Dr. Paul Cameron, Director la Family Research Institute
Societatea are un interes absolut în interzicerea unui comportament care pune în pericol sănătatea sau siguranţa comunităţii. Din această cauză, de-a lungul istoriei, legăturile „de dragoste” homosexuale au fost interzise de lege. De asemenea, homosexualii îşi îndeplinesc nesatisfăcător obligaţia de a creşte copii sănătoşi, bine socializaţi. Homosexualii susţin că relaţiile lor sunt echivalente căsătoriei între un bărbat şi o femeie. Ei cer societăţii să ofere demnitate parteneriatele lor şi să le aprobe, dându-le statutul legal de „căsătorii”. Mai mult, ei argumentează că homosexualilor ar trebui să li se permită să devină părinţi sociali sau să adopte copii.
Cele mai bune dovezi ştiinţifice sugerează că aprobarea de către societate a parteneriatelor homosexuale ar dăuna societăţii în general şi copiilor în particular. Un mare număr de dovezi ştiinţifice sugerează că o căsătorie homosexuală este o contrafacere defectuoasă a căsătoriei tradiţionale şi că pune într‑un pericol clar şi prezent sănătatea comunităţii şi bunăstarea copiilor.
Căsătoria tradiţională îmbunătăţeşte sănătatea participanţilor, are cea mai mică rată de violenţă domestică, prelungeşte viaţa şi este cel mai bun context pentru creşterea copiilor. Cuplarea homosexuală subminează sănătatea participanţilor, are cea mai înaltă rată de violenţă domestică, scurtează viaţa şi este un mediu nesatisfăcător pentru creşterea copiilor.
Fapte despre căsătoria homosexuală
Faptul # 1: Căsătoriile homosexuale durează puţin.
Când examinezi tiparele comportamentului homosexual, devine clar că în pledoaria pentru căsătoria homosexuală legală se referă mai puţin la căsătorie şi că este mai mult o mişcare pentru legitimitate. Cei mai mulţi homosexuali şi lesbiene nu sunt în relaţii monogame şi, de fapt, sunt adesea singuri fiindcă aşa preferă.
- Într-un studiu[1] pe 2000 de homosexuali din SUA şi Europa din anii 1960, cercetătorii au găsit că „traiul de unul singur este probabil principalul tipar rezidenţial pentru homosexualii bărbaţi. El oferă libertatea de a urma orice stil de viaţă homosexuală alege cineva, fie că aceasta înseamnă întâlniri pe furiş în parcuri sau cufundarea în subcultura homosexuală. În plus, relaţiile homosexuale sunt destul de fragile pentru a face acest tipar rezidenţial destul de obişnuit, fie că este deliberat, fie că nu.”
- Un studiu din 1970 din San Francisco[2] a găsit că aproximativ 61% dintre homosexuali şi 37% dintre lesbiene locuiau singuri.
- În 1977, Raportul Spada[3] a constatat că numai 8% dintre homosexualii din eşantionul său au pretins că aveau o relaţie monogamă cu un iubit cu care locuiau.
- În acelaşi an[4] peste 5000 de homosexuali şi lesbiene au fost întrebaţi: „Te consideri «căsătorit» cu cineva homosexual?” Numai 40% dintre lesbiene şi 25% dintre homosexuali au spus „da”. Autorii au constatat că în ceea ce priveşte „cuplurile homosexuale de albi, este greu şi să sugerezi că există norme de comportament. Te poţi aştepta să găseşti un tipar clar de «categorii» apărând din răspunsurile la întrebări despre iubiţi, prieteni sexuali şi relaţii. De fapt, nu a apărut niciun asemenea tipar.”
- La începutul anilor 1980, un eşantion aleatoriu mare[5] de aproape 8000 de cupluri heterosexuale şi homosexuale au răspuns la anunţurile din ziare alternative. Numărul mediu de ani împreună a fost de 9,8 pentru cei căsătoriţi, 1,7 pentru heterosexualii care coabitau, 3,5 pentru cuplurile de homosexuali şi 2,2 pentru cuplurile de lesbiene.
Varietate, în loc de monogamie
Deşi activiştii homosexuali deseori raţionează că legalizarea căsătoriei homosexuale ar ajuta la a face asemenea relaţii mai statornice, realitatea este că cei mai mulţi homosexuali doresc varietate în ceea ce priveşte partenerii lor sexuali, nu monogamia căsătoriei tradiţionale.
- În 1987, numai 23% dintre homosexualii din Londra[6] au raportat exclusivitate sexuală „în luna dinaintea interviului”.
- În 1990, numai 12% dintre homosexualii din Toronto, Canada[7] au spus că erau în relaţii monogame.
