1988 şi, de fiecare dată, am fost spitalizat. Totuşi, ceea ce Diavolul intenţiona să fie spre rău, Dumnezeu, în îndurarea şi harul Său nemărginit, a întors spre bine. Am fost pierdut până ce am început să-L caut pe Dumnezeu citind Scripturile pe cont propriu. La ultima spitalizare, care a avut loc în septembrie 1988, I-am spus Domnului că, dacă îmi restaura mintea şi sănătatea mintală, aveam să Îl slujesc în toate zilele vieţii mele. Domnul mi-a auzit strigătul!

Într-o zi a anului 1987, mama mea biologică, Johnnie Lee Watson (care pe atunci era deja mântuită şi plină de Duhul Sfânt) mi-a zis: „Donald, problema ta nu este psihiatrică sau psihologică, este spirituală.” O spusese de multe ori, dar de data aceea a fost ca şi cum o auzeam pentru prima dată. M-am simţit plin de speranţă.

I-am spus: „Vrei să zici că există o soluţie spirituală la tot ceea ce am experimentat în ultimii douăzeci şi unu de ani?” Ea mi-a răspuns cu emfază: „Da, şi ai nevoie să fii mântuit!” Dintr-odată, totul a căpătat sens pentru mine.

Am decis cu hotărâre că dacă dilemele mele psihologice, dependenţa de alcool şi droguri, eliberarea de homosexualitate şi abuzul împotriva propriei mele fiinţe puteau fi rezolvate fiind „mântuit”, probabil că mântuirea era răspunsul. Am decis să vizitez biserica pe care o frecventa mama mea, biserica The Bible Church of Christ din Mount Vernon, New York. Era luna aprilie a anului 1987.

În timp ce slujba continua să se desfăşoare, devenea evident că puterea lui Dumnezeu era prezentă pentru a vindeca, a elibera şi a-i face liberi pe oamenii Săi. Plin de anxietate, am decis să mă duc în faţă pentru a se face rugăciune pentru mine. Mai mulţi oameni erau înaintea mea, dar în cele din urmă episcopul a ajuns la mine. Şi-a întins mâna, mi-a pus-o pe frunte şi a avut loc un miracol. Mi-am simţit picioarele ridicându-se de la pământ şi m-am auzit vorbind într-o limbă audibilă, dar necunoscută. Aceea a fost ziua când Dumnezeu a făcut o minune dintr-un haos. Aşa păcătos cum eram, Dumnezeu, prin botezul cu Duhul Sfânt, m-a introdus în Trupul mistic al lui Cristos şi m-a transformat. Eliberarea venise cu adevărat!

Transformarea mea într-o fiinţă nouă în Cristos a devenit un proces. Am început ca un copil nou-născut. Astăzi, aproape şaptesprezece ani mai târziu, pot spune într-adevăr că sunt liber. Sunt eliberat de homosexualitate, de dependenţa de droguri, de confuzia de identitate, de insecuritate şi teamă… „Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17) „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28:19-20)

[Donald Johnson, All Things Became New. Copyright © 2004 Donald Johnson. Tradus şi publicat cu permisiune. Donald este pastor ordinat, fondatorul şi Directorul misiunii Faith, Hope, Charity Ministries şi realizează o emisiune săptămânală la televiziune. El face o misiune evanghelistică extensivă, neconvenţională, în închisori corecţionale şi în diferite alte zone ale comunităţii. Deţine un masterat de la Marist College şi este doctorand în Studii Religioase.]

de Ron Woolsey

„Dar, pastore, nu crezi în biruinţa asupra păcatului?!” a exclamat Sue la telefon.

„Bineînţeles că da”, a replicat pastorul, „dar acest gen de oameni nu se schimbă niciodată! Mai mult, te-aş sfătui să-ţi ţii copiii departe de el!”

Ca proaspăt pastor, îi pregătisem pe Sue şi pe cei din familia ei pentru botez. Din propria mea experienţă şi perspectivă îi învăţasem bine că Dumnezeul nostru este puternic ca să mântuiască, de aici răspunsul pe care l-a dat ea acelui pastor sceptic, care a sunat ca să-i informeze despre fosta natură a bărbatului (de fapt şi a ta) cu care studiau ei. Deşi poate că au fost surprinşi să audă pentru prima dată, din vorbele pline de prejudecăţi ale altcuiva, povestea trecutului meu, aceasta i-a făcut să înţeleagă cu atât mai mult puterea Mântuitorului nostru de a-i salva pe cei care sunt „oricine” – că şi homosexualii pot deveni „oricine” şi au dreptul la pomul vieţii.

O săptămână mai târziu, am botezat familia, făcând tot ce mi-a stat în putinţă ca să-l sprijin pe soţ în lupta sa cu o dependenţă, conducându-l la biruinţă în Isus.

Da, a trebuit să admit faţă de acea familie că, până la convertirea mea cu un an în urmă, fusesem homosexual cea mai mare parte a vieţii, deşi nu pedofil, cum eram acuzat. Ei ştiau deja că a trebuit să vin la Domnul de la o viaţă de degradare totală, dar nu aveam obiceiul să fac cunoscute, în mod deschis, detaliile specifice ale trecutului meu. Cu toate acestea, cum din ce în ce mai mulţi au aflat despre el din mărturia mea scrisă, din discuţii particulare sau chiar din bârfe, nu era ceva neobişnuit să vină la mine cineva şi să-mi spună: „Pastore, dacă Domnul te-a salvat pe dumneata, poate salva pe oricine… Acum înţeleg şi cred în puterea Lui de a-mi da şi mie biruinţă în viaţă. Vrei să mă botezi?”

Fiind cel mai mic copil şi având trei surori, am crescut gândind despre mine însumi că nu eram ca ceilalţi băieţi, ci că eram mai înclinaţi către partea mai blândă a vieţii, decât către jocurile şi sporturile aspre şi dure de care se bucurau „toţi ceilalţi băieţi”. Când am crescut şi am devenit adolescent, am fost foarte conştient că tendinţele mele sexuale se îndreptau mai degrabă către tineri, decât către tinere. De când îmi amintesc, tendinţele mele au părut să încline în acea direcţie. Astfel încât, desigur, am acceptat, în cele din urmă, „faptul” că mă „născusem gay”. Probabil că Dumnezeu mă făcuse astfel. Privind în urmă, pot să văd acum diverşi factori care au ajutat la formarea şi modelarea mea în ceea ce mai târziu avea să devină o homosexualitate pe deplin dezvoltată, atât în orientare, cât şi în comportament.

La vârsta de patru ani, am fost introdus în comportamentul sexual de un tânăr muncitor de la fermă, care lucra pentru tatăl meu. Aşa cum este tipic pentru cele mai multe victime ale abuzului sexual, m-am simţit vinovat şi murdar, ca şi cum aş fi făcut ceva teribil de greşit. De aceea, ultimul lucru pe care îl vroiam era să merg să le spun lui „mami” şi „tati” ce făcusem cu acel bărbat (mai degrabă ce îmi făcuse mie acel bărbat).

Ca să scurtez povestea, am păstrat micul meu secret insondabil, întunecat, ascuns în siguranţă, timp de aproape douăzeci şi cinci de ani. Ca pe o aşchie care, nescoasă din carne, a supurat în toţi acei ani, dând naştere la închipuiri şi fantezii sălbatice şi la atracţii pervertite, până la o lansare deschisă în comportamentul homosexual, care pe mine m-a şocat, iar pe membrii familiei mele i-a devastat.

Din cauză că nu m-am confruntat cu incidentul din copilărie în mod potrivit, ducându-mă la părinţi pentru a primi simpatie, înţelegere şi sfaturi iubitoare, am început să regresez emoţional şi fizic. Deşi toţi ceilalţi copii ai părinţilor mei ştiau să folosească oliţa la vârsta de doi ani, eu m-am comportat diferit, udând patul, problemă care părea să nu aibă vindecare. Ani de zile mai târziu, am fost dus la un examen medical doar ca să fiu diagnosticat cu rinichi perfect normali. Prin urmare, problema era probabil una de „alegere”, „lene”, „o dorinţă nesănătoasă pentru atenţie” etc.

