de Bob Van Domelen, Director la Broken Yoke Ministries
Aceasta este mărturia unui bărbat care a molestat tineri, a fost prins, a fost condamnat şi a descoperit harul vindecător al lui Isus Hristos pe când era în închisoare. Van Domelen nu minimalizează enormitatea oricărui act de abuz al copilului sau efectul său devastator asupra victimelor, dar este capabil, prin experienţa lui personală, să discute despre abuz şi cauzele lui din perspectiva abuzatorului. Făcând astfel, el aduce în discuție posibilitatea vindecării acelora consideraţi cel mai adesea cu neputinţă de ajutat. O mărturie unică.
Diferitele celule de închisoare pe care le-am ocupat aproape trei ani erau similare: un pat de metal simplu, o masă mică sau un birou şi o fereastră cu gratii care nu se deschidea mai mult de câţiva centimetri. Alţi deţinuţi din apropierea mea comiseseră crime, violuri, jafuri armate şi alte delicte. Sentinţa mea: abuz sexual de gradul întâi şi de gradul doi care a implicat băieţi.
Când eram mic îmi plăcea să fiu ţinut în braţe. Într-o seară, când aveam cam şase ani, m-am urcat în poala tatălui meu ca să-l sărut de noapte bună.
Mama m-a întrerupt. „Nu crezi că eşti puţin cam mare pentru asta?” m-a întrebat. Am ezitat, apoi am coborât şi am oferit doar un salut verbal: „Noapte bună, tati.” De atunci nu l-am mai strâns în braţe şi nu l-am mai sărutat niciodată pe tatăl meu.
Câţiva ani mai târziu, m-am trezit implicat în activitate sexuală cu băieţi mai mari decât mine. La început am fost speriat, dar am ajuns să mă bucur de momentele de intimitate. În anii care au urmat, am găsit alţi băieţi de vârsta mea sau puţin mai mici, care au răspuns la încurajarea mea pentru intimitate fizică. Teama de a nu descoperit a limitat numărul întâlnirilor fizice la o dată sau de două ori pe lună. Pentru un scurt moment, nevoile mele de dragoste şi atingere erau satisfăcute.
Când aveam șaisprezece ani, tatăl meu a murit din cauza complicaţiilor datorate diabetului. M-am străduit să plâng, dar lacrimile au venit cu dificultate, ca şi cum ceva se închisese în mine.
Întâlnirile mele sporadice cu fetele din timpul liceului au implicat sărutul şi unele explorări cu mâna, mai degrabă nereuşite. Lucrurile au fost mai serioase în colegiu, când mi-am pierdut virginitatea heterosexuală, în efortul de a-mi dovedi mie însumi că eram normal. Deși mă simţeam oarecum stânjenit în relaţionarea cu sexul opus, nu aveam probleme în a găsi plăceri fizice cu femeile. Dar cele mai semnificative relaţii pentru mine erau cu tovarăşii de aceeași vârstă și de acelaşi sex.
Fiind student în primul an de colegiu, un bărbat mai în vârstă mi-a făcut propuneri sexuale într-o toaletă publică şi nu după mult am început să frecventez asemenea locuri. Pentru un timp, m-am agăţat de ideea că un asemenea comportament era doar experimentare, lucruri pe care bărbaţii le fac uneori. Dar când cei din jurul meu au discutat despre homosexualitate, am realizat că descriau genul de activităţi pe care le făceam eu.
După ce am absolvit colegiul, s-a întâmplat ceva care mi-a provocat o mare disperare. Într-o după-amiază de duminică, mă aflam în camera de duş a unei şcoli locale după ce înotasem în piscină. Mai era cineva în camera de duş, un tânăr care părea să privească fiecare mişcare pe care o făceam. Dacă îmi atingeam piciorul, el și-îl atingea pe al lui. Când am zâmbit, a făcut la fel. I-am sugerat că poate vroia să vină la apartamentul meu, unde ar fi fost mai puţin probabil să fim întrerupţi, şi a fost de acord.
Mai târziu, după ce am făcut sex, l-am întrebat: „De ce m-ai lăsat să-ţi fac asta?” Nu voi uita niciodată răspunsul lui: „Astăzi este cea de a cincisprezecea aniversare a mea. Vroiam să aflu cum este să iubeşti un bărbat.”
Am intrat în panică. „Sunt profesor şi tocmai am abuzat acest copil!” m-am gândit. „Te rog, Dumnezeule, nu îngădui să fiu prins şi nu se va mai întâmpla niciodată.” Dar s-a întâmplat iar.