- În 1991, în mijlocul crizei SIDA, homosexualii australieni[8] au fost monitorizaţi pentru a vedea dacă îşi schimbaseră obiceiurile sexuale. Esenţialmente, în 5 ani nu a fost nicio schimbare: 23% au raportat o relaţie monogamă, 35% o relaţie nemonogamă şi 29% numai „sex întâmplător”. Autorii au raportat că „erau aproape la fel de mulţi bărbaţi care intrau în monogamie ca cei care ieşeau din ea şi la fel de mulţi care ieşeau din parteneriate numai întâmplătoare, ca cei care intrau în ele”. [subliniere adăugată]
- În 1993, un studiu[9] pe 428 de homosexuali din San Francisco a găsit că numai 14% au raportat un singur partener sexual în anul anterior. Vasta majoritate au avut parteneri sexuali multipli.
- În 1994, cea mai mare revistă naţională homosexuală[10] a raportat că numai 17% din eşantionul său de 2500 de homosexuali au susţinut că locuiau împreună în relaţii monogame.
- Chiar şi homosexualii care au parteneri pe termen lung nu joacă după „regulile” tipice. Numai 69% dintre homosexualii olandezi[11] cu un „partener” în genul căsătoriei locuiau de fapt împreună. Numărul mediu al „partenerilor din afară” per an al „căsătoriei” era de 7,1 şi a crescut de la 2,5, în primul an al relaţiei, la 11, în al şaselea an.
De ce sunt căsătoriile homosexuale mai scurte şi mai puţin dedicate decât căsătoriile tradiţionale?
La orice moment dat, mai puţin de o treime dintre homosexuali şi aproximativ jumătate dintre lesbiene trăiesc cu un iubit sau o iubită. Din cauză că relaţiile sunt scurte, homosexualul mediu poate anticipa multe, multe „divorţuri”.
În orice moment, aproximativ 10% dintre homosexuali locuiesc împreună în relaţii monogame. Monogamia lor rareori durează mai mult de un an. Poate că jumătate dintre lesbiene locuiesc împreună în relaţii monogame. Acestea se dizolvă în mod tipic în 1-3 ani.
Aceleaşi tipare apar în literatura ştiinţifică în ultimii 50 de ani – atât cu mult înaintea, cât şi în timpul epidemiei de SIDA. Această consecvenţă sugerează o realitate asociată cu practica homosexualităţii, una improbabil să fie afectată de schimbările în legile cu privire la căsătorie.
Experienţa scandinavă
În Danemarca, o formă de căsătorie homosexuală este legală din 1989. În 1995, mai puţin de 3% dintre homosexualii danezi s-au căsătorit, iar 28% dintre aceste căsătorii se încheiaseră deja prin divorţ sau moarte.[12] Experienţa daneză nu oferă nicio dovadă că o „căsătorie” homosexuală este benefică. Bărbaţii care s-au căsătorit cu bărbaţi au fost de trei ori mai predispuşi să fie văduvi înainte de vârsta de 55 de ani, decât bărbaţii care s-au căsătorit cu femei! Similar, o femeie care s-a căsătorit cu o femeie a fost de trei ori mai predispusă să fie văduvă, decât o femeie care s-a căsătorit cu un bărbat.
Deşi numai 3% dintre homosexuali s-au căsătorit în Norvegia şi Suedia, căsătoriile homosexuale au mai frecvent ca rezultat divorţul. În aceste ţări, divorţul este cu aproximativ 50% mai probabil la homosexualii bărbaţi şi cu 200% mai probabil la lesbiene. Mai mult, anulând scuza obişnuită de „a sta împreună de dragul copiilor”, divorţul a fost mai obişnuit în cazul în care copiii au locuit cu cuplul de acelaşi sex.[13]
Faptul # 2: Studiile arată că o „căsătorie” homosexuală este periculoasă pentru sănătatea persoanei.
În toată lumea, numeroşi cercetători au raportat că homosexualii „dedicaţi” sau „în cuplu” sunt mai predispuşi decât homosexualii „celibatari” să se angajeze în practici sexuale foarte riscante şi nesanitare biologic. Ca o consecinţă a acestei activităţi, ei îşi măresc şansele de a primi SIDA şi alte boli transmise sexual sau aflate în sânge.
- În 1983, aproape de începutul epidemiei de SIDA, homosexualii din San Francisco[14] care au pretins că erau în „relaţii monogame” au fost comparaţi cu cei care nu erau. Fără excepţie, cei în relaţii monogame au raportat mai frecvent că se angajaseră în activitate nesănătoasă biologic în ultimul an. Ca exemple, 4,5% dintre cei monogami, comparativ cu 2,2% dintre cei fără partener, se angajaseră în băutul urinei, iar 33,3%, comparativ cu 19,6%, au pretins că au practicat sexul oral-anal.
- În 1989, cercetătorii italieni[15] au investigat 127 de homosexuali care frecventau o clinică de SIDA. Douăsprezece procente dintre cei fără parteneri stabili, comparativ cu 28% dintre cei cu parteneri stabili, erau HIV+. Investigatorii au remarcat că „spre surpriza noastră, bărbaţii prostituaţi nu păreau să se afle într-o situaţie de risc crescut, în timp ce homosexualii care au raportat un partener stabil (adică acelaşi bărbat în cele şase luni anterioare) se aflau într-o situaţie de cel mai înalt risc relativ”.