Fără să bănuiască vreodată că ar fi putut fi o problemă emoţională, tatăl meu a folosit metode foarte jalnice de educaţie, încercând să facă din mine un bărbat, până la a mă umili intenţionat în public, pentru a mă face să încetez să mai fiu leneş cu privire la mersul la baie şi a mă face să fiu mai dur ca băiat. Bineînţeles, astfel doar a accentuat problema. Nu m-am oprit din udatul patului până nu am plecat de acasă, la vârsta de cincisprezece ani.

Pe vremea aceea totuşi, aveam o stimă de sine atât de scăzută, încât tânjeam efectiv după atenţia, acceptarea, dragostea şi demonstrarea fizică a dragostei din partea bărbaţilor. Încă încercam, cu disperare, să fiu „normal”, având prietene, căsătorindu-mă, în cele din urmă, şi devenind tatăl a doi copii frumoşi. Dar căsătoria nu mi-a umplut golul din viaţă, aşa cum mă aşteptasem. La urma urmei, cum puteau dragostea, devotamentul şi atenţia unei soţii îndrăgostite la nebunie, să concureze cu dorinţa aprinsă pentru atenţia, acceptarea şi dragostea din partea bărbaţilor? În ce situaţie tragică era pusă o tânără femeie care nu bănuia nimic! În cele din urmă, m-am prăbuşit din cauza vinei.

Pierzându-mi familia, am întors spatele lui Dumnezeu, la orice şi tuturor celor pe care îi cunoşteam, şi am dispărut în lumea neexplorată încă de către mine a homosexualităţii. Au urmat ani de zile prin cluburi de noapte, prin separeuri în baruri, o relaţie „pe termen lung” de unsprezece ani, cinci ani de „înşelăciune”, de suişuri şi coborâşuri, de extaze şi agonii, de speranţe înalte şi vise spulberate, de durere de inimă, de inimă frântă, de frustrare, depresie şi disperare.

Prin rugăciunile de mijlocire ale familiei, Domnul mi-a îngăduit să ajung în adâncimile degradării, unde nu puteam să privesc decât în sus. De acolo, odată ce am încetat să dau vina pe Dumnezeu şi pe oricine altcineva pentru situaţia mea, El a început să mi se descopere prin Cuvântul Său şi printr-o examinare şi o evaluare sinceră a vieţii mele, cum şi unde o apucasem pe un drum greşit.

Recunoscând că homosexualitatea este păcat şi asumându-mi responsabilitatea pentru prezent şi viitor, în disperarea mea, m-am întors la El cu dorinţa sinceră de a fi eliberat de o viaţă de robie. M-am supus planului Său divin de restaurare şi terapie, iar El m-a recreat. Cu o încredere simplă, ca de copil, m-am dedicat unei vieţi de ascultare faţă de voia Sa, indiferent de tendinţele, atracţiile, sentimentele şi emoţiile mele existente. Făcând astfel, l-am lăsat să moară de foame pe „omul cel vechi” şi l-am hrănit pe „omul cel nou”; în cele din urmă, am ajuns să realizez că în Cristos am devenit o făptură nouă. „Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17)

M-am rugat cu sinceritate ca Dumnezeu să-mi dea o a doua şansă în viaţă şi o îndoită măsură din Duhul Său, ca să pot răscumpăra timpul pe care îl irosisem în atât de mulţi ani petrecuţi în stilul de viaţă homosexual. În noaptea botezului, El m-a lansat într-o misiune cu normă întreagă, care s-a dezvoltat acum în păstorire, scriere, evanghelizare la radio şi conferinţe pe plan internaţional. Un an mai târziu, a adus-o pe soţia mea actuală în viaţa mea. În anii următori ne-a binecuvântat cu doi copii frumoşi. „Este timpul să încetezi să te mai rogi pentru a doua şansă şi porţii duble”, a insistat ea binedispusă, auzind că vom avea probabil gemeni.

A durat nouă ani ca să ajung în punctul în care să pot scrie şi vorbi deschis despre mărturia mea. Acesta este rezultatul vinei şi ruşinii asociate cu homosexualitatea. Cu toate acestea, David a scris: „Aşa să zică cei răscumpăraţi de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului.” (Psalmul 107:2) Aşa că am ieşit acum în faţă pentru a-L mărturisi pe Isus Cristos, care poate să-i salveze şi care îi va salva pe oamenii Săi în mod personal, nu în păcatul lor, ci de păcatele lor, inclusiv de păcatul homosexualităţii.

Publicându-mi autobiografia în forma unei cărţi despre cum trebuie înţeleasă şi învinsă homosexualitatea, am ales un pseudonim, Victor J. Adamson, un nume nou, care să reflecte experienţa mea cu Isus. Fiindcă El spune: „Celui ce va birui, Îi voi da… un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” (Apocalipsa 2:17)

Ioan 3:16 spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El (inclusiv homosexualii), să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

„Oricine”, cu siguranţă, înseamnă eu!

[Ron Woolsey, “Whosoever” Meaneth Me. Copyright © Ron Woolsey. Sub pseudonimul „Victor J. Adamson”, Ron Woolsey este autorul autobiografiei That Kind Can Never Change… Can They: One Man’s Struggle With His Homosexuality şi al cărţii Strait Answers to the Gay Question: Having Been There. În efortul de ajunge la homosexuali, a înfiinţat un site pentru misiune: victorjadamson.com. Pentru o înregistrare video cu Ron, clic aici.]

de Pastor Rod Hines

Se presupune că primul sărut ar trebui să fie un moment memorabil în viaţa cuiva. Ca primul Crăciun, ca primul permis de conducere sau ca prima oară când ai mers cu succes pe o bicicletă cu două roţi, primul sărut are o semnificaţie majoră în viaţa noastră. Cine ştia că al meu avea să fie atât de memorabil?

Frumoasele zile de altădată

La 10 ani trăiam o viaţă simplă. Viaţa mea consta din lucrul la şcoală, petrecerea timpului acasă cu părinţii, îndeplinirea sarcinilor în gospodărie şi biserică. Da, sunt un băiat căruia îi place biserica. Se părea că de câte ori se deschideau uşile bisericii, eram acolo. Îmi plăcea fiecare minut. Tot ce iubeam să fac era acolo, în special naşa mea.

Naşa mea era minunată. Era o bucătăreasă foarte bună, avea un temperament deosebit, o inimă iubitoare şi un simţ grozav al umorului. În plus, îmi aducea mereu îngheţată pe gratis de la serviciu. Era cea mai grozavă. Unul dintre momentele pe care le aşteptam erau petrecerile pentru copii, când rămâneam peste noapte în casa naşei mele. Acolo am învăţat să am grijă de mine însumi. De la spălarea vaselor la pregătirea cinei pentru mine (care consta în dulciuri amestecare cu biscuiţi), m-a învăţat cum să fiu independent. Şi am petrecut, de asemenea, momente plăcute cu fiul naşei mele, care avea cam 16 ani. Ne jucam cu mingea, mergeam cu bicicleta, cu rolele, petreceam timp cu el şi cu tovarăşii lui, îmi plăceau toate acelea şi îmi plăcea să am un frate mare. Da, în casa naşei mele am petrecut momentele mele preferate.

Acel sărut

În vara aceea m-am dus acasă la naşa mea pentru o petrecere pentru copii, urmând să rămân peste noapte. Dar nu aveam idee că petrecerea avea să fie diferită de celelalte. Mai târziu, în ziua aceea, s-a întâmplat ceva straniu. Fiul naşei mele m-a întrebat: „Ai sărutat vreodată o fată?”

„Da”, am spus eu. Dar minţeam. Nu am vrut să par lipsit de experienţă.

M-a întrebat: „Vrei să înveţi cum să săruţi?”

„Da”, am spus. Eram emoţionat că fiul naşei mele avea să‑mi spună cum şi eram nerăbdător să învăţ de la el.