Cei mai mulţi elevi îmi spuneau „tati” şi îmi împărtăşeau rănirile şi speranţele lor. Unii tineri erau maturi în exterior, dar ascuns, în spatele faţadei, se găsea un copil vulnerabil, căutând dragoste şi tandreţe. Un factor care îi făcea adesea sensibili era absenţa propriului lor tată. Înainte de sfârşitul anului şcolar, eram implicat sexual cu cel puţin un elev.
O întâlnisem pe soţia mea, Cathy, în primele mele săptămâni ca profesor. La un an după absolvirea colegiului, mă căsătorisem cu speranţa că o relaţie heterosexuală îmi va putea corecta viaţa distorsionată. Inima mea credea că înţelegea dragostea, dar în căsătorie a intrat un băiat confuz şi imatur, nu un bărbat.
În multe nopţi am rămas treaz şi m-am rugat lui Dumnezeu să mă elibereze din întunericul vieţii mele. Lacrimile îmi curgeau la gândul de a-mi pierde soţia şi familia. Rugăciunea mea se termina întotdeauna cu: „Te rog, nu îngădui să fiu prins!”
În aprilie 1985, un tânăr care îmi fusese elev cu paisprezece ani în urmă, a revenit în oraş cu singurul scop de a mă confrunta. Când a întrebat câţi alţi băieţi abuzasem sexual, i-am spus: „niciunul” şi i-am spus că relaţia noastră a fost specială. Dar a simţit că nu spuneam adevărul şi s-a dus la poliţie.
În câteva zile am fost interogat şi arestat. Nu-mi pot aminti ce m-a întrebat poliţia în cele patru ore de interogatoriu, dar când am fost lăsat singur, am auzit o voce înăuntrul meu: „Acesta este răspunsul la rugăciunile tale.”
În dimineaţa următoare mi s-a acordat eliberarea pe cauţiune şi am fost adus acasă de soţia mea. Mass-media a difuzat informaţia despre arestarea mea. Eram atât de ruşinat, încât m-am gândit să mă sinucid, dar să-mi iau viaţa părea o contradicţie prea mare faţă de cuvintele pe care le auzisem. Cum putea fi sinuciderea răspunsul la rugăciunile mele?
A trecut exact un an din ziua arestării până la pronunţarea sentinţei. În acea perioadă, dragostea vindecătoare a lui Dumnezeu a devenit evidentă când oamenii, şi apoi o comunitate rugativă, m-au învăţat cum să caut prezenţa Lui. La început L-am căutat pe Dumnezeul lor, experienţele lor. În cele din urmă, am învăţat să caut o relaţie personală cu Dumnezeu. Aveam nevoie cu disperare să cred că Bob Van Domelen avea preţ pentru a fi mântuit şi că păcatele mele din trecut nu-mi dictau neapărat viitorul.
Cea mai dură parte din apariţia mea finală la tribunal a fost faptul că am fost nevoit să îl ascult pe ofiţerul Curţii, complet străin mie, citind detaliile acuzaţiilor împotriva mea. Trecuse un an întreg, un an în care fusesem liber de pornografie şi de comportament acoperit de o discreţie întunecată. Vroiam să strig: „Nu sunt același om cu cel despre care citiţi!”
Judecătorul m-a întrebat apoi dacă vroiam să adaug ceva în apărarea mea. Le-am cerut iertare în mod sincer tuturor celor cărora le făcusem rău. Apoi judecătorul m-a condamnat la cinci ani de închisoare şi la zece ani de supraveghere ulterioară. „Sper că sentinţa ta va fi o avertizare pentru alţii”, a adăugat el. „Societatea are nevoie de protecţie împotriva celor ca tine.”
Veştile se răspândesc repede printre bărbaţii închişi, iar notițe scrise de mână au început să apară pe cadrul patului meu, anunţând că eram un molestator de copii. Remarci lascive şi sugestive erau incluse, împreună cu comentarii că nu trebuia să trăiesc. Aruncam acele eforturi în toaletă. Ceilalţi bărbaţi doar râdeau şi o luau de la început. Rareori dormeam mai mult de cincisprezece, douăzeci de minute odată.
La început numai soţiei mele i s-a permis să mă viziteze. Cathie a reuşit să obţină permisiunea ca vizitele familiei să aibă loc într-o altă parte a clădirii. Am sosit cu cătuşe la mâni şi la picioare, putând să fac doar paşi mici, între două gărzi înarmate. Dintre toate amintirile mele din închisoare, după-amiaza primei vizite de familie este cea mai dureroasă pentru mine.
Pe când eram în închisoare, am petrecut ore întregi în fiecare zi citind Biblia. Indiferent unde eram trimis în sistemul de închisoare din Wisconsin, am urmat toate studii biblice care mi s-au aprobat.