- În perioada 1991-1992, 677 de homosexuali din Anglia[16] au fost întrebaţi despre „sexul anal neprotejat”. Cei care aveau parteneri „regulaţi” au raportat vieţi sexuale care aveau o probabilitate „de aproximativ trei ori mai mare de a implica sex anal neprotejat, decât parteneriatele descrise ca „întâlniri întâmplătoare/de o noapte”. Sexul cu un partener regulat „era mult mai important decât cunoaşterea statutului HIV, în facilitarea unui comportament de risc înalt”.
- Un studiu britanic din 1993 al jurnalelor[17] a 385 de homosexuali, a raportat că bărbaţii din relaţii „monogame” practicau mai mult raportul anal şi mai mult sexul anal-oral, decât cei fără un partener stabil. El concluziona că „bărbaţii homosexuali într-o relaţie închisă… prezintă… cel mai înalt risc de transmitere a HIV”.
- În 1992, un eşantion[18] de 2593 de homosexuali din Tucson, Arizona şi Portland, Oregon au confirmat datele substanţiale că „bărbaţii homosexuali aflaţi în relaţii principale prezintă o probabilitate semnificativ mai mare, decât bărbaţii necăsătoriţi, să se fi angajat în raportul anal neprotejat”.
- Similar, un eşantion din 1993[19] de homosexuali din Barcelona, Spania, practicau sex mai riscant cu partenerii regulaţi decât cu cei pe care îi alegeau ocazional.
- Chiar şi un studiu din 1994[20] pe mai mult de 600 de lesbiene a demonstrat că „legătura dintre monogamie şi sexul neprotejat… a fost foarte consecventă în interviuri. Sexul protejat era în general echivalat cu întâlnirile întâmplătoare; sexul neprotejat era în general echivalat cu relaţiile de încredere. Nefolosirea barierelor de latex era văzută ca un pas înainte în procesul de dedicare relaţională. Alegerea de a face sex neprotejat indica o încredere mai profundă şi intimitate când relaţia avansa.”
De ce este „căsătoria” homosexuală un pericol pentru sănătate?
În timp ce oamenii căsătoriţi îşi iau un angajament şi, în general, trăiesc conform cu legămintele lor de credincioşie sexuală, participanţii atât la „căsătoriile” homosexuale, cât şi la cele lesbiene, îşi oferă unul celuilalt ceva destul de diferit. Ei văd intimitatea biologică împărtăşită şi asumarea de riscuri sexuale ca pe o marcă a încrederii şi dedicării. Expunerea în acest fel la dejecţiile trupului partenerului măreşte riscul la boală, în special dacă partenerul a fost „căsătorit” cu altcineva înainte sau a participat la sex cu alţii în afara relaţiei.
Există dovezi puternice că atât homosexualii, cât şi lesbienele, sunt mai predispuşi să-şi asume riscuri biologice când fac sex cu un partener, decât atunci când fac sex întâmplător. Există, de asemenea, dovezi puternice că homosexualii contractează în mod disproporţionat mai multe boli, în special SIDA şi diferite forme de hepatită, de la sexul cu „parteneri”, mai mult decât când fac sex cu necunoscuţi.
Ca mulţi bărbaţi homosexuali, lesbienele „căsătorite” sunt mai predispuse să se angajeze în intimitatea biologică şi asumarea de riscuri. Totuşi, ratele de deces şi boală pentru lesbienele fără partenere apar ca fiind la fel de înalte ca ale celor care au partenere.
Faptul # 3: „Căsătoria” homosexuală are cea mai înaltă rată de violenţă domestică.
Violenţa domestică este o preocupare a sănătăţii publice. Printre heterosexuali, nu numai că este un reper evident al unei căsătorii în necaz, dar atenţia mass-media şi taxele în dolari pentru ajutorarea „femeilor bătute” au crescut amândouă uimitor, în anii recenţi. Ceea ce nu se raportează este dovada empirică, sugerând că cuplurile homosexuale au rate mai înalte de violenţă domestică, comparativ cu cuplurile heterosexuale.[21]
În 1996[22], Susan Holt, coordonator al unităţii de violenţă domestică a Centrului Homosexual & Lesbian din Los Angeles, a spus că „violenţa domestică este cea de a treia cea mai mare problemă de sănătate cu care se confruntă comunitatea homosexuală şi lesbiană astăzi şi se află doar în urma SIDA şi a abuzului de substanţe… în privinţa numerelor şi letalităţii”.