Apoi a făcut ceva ce nu mă aşteptam, m-a ridicat, m-a lipit cu spatele de peretele camerei de zi şi m-a sărutat. Nu un pupic, ci un sărut francez în toată regula. Apoi a continuat să mă ţină şi să mă strângă, sărutându-mă. Nu m-am împotrivit. Am trecut prin întreaga tortură ca şi cum ar fi fost „cool”.

După ce ne-am oprit din sărutat, a spus: „Acum ştii cum” şi m-a sărutat din nou. Apoi a ieşit afară şi s-a jucat pe stradă cu tovarăşii lui.

Eram confuz. Nu ştiam ce să cred. Primul meu sărut a fost cu un băiat. Nu m-am împotrivit, iar ca lucrurile să fie şi mai rele, a fost cu fiul naşei mele, pe care îl ridicasem pe un piedestal. Nu ştiam ce să mai cred. Îmi dădeam seama că nu puteam să spun nimănui ce s-a întâmplat; simţeam că era vina mea. Trupul meu reacţiona la ce primea şi încă eram confuz. Dar mă simţeam murdar. După aceea am petrecut ziua ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna.

Amurgul?

După acel eveniment, relaţia mea cu naşa mea şi cu fiul ei nu a mai fost niciodată aceeaşi. M-am dus la ea acasă, dar era diferit; încă îmi plăcea, dar nu eram la fel de liber ca înainte. Fiul naşei mele şi cu mine eram apropiaţi dar, după acea întâmplare, am devenit tot mai distanţi. Încă o iubeam pe naşa mea, dar nu mă mai simţeam confortabil în casa ei. Am hotărât să nu mai merg niciodată acolo. Şi relaţia mea cu fiul naşei mele a fost distrusă.

Ani de zile după acea întâmplare, am fost urmărit de acel moment şi am trăit reacţionând la el. Am descoperit că trebuia să umblu după fete, neştiind dacă le vroiam cu adevărat sau dacă vroiam bărbaţi. Nu eram un atlet, deşi iubeam sporturile, dar eram un pianist şi un cântăreţ în devenire. Mă simţeam diferit de alţi tineri. Stima mea de sine depindea de abilitatea mea de a cânta vocal şi la pian. Mă simţeam neatrăgător şi lipsit de masculinitate.

Curând după acea experienţă oribilă, devoţiunile mele zilnice nu mai erau citirea Bibliei sau timpul de rugăciune cu Dumnezeu, ci am căzut în rutina riscantă a sexului la telefon sau a privitului pe furiş a pornografiei la televizor. În acest timp, părinţilor le păsa de mine, dar nu ştiau prin ce treceam. Probabil, ca mulţi adolescenţi, simţeam că nu puteam avea încredere în părinţi cu privire la unele lucruri. Categoric nu în privinţa luptelor mele cu sexualitatea.

Odată ce am împlinit 15 ani, am început să duc o viaţă dublă. Am acceptat viaţa pe ca un veşmânt familiar şi am jucat rolul muzicianului mântuit şi al fiului devotat, ca un actor care a câştigat Oscarul. Am crescut jucând rolul băiatului care merge la biserică, dar, în acelaşi timp, trăiam cu prietenii mei aşa cum vroiam. Domeniul meu erau cluburile Catch, Study, Annex, West Hollywood şi Griffith Park. Din când în când, mă simţeam rău din cauza vieţii mele, dar îmi era prea teamă să renunţ la ceea ce credeam că am.

EVP

La 23 de ani am găsit ceea ce nu aş fi crezut niciodată că voi găsi. Eliberare. Am început să merg la studiul biblic de miercuri seara, pentru că auzisem că predicatorul era într-adevăr bun. Nu frecventasem niciodată acea biserică, pentru că se ştia că avea un număr mare de homosexuali în congregaţie. În plus, ştiam câţiva bărbaţi cu care pierdusem vremea, care mergeau acolo. Aşa că am stat la balcon.

Eram la balcon, când într-o noapte s-a întâmplat ceva uimitor. Mesajul din noaptea aceea m-a impresionat puternic şi m-a găsit exact unde eram. Predicatorul a vorbit şi a descris caracteristicile unui anumit prieten.

Când a terminat, a ajuns la o concluzie surprinzătoare, iar prietenul pe care îl descria nu era altul decât Satan. Atunci am auzit glasul lui Dumnezeu spunând: „Vrei să fii eliberat?” Şi am spus: „Da.” Am perceput o putere pe care nu o mai simţisem niciodată înainte şi nu doar emoţie, ci am simţit că a fost scos ceva din mine. Iar după ce I-am mulţumit lui Dumnezeu cu toată recunoştinţa de care eram în stare, am plecat şi nu am mai fost niciodată acelaşi. Am intrat într-un proces pe care îl numesc EVP (eliberat pentru a fi vindecat pentru plinătate). Procesul se bazează pe două extrase din Cuvântul lui Dumnezeu, care spun: „Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire şi bucuria voastră în întristare: Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iacov 4:7-10) şi „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:1).

Am simţit cum ruşinea şi teama mă părăsesc. După acel moment, era ca şi cum Îl puteam auzi pe Dumnezeu spunându‑mi: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).

Nunta

Au trecut ani de zile de atunci şi încă umblu în EVP. Şi ştiu că o fac pentru că Domnul a avut o surpriză pentru mine, una de care nu am crezut niciodată că voi avea parte. Am primit un telefon de la fiul naşei mele. Ne împăcasem într-o anumită măsură, îl confruntasem şi îl iertasem. Mi-a cerut să cânt la nunta lui. Răspunsul meu imediat a fost „nu”. Nu aveam să o fac, dar, dintr-un anume motiv, duhul meu a spus „da”.

Deci am primit invitaţia şi adresa unde urma să aibă loc nunta. Şi am acceptat. Era în partea de vest a Hollywood-ului, pe Bulevardul Santa Monica. Nu eram pregătit. Am ajuns acolo şi am văzut toţi oaspeţii care veniseră la nuntă nerăbdători, dar eram nervos şi speriat. Dacă încurc lucrurile? Dacă îi spun ceva greşit lui sau miresei lui sau copiilor lui? Dacă îi dau o bătaie bună pentru acei ani de durere? Astfel că am sunat-o pe cea care îmi era mentor, ea s-a rugat cu mine, L-am simţit pe Dumnezeu şi am simţit pacea Lui.

Am intrat şi m-am bucurat de ceremonie. Chiar şi de partea unde se cere ca dacă cineva cunoaşte un motiv pentru care cei doi nu ar trebui să se căsătorească să vorbească atunci sau să tacă pentru totdeauna, iar eu am tăcut. Am intrat şi am cântat pentru gloria lui Dumnezeu. Şi l-am privit pe fiul naşei mele căsătorindu-se cu femeia pe care o iubea. Mă simţeam împlinit. Am simţit toată mânia părăsindu-mă şi mulţumire, când el a sărutat-o, pentru că ştiam că Dumnezeu mă eliberase de durere şi mă binecuvântase cu un sărut sfânt.

Dumnezeu m-a restaurat, mi-a vindecat zdrobirea. L-a vindecat pe băieţelul care era rănit şi confuz şi l-a făcut un bărbat al lui Dumnezeu, căruia îi place să ajute tineri şi adulţi tineri care suferă din cauza zdrobirii sexuale şi relaţionale, prin puterea eliberatoare a lui Dumnezeu. El Shaddai! Aleluia! Laudă lui Dumnezeu!

[Minister Rod Hines, My First Kiss. Copyright © Witness Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune. Pastorul Rod Hines este fondatorul Purpose Ministries din zona Los Angeles, care încearcă să ajungă, cu adevărul şi dragostea, la adolescenţii atraşi de persoanele de acelaşi sex. Primul meu sărut este un extras din cartea cu acelaşi titlu de Rod Hines.]

de Paul

Unul dintre cele mai convingătoare semne distinctive ale creştinismului este credinţa că Dumnezeu poate răscumpăra eşecul şi pierderile din viaţa unui om şi le poate transforma în resurse bogate pentru lucrarea în Împărăţie. Viaţa mea a devenit un exemplu al principiului răscumpărării, dar numai de curând m-am simţit liber (sau am avut oportunitatea) să împărtăşesc experienţa mea cu harul lui Dumnezeu la mai mulţi decât la o mână de prieteni sau la membrii familiei.