Într-o marţi dimineaţa a anului 1988, m-am trezit concentrându-mă pe un singur verset: Neemia 2:17. („Le-am zis atunci: «Vedeţi starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este dărâmat, şi porţile sunt arse de foc. Veniţi să zidim iarăşi zidul Ierusalimului şi să nu mai fim de ocară!»”) În seara aceea, la studiul biblic, oaspetele vorbitor a fost Bill Windel, Directorul unei misiuni locale a foştilor homosexuali numită Broken Yoke Ministries (Misiunea Jugul Rupt, n. trad.).
Bill şi-a spus mărturia şi am vorbit despre misiunea lui. „Grupul nostru de marţi seara se numeşte Părtăşia Neemia”, a spus el, „în cea mai mare parte fiindcă vedem adevărul din spatele versetului 17 din capitolul doi.” Am fost uimit – era versetul la care meditasem!
După întâlnire am vorbit cu Bill, care mi-a dat permisiune să îl chem ca să ne întâlnim ori de câte ori simţeam nevoia. Întotdeauna a răspuns la chemările mele cu speranţă, încurajare şi rugăciuni. Era primul fost homosexual pe care îl întâlneam, iar faţa lui strălucea literalmente ori de câte ori vorbea despre Isus Hristos. Odată ieşit din închisoare, m-am dus cu maşina la Madison în fiecare săptămână, pentru a frecventa strângerile de grup. În septembrie 1990 am înființat un grup de suport Broken Yoke în zona Milwaukee. Mărturia dragostei lui Bill mi-a dat curajul să cred că dacă îmi făceam mărturia cunoscută, aceasta ar face o diferenţă pentru alţii.
Procesul meu de vindecare se bazează pe realizarea faptului că Dumnezeu mă iubeşte. Îi predau viaţa mea zilnic. Crescând spiritual, am devenit mai conştient de alegerile mele, în loc să cedez pur şi simplu unui comportament compulsiv, adictiv.
Acum privesc tinerii foarte diferit de cum o făceam cu ani în urmă. Nu mă mai hrănesc cu vulnerabilitatea lor şi nu mai văd în ei un aspect al plinătăţii de care am nevoie în interior. Scrierea unui jurnal privat îmi arată cum mi se schimbă gândirea şi comportamentul.
Unele lucruri, ca pornografia, nu mai prezintă atracţie pentru mine. Dar sunt vulnerabil în alte domenii. Evit librăriile pentru adulţi. Spun o rugăciune rapidă înainte de a intra în toalete publice. Nu pot să zăbovesc în vestiare unde tinerii se schimbă.
Ştiu că astfel de ispite oferă doar promisiuni goale de împlinire. Acum am o libertate pe care nu vreau să o pierd, o libertate clădită atât pe amintirile a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mine, cât şi pe promisiunile Lui pentru ceea ce îmi stă înainte.
Merg la un terapeut, fiindcă am nevoie de o ureche obiectivă, care să mă ajute să sortez ceea ce simt, de un ofiţer de supraveghere căruia nu îi este teamă să pună întrebări directe şi de prieteni care să mă monitorizeze. Cel mai important, dedic o parte din fiecare zi studierii Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu.
Am vorbit la o biserică recent şi am simţit că Dumnezeu mă încuraja să mărturisesc păcatele mele din trecut împotriva tinerilor. După aceea o femeie s-a apropiat de mine şi şi-a deschis braţele, în ceea ce era o invitaţie clară la o îmbrăţişare. Am păşit înainte şi eram la doar câţiva centimetri de contactul cu ea, când a spus: „Sunt Sue, mama lui Oscar.” Șocat, am realizat că fusesem implicat sexual cu fiul ei.
Am acceptat îmbrăţişarea, cu o rugăminte pentru iertare. Mi-a spus că Oscar este acum pastor într-un oraş mare. „Până acum câteva luni te-am urât”, mi-a zis ea. „Într-o zi, împărtăşeam parte din rănirea mea soţiei pastorului meu, iar ea a menţionat Broken Yoke.” Când Sue i-a spus fiului ei despre mine, el a răspuns: „Mă rog pentru acest om încă de când îmi era profesor.” I-am scris lui Oscar şi i-am cerut iertare.
Astăzi împărtăşesc starea în care am fost, fiindcă majoritatea oamenilor, chiar şi mulţi creştini, spun că nu există speranţă pentru cineva ca mine. Dar eu ştiu că ei greşesc. În timp ce Hristos ocupă tot mai mult din acest bărbat pe nume Bob, sunt schimbat în bărbatul care m-a creat El să fiu. Uşile închisorii mele s-au deschis şi acum umblu liber.
[Bob Van Domelen, Darkness Now Light. Copyright © 1998 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]
Pentru mărturia soției lui Bob Van Domelen, clic pe Perspectiva unei soții.