Rata medie a violenţei domestice în căsătoria tradiţională, stabilită de un studiu federal naţional[23] pe 6779 de cupluri căsătorite în 1998, este aparent mai mică de 5% pe an. În timpul celui mai recent an al căsătoriei, 2,0% dintre soţi şi 3,2% dintre soţii au spus că au fost răniţi, împinşi sau s-a aruncat cu lucruri în ei. Heterosexualii necăsătoriţi, coabitanţi, raportează[24] rate mai înalte de violenţă domestică – o rată de aproximativ de la 20% la 25% pe an.
Când acelaşi standard este aplicat relaţiilor homosexuale şi lesbiene, apar următoarele dovezi:
- În 1987 în Georgia[25], 48% din 43 de cupluri lesbiene şi 39% din 39 de cupluri homosexuale au raportat violenţa domestică.
- În 1988, 70 de studenţi, lesbiene şi homosexuali, au participat la un studiu[26] despre rezolvarea conflictului în relaţiile homosexuale şi lesbiene. Cu o ajustare ascendentă, fiindcă numai un partener din cuplu a raportat (adică cercetătorii au primit „doar o parte a poveştii”), estimativ 29% dintre cuplurile homosexuale şi 56% dintre cuplurile lesbiene au experimentat violenţa în anul precedent.
- În 1989, au fost intervievate 284 de lesbiene[27] implicate „într-o relaţie lesbiană dedicată, de coabitare” în timpul ultimelor 6 luni. Cu o ajustare pentru raportarea de către un singur partener, estimativ 43% dintre relaţii au fost violente în anul precedent.
- În 1990, aproape jumătate din 90 de cupluri lesbiene din Los Angeles au raportat[28] violenţa domestică anual. 21% dintre aceste femei au spus că erau mame. Interesant, dintre mamele care aveau copii care locuiau cu ele, 11 trăiau în relaţii „violente” şi 11 în relaţii „neviolente”. Deci, spre deosebire de căsătoria tradiţională, unde părinţii renunţă adesea la certuri pentru a-i proteja pe copii de ostilitate, din această investigaţie nu există dovezi că prezenţa copiilor a redus rata violenţei domestice.
Per total, dovezile sunt destul de evidente că violenţa domestică homosexuală depăşeşte violenţa domestică heterosexuală. Literatură ştiinţifică limitată sugerează că violenţa domestică fizică are loc în fiecare an la mai puţin de 5% dintre cuplurile căsătorite tradiţional, la 20%-25% dintre heterosexualii coabitanţi şi la aproximativ jumătate din cuplurile lesbiene. Dovada este mai puţin sigură pentru homosexuali, dar rata lor pare să se afle undeva între ratele pentru heterosexualii necăsătoriţi, pentru coabitanţi şi pentru lesbiene.
Violenţa domestică homosexuală, o problemă mai mare decât „agresarea homosexualilor”
Activiştii homosexuali şi mass-media sunt rapizi în a susţine că atitudinile discriminatorii din partea societăţii „hetero” conduc direct la violenţa împotriva homosexualilor (adică la „agresarea homosexualilor”). De fapt, dovezile sugerează că violenţa domestică homosexuală depăşeşte substanţial – în frecvenţă şi letalitate – oricare dintre şi toate formele de „agresare a homosexualilor”. Adică violenţa pe care homosexualii şi-o fac unul celuilalt este mult mai semnificativă decât violenţa pe care alţii le-o fac homosexualilor. În 1995, un consorţiu pentru violenţa domestică homosexuală a condus un studiu[29] în şase oraşe mari – Chicago, Columbus, Minneapolis, New York, San Diego şi San Francisco – unde au fost înregistrate rapoarte despre hărţuirea antihomosexuală sau violenţa domestică între persoane de acelaşi sex. Incidentele de hărţuire au intrat în categorii începând de la abuzul verbal (de exemplu, „homo”, „poponar”), la rănirea fizică efectivă sau distrugerea proprietăţii. Violenţa domestică homosexuală, pe de altă parte, s-a referit doar la incidentele în care a avut loc vătămare fizică sau a existat o ameninţare serioasă (adică a îndeplinit standardele legale pentru violenţa domestică).
Rezultatele? La nivel naţional,[30] ca şi în aceste oraşe mari, în jur de jumătate din rapoartele antihomosexuale din 1995 au implicat doar remarci jignitoare sau insulte, astfel, necrescând nivelul violenţei fizice reale sau ameninţării cu aceasta. În San Francisco au fost 347 de apeluri pentru violenţă domestică între persoane de acelaşi sex şi 324 de apeluri pentru hărţuire antihomosexuală. În trei din celelalte cinci oraşe mari au fost, de asemenea, mai multe apeluri care au raportat violenţă domestică între persoane de acelaşi sex decât hărţuire antihomosexuală. Aceeaşi proporţie a fost raportată pentru studiu ca întreg. Dat fiind că jumătate din rapoartele de hărţuire nu s-au ridicat la nivelul violenţei, în timp ce violenţa domestică înseamnă exact aceasta, dacă datele colectate de acest consorţiu al homosexualilor corespunde cu realitatea de bază, ameninţarea fizică pentru homosexuali din violenţa domestică între persoane de acelaşi sex, este cel puţin de două ori mai mare ca ameninţarea fizică pe care o experimentează din „exterior”.