De la început, vreau să îmi exprim acordul cu apostolul Pavel, care a spus: „«Harul Meu [al lui Dumnezeu] îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine.” (2 Corinteni 12:9)

În mare parte din viaţa mea mi-am cunoscut slăbiciunile mult prea bine, dar se părea că nu eram capabil să-mi însuşesc harul şi puterea lui Dumnezeu, care mi-ar fi fost de ajuns. Am crescut într-o familie creştină şi am avut parte de avantajele cumulate ale unor întregi generaţii de credincioşi. Am mers la un colegiu creştin, unde am fost modelat după gândirea şi valorile creştine şi m-am bucurat de prietenii mai profunde decât cunoscusem vreodată. Mai târziu am mers la Facultatea de Teologie. Acolo am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, pe atunci studentă, iar un an mai târziu ne-am căsătorit.

Viaţa mea părea să meargă destul de bine, dar în ascuns aveam sentimente pe care le percepeam numai vag, sentimente prea tulburătoare pentru a mă confrunta cu ele. Ele erau în contradicţie evidentă cu cel care începusem să fiu, deci am continuat să le neg. Înaintam pe un drum al vieţii pe care îl acceptasem ca satisfăcător, iar apoi simţeam că ceilalţi mă respectau fiindcă rămâneam pe el.

Sentimentele ignorate şi nevoile neîmplinite, pe care în colegiu le percepeam doar ocazional, au devenit mai persistente în facultate. Mă luptam neîncetat cu o depresie tot mai accentuată şi îmi lipsea disciplina pentru a-mi face temele. În al doilea semestru am lipsit de la atâtea cursuri, încât am fost nevoit să renunţ la şcoală. Petreceam zile întregi în apartament, uitându-mă nenumărate ore la televizor şi dormind. Eram atât de plin de ruşine şi de uimire, încât nu puteam să îmi admit eşecul faţă de nimeni, nici măcar faţă de logodnica mea.

Am urmat acest tipar de înscriere la o facultate şi de renunţare de mai multe ori, în oraşe diferite, de fiecare dată urmat de ruşine şi tăinuire, care erau previzibile. În ultimul astfel de episod, decanul facultăţii mi-a recomandat să urmez consiliere pentru un timp şi mi-a făcut legătura cu omul potrivit.

În timpul unei şedinţe, la care eram prezenţi atât soţia mea, cât şi eu, consilierul a examinat problema homosexualităţii. Pentru prima dată, am recunoscut că mă confruntam cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex şi că ocazional, „exprimasem în comportament”, în întâlniri secrete cu alţi bărbaţi, fanteziile mele homosexuale.

În lungul nostru drum spre casă, caracterizat de o tăcere asurzitoare, în cele din urmă, soţia mea a izbucnit printre lacrimi: „Paul, dacă vei mai face asta vreodată, nu vreau să ştiu!” Era atât de profund rănită şi atât de supărată din cauza a ceea ce dezvăluisem, încât am evitat să discutăm problema ani de zile. Din nefericire, am răstălmăcit avertismentul ei, pentru a avea o scuză convenabilă pentru eşecul meu de a dezvălui legăturile mele ulterioare cu alţi bărbaţi.

Deoarece orice speranţă de a termina facultatea se dusese, am găsit o slujbă cu program întreg şi ne-am stabilit în rutina vieţii de familie. Aveam acum un băieţel, iar în următorii ani familia noastră s-a completat cu două fiice. Am cumpărat o casă în zona în care locuiam şi am prins rădăcini.

În câţiva ani, am început să frecventăm Biserica Creştină Reformată locală, care se afla cam la o milă depărtare. În acea perioadă, eu lucram în schimbul de noapte, iar soţia mea lucra seara cu program redus, pentru ca unul dintre noi să fie întotdeauna acasă cu copiii. Zilele treceau cu sporturi după şcoală, lecţii de muzică, excursii în weekend şi toate celelalte lucruri care fac viaţa de familie memorabilă.

Într-o duminică, la puţin timp după ce s-a născut al treilea copil al nostru, ne-am alăturat bisericii noastre afirmându-ne credinţa, deoarece crescusem într-o confesiune diferită. Copiii noştri au fost toţi botezaţi în acea zi, iar acea piatră de hotar rămâne o amintire scumpă până în ziua de astăzi.

A trecut an după an. Am sărbătorit zile de naştere, ca şi multe alte zile şi momente speciale. Din exterior, vieţile noastre păreau în mare măsură de invidiat; la urma urmei, de ani de zile ne şlefuiam imaginea publică. Dacă nu eram întotdeauna fericiţi, ne consolam continuând tradiţiile de familie şi le ofeream copiilor noştri un mediu în care să fie bine educaţi.

Deoarece lucram nopţile, eram rareori bine odihnit, iar familia mea credea că acesta era motivul pentru dispoziţia mea mai puţin veselă. Pe atunci treceam prin perioade de cumpătare sexuală însoţită de anxietate, urmate de zile în care căutam parteneri sexuali în parcurile din apropiere, ori de câte ori aveam ocazia să ies din casă. Când viaţa decurgea în mod echilibrat, eram de obicei în ordine, dar când stresul sau oboseala se instalau, exprimam în comportament atracţiile pe care le aveam. Uneori mă simţeam ca un drogat în căutare de încă o doză. (Încă mă cutremur când îmi amintesc puterea sentimentelor pe care le aveam pe atunci.)

Fireşte, acestea au avut un efect profund asupra relaţiei cu soţia mea. Când am alunecat în dependenţă, ne-am îndepărtat, iar ea suferea uneori de episoade de depresie. Perioadele de intimitate dintre noi, sexuală sau de alt fel, s-au diminuat de la an la an, dar incredibil, am rămas buni prieteni şi realmente nu am luat niciodată în considerare divorţul ca opţiune.

Cred sincer că nu aş fi în viaţă astăzi dacă acest tipar de viaţă ar mai fi continuat. Totuşi, cu aproape doisprezece ani în urmă, ceva a schimbat direcţia vieţii mele şi, în sfârşit, şi pe cea a familiei mele.

Când m-am întors de la lucru într-o după-amiază, m-am oprit într-o pădure care era rezervaţie naturală, în drum spre casă. Detaliile sunt prea complexe (şi dureroase) pentru a le relatata aici, dar pe scurt, am fost arestat de un reprezentant al rezervaţiei, fiind acuzat de comportament indecent în public, şi am fost dus la închisoarea districtului. Am petrecut aproape toată seara acolo, până ce fiul meu a venit să mă elibereze pe cauţiune, cu bani pe care i-a extras din contul lui. (Desigur, l-am minţit cu privire la împrejurările arestării.)

În acea seară am fost nevoit să dau ochii cu înşelătorul care devenisem. Eram complet lipsit de mecanismele de apărare pe care le folosisem pentru a mă proteja de vină şi ruşine. Durerea era îngrozitoare, dar am înţeles că Dumnezeu folosea acea experienţă teribilă pentru a-mi arăta că nu renunţase la mine şi că va face tot ce era necesar pentru a-mi atrage atenţia. Într-adevăr, fusesem arestat de Dumnezeu.

În timp ce mă aflam în celula de primire în acea seară, I-am spus lui Dumnezeu că renunţam, că nu mai aveam deloc încredere în capacitatea mea de a-mi conduce viaţa, cu atât mai puţin de a cultiva sfinţenia pe care o cerea El. Nu am cerut favoruri, ci I-am cerut doar să-mi răscumpere viaţa şi să-mi arate cum să Îl urmez pe viitor.

Încă găsesc semnificativ faptul că, în cea mai mare nesiguranţă pe care am trăit-o, eram conştient că Dumnezeu era prezent. Nu crezusem niciodată că ar fi fost posibil aşa ceva. El era singura siguranţă pe care o cunoşteam şi m-am agăţat de El pentru viaţa mea.

Atât de multe s-au întâmplat în anii care s-au scurs de la acea zi hotărâtoare, atât de multe lucruri pe care nu le-aş fi crezut niciodată posibile! Dumnezeu a răscumpărat viaţa mea şi relaţiile mele cu ceilalţi.

Iniţial m-a condus la un psiholog creştin care scrisese o carte despre dependenţa sexuală. În cadrul terapiei, consilierul mi-a recomandat un grup de suport pentru creştinii care se luptau cu homosexualitatea. Deşi eram aproape la fel de homofob ca oricine altcineva, în cele din urmă, mi-am adunat curajul pentru a face o încercare cu grupul respectiv.

Ceea ce am găsit la grupul de suport mi-a schimbat treptat viaţa în bine şi mi-a dat o stabilitate pe care nu o cunoscusem niciodată înainte. Am avut parte de o acceptare minunată din partea unor oameni care cunoşteau cele mai mici detalii din viaţa mea. Această combinaţie dintre sinceritate şi dragoste este una dintre cele mai puternice motivaţii pentru schimbare pe care le cunosc.

De aproximativ nouă ani sunt liderul unui mic grup de suport şi deseori mi-am dorit să am parte şi la biserică de calitatea părtăşiei cu care m-am obişnuit în grupul de suport.

Pastorul meu a fost primul căruia i-am mărturisit despre luptele mele cu homosexualitatea (în afara celor din mediul clinic). Eram colegi de cameră la o strângere de weekend şi am hotărât dinainte să îi spun. Într-o vineri seara, am vorbit împreună în dormitorul unde stăteam. Eram atât de nervos, încât tremuram. Am vorbit aproape o oră, iar el m-a asigurat de sprijinul său. În următorii câţiva ani, a devenit unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai mei şi l-am vizitat periodic pentru a-i face cunoscute vindecarea emoţională şi spirituală de care mă bucuram.

Câţiva ani mai târziu, am fost nominalizat drept conducător al bisericii şi am fost ca paralizat datorită rezervelor pe care le aveam din cauza trecutului meu. El m-a asigurat că toţi am avut un comportament regretabil în trecut, dar că identitatea noastră primară este ceea ce devenim, nu ceea ce am fost.

Faptul că i-am făcut cunoscută pastorului John lupta mea, m-a ajutat, în cele din urmă, să îi spun şi soţiei mele, Carol. De câteva luni îi spusesem că mă duceam la un grup de studiu biblic pentru bărbaţi joi seara (în loc să îi spun că era vorba despre un grup de suport). Ea a observat schimbări pozitive la mine, subtile la început, şi curând a devenit curioasă cu privire la sursa schimbării. (Mai târziu a recunoscut că se ruga de ani de zile pentru asemenea schimbări.) M-am temut îi dezvălui lupta mea, dar în final I-am spus lui Dumnezeu că o voi face, dacă mă ajuta să sesisez ocazia perfectă.

Într-o seară a apărut prilejul potrivit, ceea ce am simţit clar în sufletul meu. Am reuşit să rostesc cuvintele care ştiam că o vor devasta, dar cumva, în seara aceea ne-am descurcat. În noaptea aceea am legănat-o în braţe pe soţia mea, care plângea cu suspine, ştiind că am îndurerat-o şi întrebându-mă dacă somnul va mai veni vreodată.

În următoarele două săptămâni am vorbit ore întregi în fiecare zi, încercând cu disperare să înţelegem ceva din trecutul pe care l-am avut în comun, pe care însă l-am trăit adesea ca nişte străini. Odată cu trecerea timpului, a venit vindecarea lipsei de încredere dintre noi, care era deosebit de mare. De atunci am experimentat o reînnoire a relaţiei noastre de căsnicie, pe care nu ne-am fi putut-o închipui niciodată. Suntem profund îndrăgostiţi, iar soţia mea este şi cea mai bună prietenă a mea.

M-am confruntat cu schimbări similare când le-am dezvăluit povestea mea celor trei copii ai mei, care erau pe atunci la liceu şi la colegiu. Au fost momente dureroase pentru noi toţi, dar cred că acum suntem mai puternici ca oricând, datorită durerii şi întristării noastre comune.

Astăzi povestea harului lui Dumnezeu faţă de mine şi familia mea este cunoscută în biserica noastră şi în familia noastră extinsă. Am avut numeroase oportunităţi pentru a face cunoscută povestea mea altor oameni, ca şi în grupuri. Faptul că fac aceasta îmi dă sentimentul redobândirii tuturor anilor pe care i-am irosit.

Cred că schimbarea şi vindecarea sunt disponibile pentru cei care se luptă cu homosexualitatea şi cu multe alte probleme, care afectează şi mădularele Trupului lui Cristos. Isus este prietenul păcătoşilor. Toţi avem nevoie disperată de un asemenea prieten.

[One Pastor’s Battle with Homosexuality. Tradus şi publicat cu permisiune. Copyright © 2000 The Banner, revista denominaţională a Christian Reformed Church. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.thebanner.org.]

Ispita

1 octombrie 1999

De-a lungul anilor, Leadership şi-a câştigat reputaţia de a se adresa problemelor legate de misiune în mod realist şi eliberator. Ocazional, aceasta însemnă să abordeze un tabu.

Cu şaptesprezece ani în urmă am publicat „The War Inside” [Războiul dinăuntru], despre lupta unui pastor anonim cu pofta şi voyeurismul. Datorită descrierii realiste a tentaţiei sexuale, a devenit repede unul dintre cele mai controversate – şi cele mai solicitate – articole ale noastre.

Aproape două decenii mai târziu, ispitele sexuale, în variate forme, continuă să îi chinuiască pe cei care fac misiune. Articolul următor prezintă lupta îndelungată a unui pastor pentru a birui gândurile şi dorinţele homosexuale. Ca şi „Războiul dinăuntru”, este o relatare sinceră despre un subiect sensibil şi credem că publicarea sa ar putea constitui un prim pas pentru ajutorarea altor lideri creştini care duc în viaţa privată o luptă asemănătoare.

În unele zile, impulsul de a avea fantezii nu era atât de rău. Eram ocupat cu munca, iar gândurile de acest gen nici măcar nu-mi treceau prin cap. Acelea erau momentele când îmi plăcea să fiu pastor. Savuram privilegiul de a întinde o mână de ajutor altora şi simţeam că Dumnezeu mă folosea pentru a atinge vieţile celor răniţi.

Dar în alte zile trebuia să depun toate eforturile pentru a rămâne concentrat asupra misiunii. Sentimentele mi se furişau în minte, stârnite de un corp musculos de pe stradă sau de un chip frumos dintr-un restaurant. Mă rugam şi încercam să-mi reprim gândurile chiar acolo, dar adesea erau prea grozave, prea plăcute. Acelea erau momentele când uram să fiu pastor. Dispreţuiam minciuna pe care o trăiam.

Viaţa şi slujirea mea erau un haos. La suprafaţă, eram un lider de biserică respectat, căsătorit cu o femeie frumoasă, cu o familie minunată. În interior, eram un om complet diferit, mistuit de dorinţe homosexuale.

Dimineţile de duminică erau deosebit de dureroase. Cum se duce la amvon un aşa-zis om al lui Dumnezeu, ca să predice cu integritate şi convingere despre faptul de a deveni o creaţie nouă, când propria lui viaţă este atât de pătată şi lipsită de speranţă? Deseori îi priveam pe cei din biserică şi mă gândeam: „Dacă, voi, oameni buni, aţi şti cum sunt eu cu adevărat, cu ce mă lupt în fiecare zi, gândurile pe care le-am întreţinut săptămâna aceasta…”

Într-o zi, m-am dus cu maşina într-un oraş îndepărtat, pentru a mă întâlni cu un grup de pastori din confesiunea mea. Am stat într-o cameră de conferinţe, discutând despre zonele din regiunea noastră care ar fi fost ideale pentru plantarea de noi biserici. Dar în timp ce discutam despre demografie şi strategii, eu mă luptam să opresc imaginile pornografice care îmi apăreau frecvent în minte, imagini care mi se imprimaseră prin privirea repetată a filmelor şi fotografiilor explicit sexuale.