În loc de a fi un „adăpost împotriva furtunilor vieţii”, aşa cum este uneori caracterizată căsătoria tradiţională, faptul de a avea un parteneriat homosexual măreşte, de fapt, pericolele fizice asociate cu homosexualitatea.
Faptul # 4: Dovezile empirice demonstrează că homosexualii sunt părinţi necorespunzători.
Au fost publicate mai puţin de 40 de studii comparative despre efectele părinţilor homosexuali. Numai unul[31] s-a bazat pe un eşantion aleatoriu, iar un altul[32] a urmărit copiii de peste 14 ani. Restul s-au bazat pe eşantioane mici de voluntari şi acelea de obicei cu copii sub vârsta de 10 ani. Studiile s-au adresat rareori preocupărilor tradiţionale – de exemplu, molestarea sau recrutarea de către părinţi sau iubiţii lor. Nici nu au tins să considere efectele asupra adolescenţilor. În schimb, ele au fost „instantanee” ale unui anumit moment din vieţile copiilor. Totuşi, dovezile empirice susţin aşteptările bunului simţ.
Molestarea şi incestul
Într-un studiu aleatoriu,[31] 28 (0,6%) din 4600 de copii cu părinţi nehomosexuali au raportat sex cu părinţii lor sau cu părinţii lor vitregi. În contrast, pentru copiii cu părinţi homosexuali, 3 din 6 fii au raportat sex cu tatăl lor (2 din cei 3 au spus că erau homosexuali la vârsta adultă), iar 2 din 11 fiice au raportat sex cu o mamă vitregă.
În singurul studiu relevant,[33] 1 din 11 fii adulţi cu taţi homosexuali a raportat că fusese sedus de el.
O recenzie a 78 de cazuri la Curtea de Apel (de-a lungul anului 1998) care au implicat un părinte homosexual şi unul heterosexual – contestând custodia a 142 de copii – a descoperit 4 cazuri de molestare implicându-i pe părinţii homosexuali, dar niciunul implicându-i pe părinţii heterosexuali. În alte 154 de cazuri de custodie care i-au implicat pe heterosexuali, folosite ca studiu de control, un tată vitreg şi-a molestat fiica vitregă.[34, 35] În unul din cele cinci studii clinice ale copiilor homosexualilor,[36] un client s-a plâns că mama lui lesbiană îl forţase să aibă prima experienţă sexuală cu un homosexual.
Este dificil de obţinut fapte cu privire la copiii naţiunii aflaţi în plasament social. Cu toate acestea, în 2003, răspunzând unei cereri a Libertăţii de Informare, statul Illinois a raportat că între 1997-2002, dintre 270 de părinţi, sociali sau adoptivi, care s-au angajat în abuz sexual „dovedit”, 34% erau homosexuali.[37] O recenzie exhaustivă a primelor 50 de ziare ca circulaţie şi a agenţiilor de presă din 1980 până în 2003, a găsit că 169 de părinţi sociali abuzaseră sexual 351 de copii luaţi în plasament.[38] Dintre aceştia, 88% erau bărbaţi, iar 53% dintre acei bărbaţi practicau homosexualitatea.
Acelaşi studiu a găsit că în 21 de poveşti din „locuinţe sociale asistate”, molestarea a fost homosexuală în proporţie de 71%. De asemenea, cel puţin 334 dintre cele 349+ de victime din locuinţele sociale asistate erau băieţi. Constatările, atât din plasamentele individuale cât şi din locuinţele sociale asistate, indică o prezenţă homosexuală, disproporţionat mai mare, în molestarea sexuală a copiilor sociali.
Şcoala şi viaţa de familie
Copiii cu părinţi homosexuali duc vieţi răvăşite. Singurul eşantion ales aleatoriu[31] a găsit 17 copii care au raportat un părinte homosexual. Cei 17 au prezentat o probabilitate mai mare să raporteze sex cu un părinte, să se angajeze în homosexualitate la prima întâlnire sexuală, să fie molestaţi sexual, să devină homosexuali şi să raporteze nemulţumire faţă de copilăria lor.
Cel mai cuprinzător studiu comparativ s-a bazat pe rapoartele profesorilor, ca şi pe interviuri cu elevi şi părinţii lor.[39] 58 de copii de şcoală elementară, crescuţi de cupluri homosexuale, au fost atent potriviţi (după vârstă, clasa la şcoală şi clasa socială) cu 58 de copii cu părinţi heterosexuali care coabitau şi cu 58 de copii cu părinţi căsătoriţi. Copiii cu părinţi căsătoriţi făceau cel mai bine faţă la matematică şi abilităţile limbii, erau pe locul doi la performanţe la studiile sociale, erau cei mai activi la sporturi, experimentau cele mai înalte nivele de implicare parentală la şcoală şi acasă (de asemenea, părinţii lor îi monitorizau cel mai atent acasă) şi aveau părinţii cu cele mai înalte aşteptări de la ei.