În drum spre casă, am luat-o pe rampa de ieşire, am consultat Pagini Aurii şi în câteva minute mă aflam într-un magazin de casete video pentru adulţi, studiind copertele casetelor video şi revistele lucioase, căutând imaginea bărbatului perfect.

Nu eram ca alţi bărbaţi

Am crescut într-o familie creştină din clasa muncitoare. Dumnezeu mi-a arătat clar, de timpuriu, că slujirea era calea Lui pentru viaţa mea. Nu a fost întotdeauna o chemare bine-venită. Mi-a fost teamă de ea, am luptat cu ea, am dat-o la o parte. Dar nu am putut scăpa de ea.

Nimic nu îmi dădea mai multă pace şi împlinire decât să-i ajut pe alţi oameni şi să le fac legătura cu Creatorul lor. Eram foarte implicat în grupul de tineret, eram un voluntar obişnuit în călătoriile misionare şi un consilier de tabără neobosit pe timp de vară. Misiunea era bucuria mea, lucrul care mă făcea să mă simt împlinit.

În mod ironic, chemarea mea la misiune a coincis cu apariţia luptei cu homosexualitatea. Când eram băiat, trupul masculin îmi stârnea o mare curiozitate. Nu sunt sigur de ce. Poate din cauză că tatăl meu, care avea două slujbe, nu era prea mult prin preajmă. Atunci când era prezent, nici nu mă susţinea, nici nu era afectuos. Eram convins că nu mă iubea şi simţeam că eram o dezamăgire pentru el.

Ca adolescent, am ajuns la concluzia că eram diferit. Deşi simţeam o anumită atracţie pentru fete, eram mult mai atras de cei de acelaşi sex. Când m-am maturizat fizic, atracţiile au devenit mai puternice. Cu toate acestea, ştiam că dacă aş fi spus cuiva, ar fi fost o greşeală tragică.

Când părinţii mei vorbeau despre homosexuali, foloseau cuvinte ca „pervertiţi” şi „dezgustători”.

Într-o zi, am citit în ziar o scrisoare trimisă lui Ann Landers de cineva care se lupta cu sentimente homosexuale. În aceeaşi seară, mama s-a referit la ea. L-a numit pe bărbat „homo” şi a zis că oameni ca el erau bolnavi la cap. Cuvintele ei m-au rănit. De-ar fi ştiut ea că lupta lui era şi lupta fiului ei!

La liceu colegii făceau glume despre „poponari” şi „fetiţe”. În încercarea mea de a fi unul dintre băieţi, râdeam. Dar în interior mă durea. Eram confuz. De ce eram atras de băieţi? Eram o femeie în trupul unui bărbat? Eram o greşeală a naturii?

De multe ori, mă duceam în camera mea şi strigam la Dumnezeu, uneori cu mânie, uneori datorită unei neajutorări copleşitoare. Stăruiam ca Dumnezeu să mă schimbe. Dar indiferent cât de pasionată era rugămintea mea, indiferent cât de intense erau rugăciunile mele, nu m-am schimbat. Dorinţele mele faţă de cei de acelaşi sex nu au dispărut. În mintea mea, Dumnezeu păstra tăcerea.

Am găsit uşurare în fantezie şi autosatisfacere. Deşi nu am avut niciodată o întâlnire sexuală cu un bărbat, îmi hrăneam dorinţele puternice cu imagini erotice din reviste. Până la absolvirea liceului, fusesem expus la o cantitate relativ mică de pornografie, dar fantezia îmi scăpase de sub control. Era modul meu de a înfrunta singurătatea. Îmi oferea o scăpare, un sentiment puternic şi plăcut, până mă inunda următorul val de ruşine.

Colegiul a însemnat pentru mine o lume nouă a poftei şi obsesiei sexuale. Eram acum adult, într-un oraş diferit. Mă puteam rătăci. Urmam un colegiu creştin, dar aveam mai multă libertate decât cunoscusem vreodată înainte. În câteva luni, am descoperit pornografia explicită.

Strigam la Dumnezeu,
uneori cu mânie,
uneori datorită
unei neajutorări copleşitoare.
Stăruiam ca Dumnezeu
să mă schimbe.

Am continuat să-mi umplu mintea cu imagini noi cu bărbaţi, pe care le vedeam în reviste sau în cabinele din magazinele pornografice. Dar alinarea era întotdeauna temporară. De fiecare dată, mă simţeam un pic mai murdar. Ruşinea s-a amplificat, ca şi sentimentele de inferioritate. Îmi era greu să mă concentrez asupra temelor de la şcoală. În cea mai mare parte a timpului, viaţa mea era un iad.

Prima mărturisire

Când am ajuns la jumătatea colegiului, mi-am adunat curajul pentru a-i împărtăşi durerea mea unui prieten apropiat. Ne-am plăcut de când ne întâlnisem prima oară. Îl consideram evlavios, spiritual şi grijuliu. Îl respectam pentru încrederea de sine şi pentru ceea ce părea a fi o înţelepciune care depăşea vârsta pe care o avea. M-am gândit că voi fi în siguranţă dacă îi voi spune secretul meu.

Pe vremea aceea, pentru mine neliniştea de a fi doar un observator, un participant la viaţă, era mai mult decât puteam îndura. Băieţii din dormitorul meu aveau întâlniri cu fetele, îşi urmau visele şi se gândeau la viitor. Unii plănuiau să se logodească. Cu toate acestea, eu eram paralizat de teamă şi ruşine.

În noaptea în care am hotărât să împărtăşesc secretul meu, prietenul meu şi cu mine eram plecaţi la un loc privat pentru relaxare. Era aproape miezul nopţii, iar noi stăteam întinşi în camera noastră, povestind despre şcoală şi viaţă. În cameră era întuneric. El era în patul de sus. Eu eram întins în cel de jos. Anii de durere şi respingere se dezlănţuiau înăuntrul meu. Tremuram. Vroiam să-i împărtăşesc secretul meu, dar cuvintele refuzau să vină. Cum îi spui cuiva că eşti homosexual? Mă va respinge? Va spune altora?

Stăteam tăcut, căutându-mi cuvintele. Orice cuvinte, altele decât cuvântul cu „H”. Nu era niciunul.

În cele din urmă, am zis: „Ştii că se aşteaptă ca băieţii să fie atraşi de fete? Ei bine, eu sunt atras de…” Am rămas tăcut, dat el ştia deja.

„De băieţi?” a spus el.

„Da”, am răspuns după o lungă pauză. Deodată, secretul meu fusese rostit. Pentru prima dată, sufletul meu stătea gol înaintea altui om.

Nu-mi amintesc cuvintele colegului meu de cameră din acea seară, dar îmi amintesc de bunătatea lui. Cum s-a rugat pentru mine şi m-a acceptat. Mi-a oferit o privire fugară asupra harului şi acceptării lui Dumnezeu.

A fost un moment vindecător, dar în două săptămâni prietenia noastră s-a deteriorat. Mă bazam prea mult pe el. Contam pe el să mă ajute, să mă încurajeze, să mă repare. În cele din urmă, nevoia mea l-a îndepărtat. Cu înţelepciune, m-a încurajat să văd un consilier, ceea ce am şi făcut. Dar consilierea a fost pe termen scurt şi nu m-a ajutat prea mult.

O chemare dură

În ciuda sentimentelor de îndoială şi inadecvare, mi-am continuat drumul către slujirea cu normă întreagă. M-am dus la seminar, sperând că voi găsi în vreun fel vindecarea după care tânjeam cu disperare.

Unii ar putea argumenta că de la bun început nu ar fi trebuit să urmăresc slujirea, că lupta cu homosexualitatea mă descalifica de la slujirea efectivă şi, într-o anumită măsură, pot aprecia asemenea obiecţii. Dar mă întreb dacă cei care obiectează au experimentat vreodată o chemare de la Dumnezeu; felul în care El stăruie, împuterniceşte şi binecuvântează pe cineva aflat în slujba Sa.

În mod clar – prin conversaţii, încurajare din partea altora şi eficienţă în misiunile pe care le-am făcut – ştiam că destinul meu era să devin pastor. Nu a fost un proces uşor.