Copiii heterosexualilor care coabitau se aflau între, în timp ce copiii homosexualilor s-au clasat cumva mai sus la studiile sociale, cel mai jos la matematică şi abilităţile limbii, erau cei mai puţin populari (adesea izolaţi social), cei mai rezervaţi şi formali, experimentau cele mai scăzute nivele de implicare parentală, atât la şcoală, cât şi acasă, îndeplineau mai multe sarcini în gospodărie şi erau mai frecvent meditaţi. Părinţii lor exprimau mai rar aspiraţii înalte, educaţionale şi de carieră, pentru ei. De fapt, profesorii au spus că copiii homosexualilor erau „mai confuzi” cu privire la genul lor.
Cazurile juridice confirmă
De-a lungul anului 1998,[41] 142 de copii cu părinţi homosexuali au fost implicaţi în 78 de dispute cu privire la custodie. Conform înregistrărilor curţii, părinţii care au minţit, s-au angajat în activitate criminală sau practicau homosexualitatea, au fost mai predispuşi să fie înregistraţi ca făcându-le rău copiilor lor. Din nou, conform înregistrărilor, părinţii homosexuali au minţit şi/sau s-au angajat în activitate criminală mai frecvent.
Părinţii şi asociaţii lor au fost înregistraţi că i-au expus pe copiii lor la „vătămare” în 70% dintre cazuri în ceea ce îi privea pe homosexuali, în contrast cu numai 5%, pentru heterosexuali. „Vătămarea”, în acest studiu, a inclus neglijarea, violenţa, seducerea şi hiper-sexualizarea. Per total, homosexualii au fost consideraţi responsabili pentru 97% dintre prejudiciile aduse copiilor înregistrate.
Este mai probabil ca părinţii homosexuali să aibă copii homosexuali
Într-un studiu de 14 ani,[32] care a comparat 28 de copii crescuţi de 18 mame lesbiene, cu 21 de copii crescuţi de 16 mame singure, când au fost întrebaţi ce credeau că vroia mama lor să devină ei, 40% dintre copiii lesbienelor, dar niciunul dintre copiii heterosexualilor divorţaţi, au spus că ei credeau că mama lor vroia ca ei să fie homosexuali. Fără să fie surprinzător, 67% dintre fiicele şi 57% dintre fiii mamelor lesbiene, faţă de 13% dintre fiicele mamelor heterosexuale şi 20% dintre fiii lor, au spus că aveau în vedere relaţiile homosexuale. De asemenea, 29% dintre fiicele lesbienelor şi 13% dintre fiii lor (dar niciunul dintre copiii mamelor singure) au raportat o relaţie homosexuală. De fapt, două dintre fiicele lesbienelor au spus că atunci când a fost vorba de sex, s-au bucurat în primul rând de homosexualitate.
Punând împreună diferitele studii despre copiii homosexualilor, publicate de-a lungul anului 1999, cel puţin 19% din 115 fiice şi 16% din 120 de fii, au spus că s-au angajat ei înşişi în homosexualitate; adică 17% din cei 235 de descendenţi. În grupurile de comparaţie care au fost folosite în aceste studii, numai 2% din cei 66 de copii ai heterosexualilor au spus că practicau homosexualitatea.[34]
Copiii părinţilor homosexuali suferă de jenă şi izolare
Când un cercetător[41] a intervievat 39 de copii adulţi ai homosexualilor, 56% „au exprimat o oarecare preocupare, din cauza poverii de a păstra secretă o parte din vieţile lor”, iar 44% „au afirmat că au simţit că sexualitatea părinţilor lor pusese cereri speciale sau constrângeri, asupra prieteniilor lor”. „Răspunsurile pozitive” ale copiilor la homosexualitatea unui părinte au scăzut când copilul a devenit adolescent. Studiul a constatat că „peste jumătate din eşantion au raportat că trecuseră printr-o perioadă când s-au temut de ostracizare sau ridiculizare, din partea băieţilor de vârsta lor”. Susţinătorilor statutului de părinte al homosexualilor le place să răspundă că, deşi copiii crescuţi de homosexuali experimentează o dificultate socială mai mare, aceasta este numai deoarece căsătoria homosexuală nu este încă legală. Dacă ar fi, temeiul pentru ridiculizare şi ostracizare nu ar mai exista. În timp ce nu există îndoială că legalizarea căsătoriei homosexuale ar pune „pecetea aprobării” pe relaţiile homosexuale şi „familiile” lor, problemele cu care se confruntă astfel de copii este improbabil să se evaporeze.
Un lucru este sigur, cele mai rele excese ale comportamentului homosexual – promiscuitatea, actele sexuale bizare şi periculoase, transmiterea bolilor sexuale, abuzul de alcool şi droguri – apar cel mai frecvent în acele locuri unde homosexualitatea este cel mai mult tolerată şi acceptată, ca San Francisco sau Key West, Florida.[42] În loc să practice un comportament mai responsabil în medii „nediscriminante”, tolerante, în mod tipic se întâmplă contrariul. Pe de altă parte, multe din prejudiciile pe care le experimentează copiii din cauza părinţilor homosexuali au foarte puţin de-a face cu izolarea socială sau respingerea, în special când este vorba de neglijenţa, seducerea sau violenţa parentală.
Cântărind faptele: Ce concluzie putem trage?
Căsătoria homosexuală este o idee nefastă. În timp ce căsătoria tradiţională oferă beneficii participanţilor la ea, cât şi societăţii, „căsătoria homosexuală” dăunează oricui este atins de ea – în special copiilor. Nu numai că îi expune pe homosexuali la un risc crescut la HIV şi alte boli transmise sexual, dar îi supune şi la o ameninţare crescută la violenţă domestică. Căsătoria homosexuală nu este deloc precum căsătoria tradiţională. Uniunile homosexuale nu sunt clădite în jurul dedicărilor pe viaţă, nici nu sunt medii bune în care să fie crescuţi copiii. Cei care susţin legalizarea căsătoriei homosexuale îi includ pe aceiaşi oameni „miloşi”, care au militat pentru dreptul celibatarilor de a deveni părinţi. Ştim rezultatele acelei campanii: o treime dintre copiii naţiunii nu au tată. Ştim, de asemenea, că acei copii care nu au tată fac faţă mult mai slab la şcoală, intră în necaz cu legea şi devin ei înşişi părinţi disfuncţionali.
Ar fi nesăbuit să schimbăm în rău ceva atât de vital pentru sănătatea personală şi socială precum căsătoria tradiţională, pentru a îmbuna aceleaşi suflete tulburate care au promovat harababura culturală din prezent.
Referinţe
[1] Weinberg M. S., Williams C. J. (1975) Male homosexuals: their problems and adaptations. NY: Penguin.
[2] Bell A. P., Weinberg M. S. (1978) Homosexualities. NY: Simon & Schuster.
[3] Spada J. (1979) The Spada report. NY: Signet.
[4] Jay K., Young A. (1979) The gay report. NY: Summit.
[5] Blumstein P., Schwartz P. (1983) American couples. NY: Morrow.
[6] Hunt A. J. ş.a. (1990) Genitourinary Medicine, 66:423-427.
[7] Orr, K., Morrison K. (1993) Doing it in the 90s. University of Toronto & Laval Universities.
[8] Kippax S. ş.a. (1993) AIDS, 7:257-263.
[9] Osmond D. H. ş.a. (1994) American Journal of Public Health, 84:1933-1937.
[10] Lever J. (1994) Advocate, Issue 661/662, 23 august, 15‑24.
[11] Deenen A. A. ş.a. (1994) Archives of Sexual Behavior, 23:421-431.
[12] Wockner R. (1997) Advocate, Issue 726, 4 februarie, 26; Cameron P., Cameron K., Playfair W. L. (1998) Does homosexual activity shorten life? Psychological Reports, 83:847-866.
[13] Andersson G., Noack T., Seierstad A., Weedon-Fekjaer H. (2004) Divorce-risk patterns in same-sex ‘marriage’ in Norway and Sweden. PAA2004 Annual Meeting, Boston 4/13/04.
[14] McKusick L. ş.a. (1985) American Journal of Public Health, 75:493-496.
[15] Franceschi S. ş.a. (1989) Lancet, 1:42.
[16] Dawson J. M. ş.a. (1994) AIDS, 8:837-841.
[17] Coxon A. P. M. ş.a. (1993) AIDS, 7:877-882.
[18] Hoff, C. C. ş.a. (1997) Journal of Acquired Immune Deficiency Syndromes, 14:72-78.
[19] Wang J. ş.a. (1997) Social Science & Medicine, 44:469-477.
[20] Stevens P. E. (1994) Social Science & Medicine, 39:1565‑1578.
[21] Cameron P. (2003) Domestic violence among homosexual partners. Psychological Reports, 93:410-416.
[22] Holt S. (1996) Ending the cycle of domestic violence. Gay and Lesbian Times, 9/26/96, 39.
[23] Sorenson J. ş.a. (1996) American Journal of Public Health, 86:35-40.
[24] Ellis D. (1989) Violence and Victims, 4:235-255.
[25] Gardner R. (1988) Method of conflict resolution and correlates of physical aggression and victimization in heterosexual, lesbian, and gay male couples. Disertaţie doctorală nepublicată, University of Georgia.
[26] Waterman C. K. ş.a. (1989) Journal of Sex Research, 26:118‑124.