Uneori eram în agonie, întrebându-mă dacă eram destul de sfinţit pentru o astfel de chemare. Dar Dumnezeu a continuat să-mi deschidă uşi pentru slujire şi, oricât de mutilat eram din cauza luptei interioare, am intrat pe ele.

În cea mai mare parte a carierei mele la seminar, am reuşit să rezist impulsului de a folosi reviste pornografice. După ce am cedat o dată tentaţiei, m-am mărturisit pastorului meu. Fiind un bărbat profund şi înţelegător, m-a trimis la un consilier, care m-a încurajat să mă întâlnesc cu femei. A fost o mişcare care avea să-mi schimbe viaţa pentru totdeauna.

Încercând legătura căsătoriei

Am început curând să mă întâlnesc cu o tânără specială din biserica mea. Laura (nu este numele ei adevărat) era blândă şi plină de compasiune, întotdeauna dornică să-mi asculte plângerile despre examenele de greacă sau lucrările de teologie de treizeci de pagini. Ne făceam unul pe celălalt să râdem şi, cu timpul, am devenit foarte apropiaţi.

Dar tot nu vedeam niciun motiv pentru a-i dezvălui secretul meu. Ştiam că dacă relaţia noastră urma să continue, în cele din urmă, aveam să fiu nevoit să îi spun. Dar am hotărât să aştept. „Poate că voi găsi eliberare din lupta mea, înainte de a trebui să i-o dezvălui.”

Într-o seară, am cedat tentaţiei şi am vizitat un magazin de băuturi care vindea pornografie masculină. Totuşi, de data aceea nu am mai suportat vina. Ştiam că Laura vedea relaţia noastră ca având potenţial pe termen lung. Lucrul corect pe care trebuia să îl fac, am decis eu în sfârşit, era să încetez să o înşel şi să admit că făcusem ceva greşit, dar că nu era ceva foarte serios. Trebuia să ştie cine eram cu adevărat.

Mărturisirea mea a prins-o cu totul nepregătită. La început, i-a fost teamă. „De ce eşti atras de mine?”, m-a întrebat ea. „Ce înseamnă asta pentru relaţia noastră?”

Nu i-am putut răspunde. Am încurajat-o să discute cu pastorul nostru, care îmi cunoştea situaţia. S-au întâlnit în săptămâna următoare. El i-a arătat deosebirea dintre natura homosexualităţii şi păcatul efectiv de a exprima dorinţele în comportament. Fiindcă nu exprimam în comportament impulsurile pe care le aveam, ci doar mă luptam cu dorinţele, el credea că era lipsit de pericol să continuăm relaţia.

Sfatul pastorului a ajutat la diminuarea neliniştii Laurei, iar în cele din urmă am decis să ne căsătorim. O iubeam pe Laura, dar vedeam căsătoria şi ca un pas important spre închiderea uşii pentru sinele meu homosexual şi pentru adoptarea unei vieţi noi de heterosexualitate trăită în mod public.

Căsătorindu-mă, am sperat că, în cele din urmă, vechi pofte şi dorinţe se vor diminua. Nu a fost aşa.

Încet, încet am realizat că fusese un mod îngrozitor de a intra într-o căsătorie. Săream de la a fi un soţ bun, la a fi unul prost dispus, supărat şi deprimat. Din cauza frustrării care venea odată cu neputinţa de a mă împotrivi ispitei, o făceam să sufere pe soţia mea. O învinuiam pe ea pentru problemele mele.

În momentele de intimitate conjugală, mă trezeam cedând gândurilor de poftă faţă de bărbaţi, după care aveam sentimente enorme de vină. Bineînţeles, nu i-am spus ei aceasta. Ştiam că ar fi rănit-o profund să descopere că îi găseam pe bărbaţi mai provocatori decât ea.

Probleme în misiune

După seminar, am acceptat un post la o biserică mică, dar plină de viaţă. Eram un predicator competent. Prin Duhul Domnului, predicile mele aveau impact. Auzeam adesea cum Dumnezeu folosea anumite mesaje ale mele pentru a schimba vieţile oamenilor. Eram un administrator eficient. Aveam reputaţia că făceam lucrurile cum trebuie. Şi relaţionam bine cu membrii bisericii mele.

Îmi era uşor să arăt grijă pastorală. Eram capabil să simt empatie pentru sufletele rănite (datorită propriei mele dureri?), iar oamenii se deschideau faţă de mine, deseori spunând: „Nu mă aşteptam să-ţi spun toate astea.” O femeie spitalizată cu depresie severă mi-a spus că în prima duminică în care m-a întâlnit, a ştiut că înţelegeam durerea.

Cei mai mulţi oameni credeau că aveam totul, dar eu mă luptam din răsputeri, în multe zile, să mă menţin pe linia de plutire.

În exterior, ani de zile am rămas credincios soţiei mele şi slujirii mele. Dar în interior, comiteam adulter în mod regulat. Numai prin harul lui Dumnezeu am evitat să trec linia şi să mă implic cu un bărbat, şi asta numai fiindcă situaţia potrivită nu a apărut niciodată.

Pentru câteva clipe,
pornografia îmi oferea
o scăpare, un sentiment puternic şi plăcut,
până mă inunda
următorul val de ruşine.

Uneori eram atras fizic de bărbaţii pe care îi ştiam de la biserică. De obicei, îmi închipuiam că asemenea sentimente erau sigure, pentru că erau heterosexuali şi nu exista potenţialul pentru a mă implica sexual cu ei. Am pus capăt unei prietenii de monitorizare fiindcă ştiam că bărbatul ducea aceeaşi luptă ca mine, iar potenţialul ca amândoi să cădem era prezent.

Din nou, m-am confruntat cu durerea prin fantezie şi autosatisfacere. Pornografia a continuat să constituie o luptă constantă pentru mine. Ispita de a conduce maşina până la o librărie pentru adulţi era prezentă aproape de fiecare dată când mergeam la o întâlnire creştină sau făceam o vizită la spital. Deşi mă duceam rareori într-un asemenea loc, îmi creştea adrenalina numai trecând prin apropiere.

Lupta cea mai puternică avea loc atunci când soţia mea era plecată din oraş. Uneori lupta era atât puternică, încât mă umpleam de sudoare şi mă îmbolnăveam din punct de vedere fizic. După ce cedam, îi mărturiseam de obicei soţiei. Pe mine mă făcea să mă simt mai bine; pe ea o făcea să se simtă mai rău. Eram prea preocupat de mine însumi, ca să realizez ce îi făceam ei ca persoană, cum aceasta îi distrugea, puţin câte puţin, stima de sine şi sentimentul de siguranţă. Trăia într-o semistare de teamă că, într-o zi, cineva care mă cunoştea va trece pe acolo şi mă va prinde uitându-mă la pornografie. Îşi imagina că eram dat afară din slujire şi că vieţile noastre aveau să fie întoarse pe dos.

Cedarea psihică

După mai bine de zece ani de căsnicie şi după ceea ce părea a fi un haos emoţional de o viaţă, ajunsesem aproape la capătul puterilor. Un moment de îngăduire a poftei mă dusese la un magazin de casete video pentru adulţi, în suburbiile oraşului.

Aşa cum era ritualul pe care mi-l făcusem, am absorbit imaginile proaspete şi am părăsit magazinul, plin de ruşine şi dezgust. Dar de data aceea, valul de vină şi de frustrare a fost mai acut. Ca şi cum Dumnezeu îmi oferise o privire fugară asupra decăderii mele patetice, din propria Lui perspectivă. Trebuia să caut ajutor, chiar dacă însemna să îmi asum riscul ca biserica mea să afle.

Când am ajuns acasă, i-am spus Laurei că nu mai puteam continua să trăiesc aşa, că îmi voi face programare la o misiune care funcţiona pe lângă biserica dintr-un oraş apropiat, care îi ajuta pe cei care se luptau cu homosexualitatea. Nu ştia ce să creadă.