[27] Lockhart L. L. ş.a. (1994) Journal of Interpersonal Violence, 9:469-492.
[28] Coleman V. (1990) Violence in lesbian couples: a between groups comparison. Disertaţie doctorală nepublicată, California School of Professional Psychology, LA.
[29] Merrill G. (1996) Press release from National Coalition of Anti-Violence Programs, 22 oct. 1996 din San Francisco şi diferite intreviuri din nov. 1996 cu autorul senior Merrill, Jerri Lynn Fields în Chicago şi Bea Hanson în New York.
[30] Anti-Lesbian/Gay Violence in 1995 (1995) Horizons Community Services, publicaţie proprie.
[31] Cameron P., Cameron K. (1996) Homosexual parents. Adolescence, 31:757-776.
[32] Golombok S., Tasker F. (1996) Do parents influence the sexual orientation of their children? Developmental Psychology, 32:3-11.
[33] Cameron P., Cameron K. (1996) Homosexual parents. Adolescence, 31:757-776.
[34] Gottlieb A. R. (2003) Sons talk about their gay fathers: life curves. Binghamton, NY: Harrington Park Press.
[35] Cameron P. (1999) Homosexual parents: testing common sense. Psychological Reports, 85:282-322; Cameron P., Cameron K. (1998) Homosexual parents: a comparative forensic study of character and harms to children. Psychological Reports, 82:1155-1191.
[36] Schwartz M. F., Masters W. H. (1984) The Masters and Johnson treatment program for dissatisfied homosexual men. American Journal of Psychiatry, 141:173-181.
[37] Cameron P. (2003) Molestations by homosexual foster parents: newspaper accounts vs. official records. Psychological Reports, 93:793-802.
[38] Cameron P. (2005) Are over a third of foster parent molestations homosexual? Psychological Reports, 96:275-298.
[39] Cameron P., Cameron K. (1996) Homosexual parents. Adolescence, 31:757-776.
[40] Sarantakos S. (1996) Children in three contexts: family, education and social development. Children Australia, 21:23-31.
[41] Cameron P., Harris D. W. (2003) Homosexual parents in custody disputes: a thousand child-years exposure. Psychological Reports, 93:1173-1194.
[42] Golombok S., Tasker F. (1996) Do parents influence the sexual orientation of their children? Developmental Psychology, 32:3-11.
[43] Cameron P. (1999) Homosexual parents: testing common sense. Psychological Reports, 85:282-322.
[44] Paul J. P. (1986) Growing up with a gay, lesbian or bisexual parent. Disertaţie doctorală nepublicată, University of Califfornia, Berkeley.
[45] Madigan N. (2004) Key West suddenly shy, puts pasties on its party. New York Times, 20 octombrie.
[Getting the Facts: Same-Sex Marriage. Copyright © Family Research Institute. Tradus şi publicat cu permisiune.]
Studiile arată că HIV se transmite în principal în relaţiile sexuale dintre bărbaţi. Într-un studiu făcut în SUA în anii 1994 şi 1995, 51% dintre bolnavii de SIDA erau bărbaţi homosexuali şi doar 8% erau bărbaţi heterosexuali.[1] În anul 2000, 86,5% dintre cazurile de SIDA la bărbaţii albi americani se datorau sexului homosexual, iar numai 4,1% sexului heterosexual.[2] Datele statistice prezentate de Centrele pentru Controlul şi Prevenirea Bolii (CDC) în 2010, arată că rata îmbolnăvirilor cu SIDA şi sifilis pentru bărbaţii homosexuali este de 44 de ori mai ridicată decât cea a îmbolnăvirilor la bărbaţii heterosexuali şi de 40 de ori mai ridicată decât cea a femeilor heterosexuale.[3]
Homosexualitatea este asociată şi cu numeroase gânduri şi tendinţe de sinucidere. Dorinţa de a pune capăt disperării deseori găsite în homosexualitate explică parţial rata înaltă a tendinţelor suicidare. Aproximativ 40% dintre homosexuali s-au gândit serios la sinucidere sau au încercat să se sinucidă.[24] Tinerii homosexuali pot să realizeze până la 30% din sinuciderile reuşite ale tinerilor în fiecare an.[25] 30% dintre adolescenţii bisexuali au încercat să se sinucidă cel puţin o dată. Într-un studiu efectuat pe 5000 de bărbaţi homosexuali şi femei homosexuale, 35% dintre bărbaţi şi 38% dintre femei au luat în considerare, cu toată seriozitatea, sinuciderea sau au avut o tentativă de sinucidere.[26] Astfel, 31% dintre homosexuali au cel puţin o tentativă de sinucidere, comparativ cu heterosexualii, unde rata este de 2,9% pentru tinerii cu vârsta între 18-24 de ani şi 4% pentru persoanele între 25-44 de ani.[27] Deci, homosexualii au o rată de sinucidere de cel puţin 10 ori mai mare decât heterosexualii.[28]