Când a vorbit, teama şi supărarea ei au ieşit la suprafaţă: „Dacă află cineva de la biserică, nu vei mai avea serviciu. Ce vom face? Cum le vei explica asta copiilor?” S-a prăbuşit pe un scaun şi a izbucnit în plâns. „De ce nu poţi să te aduni şi să termini cu asta?”

„Nu ştiu cum să termin cu asta”, am răspuns eu repede, supărat. „Am încercat. Dacă biserica noastră nu poate rezolva asta, atunci nu vreau să fac parte din ea.”

Am continuat, cu lacrimile curgându-mi: „Sfinţenia mea şi căsnicia noastră sunt mai importante pentru Dumnezeu decât serviciul meu. Iar sfinţenia mea şi căsnicia noastră încep să devină mai importante şi pentru mine. Trebuie să-mi asum riscul.”

În sfârşit, speranţă!

Consilierul cu care m-am întâlnit a vrut să particip la o întâlnire săptămânală pentru cei care se luptau cu homosexualitatea. M-am împotrivit săptămâni întregi, dar ştiam că trebuia să o fac.

Când conduceam maşina pe autostradă ducându-mă la prima întâlnire, eram plin de îndoială. Înăuntrul meu se dezlănţuia un război pe care nu îl mai simţisem niciodată. „Este lucrul pe care trebuie să îl faci. Dumnezeu va avea grijă de tine”, mi-am amintit mie însumi. Dar ridicându-şi capul urât, vechea mea natură păcătoasă striga: „Este o prostie! Dacă dai peste cineva cunoscut? Dacă unul dintre enoriaşii tăi este acolo?”

Când am ajuns, nu eram sigur ce voi găsi. Ceea ce am descoperit a fost un grup de bărbaţi şi femei care arătau ca aceiaşi oameni pe care îi văd la magazinul Kmart local. Arătau destul de mult ca mine.

Prima întâlnire s-a încheiat cu rugăciune pentru fiecare membru al grupului. Ne-am împărţit în grupuri de câte patru, strigându-ne numărul, ca să ne împărtăşim nevoile şi să le spunem celorlalţi ceva despre noi înşine. Spre surpriza mea, Dumnezeu a dirijat numerele astfel încât cei care slujeau în biserică erau în acelaşi grup: soţia unui pastor, un fost pastor de tineret, un dirijor de muzică şi eu. Am rămas perplex. În acea clipă, am ştiut că Dumnezeu era acolo şi că era mulţumit că eram şi eu acolo. Ştiam că avea să fie bine.

Aproape doi ani am învăţat despre ruşine, despre ispită şi despre vindecarea identităţii noastre rănite. Am discutat ce înseamnă să fii bărbat sau femeie şi cum să dezvoltăm relaţii sănătoase. Ne-am împărtăşit unul altuia durerile, temerile şi eşecurile.

În acel mediu, haosul vieţii mele a început să iasă la iveală. Am fost capabil să dau la iveală sufletul meu sângerând şi durerea mea nerezolvată, şi să găsesc înţelegere, dragoste şi acceptare de la oameni care se aflau în aceeaşi situaţie ca mine. Mai mult, am primit speranţă că viaţa putea fi diferită, că Dumnezeu putea să mă vindece.

Dar au fost şi momente când am vrut să renunţ. Momente când vindecarea era prea înceată şi dureroasă. Citisem cărţi, fusesem la consiliere şi de luni de zile nu vizionasem pornografie, dar apărea ceva care declanşa o recădere în vechile obiceiuri.

Într-un asemenea moment, i-am spus consilierului: „Schimbarea nu este posibilă.”

„Este în ordine să spui că este extrem de grea”, mi-a răspuns el. „Dar nu spune că este imposibilă.”

Am început să încetez să mă ţin tare de rănile din trecut. Trebuia să le ofer iertare celor care mă răniseră – tatălui meu distant emoţional, mamei mele dominatoare, tovarăşilor mei de aceeaşi vârstă lipsiţi de sensibilitate şi altor zeci de oameni care mă răniseră. Mi-am amintit de ei unul câte unul, în prezenţa consilierului meu iubitor, i-am iertat şi I-am dat durerea mea lui Dumnezeu.

Într-o zi, consilierul m-a întrebat: „Când te gândeşti la Dumnezeu ca Tată, ce gânduri îţi trec prin minte?”

Întrebarea lui m-a luat pe nepregătite. Nimeni nu mă mai întrebase aşa ceva (şi dacă ar fi făcut-o, probabil că nu aş fi răspuns sincer). M-am gândit un moment şi am răspuns: „Că este distant şi că este dezamăgit de mine.”

„Şi cum Îl descrie Biblia pe Dumnezeu Tatăl?” m-a întrebat consilierul.

Cuvintele pe care le învăţasem în copilărie mi-au venit în minte: „Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. El nu se ceartă fără încetare şi nu ţine mânia pe vecie… Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână… Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi.” (Psalmul 103:8-9, 13-14, 12)

„Mi se pare”, a continuat consilierul, „că ai o percepţie corectă despre Dumnezeu în minte, dar nu şi în inimă. Îl vezi pe Tatăl tău ceresc cum l-ai văzut pe tatăl tău pământesc. Dar Dumnezeu nu este aşa.”

Ştiam că acele cuvinte erau adevărate, dar pentru mine erau atât de greu de acceptat! Cu toate acestea, măcar o mică parte din adevăr mi-a pătruns în inimă. În acea clipă, am văzut clar calea plinătăţii.

Reînnoirea minţii şi a sufletului

Astăzi soţia mea şi cu mine ne aflăm în drum spre vindecare. Mai mult de două decenii m-am temut de durere şi respingere. Acum, mulţumită consilierii pline de putere, centrate pe Cristos şi ajutorului unui mentor masculin plin de compasiune, care m-a provocat să fac alegeri responsabile şi mi-a cerut socoteală când nu le făceam, am găsit adevărata libertate ca bărbat, soţ şi pastor.

Parte din vindecarea mea a implicat să-mi asum mai multe riscuri în dezvoltarea prieteniilor. Făcând astfel, am descoperit cât de dornic eram de prietenii sănătoase cu alţi bărbaţi. Când m-am simţit confortabil având relaţii sănătoase cu cei de acelaşi sex, atracţia fizică faţă de bărbaţi s-a diminuat. Relaţia cu soţia mea s-a schimbat, de asemenea. Momentele noastre intime s-au îmbunătăţit semnificativ, deoarece acum sunt capabil să mă concentrez exclusiv asupra ei. Am descoperit o atracţie sexuală pozitivă faţă de ea, care în trecut lipsea extrem de mult.

Cel mai important este că Dumnezeu mi-a descoperit iar şi iar că trebuie să cresc în relaţia mea cu El. Când mi-am făcut un obicei din a petrece mai mult timp memorând şi meditând la Cuvântul lui Dumnezeu, am realizat cât de multe minciuni am crezut în viaţă – minciuni despre cine eram, despre ce îmi dădea valoare şi despre abilitatea şi dorinţa lui Dumnezeu de a mă schimba.

Ceea ce am descoperit mi-a adus nu numai vindecare şi speranţă în viaţa personală, ci mi-a inspirat şi un nou entuziasm în slujirea mea ca pastor.

Cândva credeam că eram homosexual datorită gândurilor şi sentimentelor mele. Credeam că eram fixat în rolul de homosexual şi că ar trebui să mă văd ca homosexual. De atunci, am devenit conştient că Dumnezeu mă vede în Cristos ca o creaţie nouă. (2 Corinteni 5:17) Sunt un creştin care se luptă uneori cu gânduri homosexuale, care însă s-au diminuat considerabil. Dar aceasta este numai o parte din cel care sunt eu. Nu este identitatea mea.

Aş minţi dacă aş spune că procesul prin care am trecut a fost uşor sau că am ajuns la destinaţie. Va fi o călătorie care va dura întreaga mea viaţă. Dar Dumnezeu mi-a adus schimbare dincolo de cele mai nebuneşti vise ale mele. Şi ştiu că încă nu a terminat.

[My Secret Struggle. Tradus şi publicat cu permisiune. Autorul acestui articol este pastorul unei biserici din Midwest, Statele Unite.]