Mă numesc Vlad, am douăzeci şi doi de ani, iar viaţa mea este cu totul alta decât ceea ce trebuie. Sunt homosexual şi nu sunt mulţumit de ceea ce sunt. De la vârsta de cincisprezece ani până în prezent am avut nenumărate contacte cu persoane de acelaşi sex. Nu am vrut să fac aceasta, dar ce simt mă îndeamnă mereu şi tot acolo îmi stă gândul. Mă simt bine cu bărbaţii şi, deşi ştiu că nu este calea pe care trebuie să merg şi că nu este bine, de fiecare dată m‑am implicat foarte profund şi fără nicio reţinere.

Am avut însă eşecuri în urma relaţiilor în care m-am implicat sentimental. Sunt nefericit, dar nu pot să mă las. Cum să fac şi ce să fac, ca să fiu schimbat de ceea ce simt şi de ceea ce sunt? Oare va exista vreodată posibilitatea de a mă schimba? Nu pot să cred, nu pot să văd cum poate fi schimbarea. Cele de pe site sunt scrise, dar până la fapte, nu ştiu dacă e real. Eu unul ştiu ceea ce sunt şi nu cred că voi scăpa vreodată. Îmi pun tot felul de întrebări şi nu găsesc răspunsul. Aş merge oricând la consiliere. Curiozitatea mă îndeamnă şi chiar aş încerca dacă e posibilă schimbarea, după cum se spune.

Îmi amintesc de unele jocuri copilăreşti la lacuri, cu prietenii. Jucam prinsa prin apă, dezbrăcaţi, atingându-ne unii de ceilalţi, ne cuprindeam în braţe unul pe celălalt şi, în anumite momente, mă cuprindeau senzaţii de plăcere. Oare de acolo să fie dereglarea?

Am avut şi relaţii de lungă durată cu bărbaţii. M-am îndrăgostit nebuneşte de cei cu care am avut o relaţie stabilă, ultima fiind de cinci ani. Stăteam împreună seară de seară şi locuiam împreună ca persoanele hetero, în cuplu normal. Aşa ne-am considerat şi noi, doar atât, diferea orientarea sexuală, restul lucrurilor le-am făcut la fel ca într-un cuplu de hetero.

Aţi auzit să se schimbe cineva la psiholog? Vreun homosexual? Tocmai am ascultat emisiunea cu Contra Curentului şi acolo consilierul respectiv spunea că la psiholog şanse mari nu prea sunt, că acolo nu au dotări şi prea multă experienţă pentru cazuri de genul. Până şi la Contra Curentului e foarte complicat, fiindcă mulţi renunţă, merg la şedinţe o dată, de două ori şi a treia oară nu mai merg.

Nu sunt evanghelic, dar îmi place să merg la biserică la evanghelici, mai rar acum, pentru că serviciul nu îmi permite vara. Şi acasă ascult muzică de genul de pe net, Efraim – Spre cer privim, Ierusalim – Când mă aflu-n prezenţa Ta, Emanuel Canada – Doamne, sunt al Tău elev, Raze de lumină – A trecut o zi, Harul popular – Vino!, melodii care îmi plac şi mă fac să mă simt bine când le ascult.

Mă cunosc foarte bine şi cu păstorul şi cu mulţi alţii de acolo. Au încercat să mă ducă pe drumul acesta cu ei, dar neştiind ceea ce sunt. Am evitat, tocmai pentru situaţia în care mă găsesc. Mă gândesc că ar fi un păcat să fac asta. Nu vreau să par în faţa lumii cinstit ca pocăit, dacă eu, în interiorul meu, nu sunt cum trebuie să fiu. Nu pot să fiu doar de faţadă, în faţa lumii, cum fac mulţi alţii din bisericile de evanghelici, fiecare din anumite motive sau din interese materiale sau financiare, pentru a fi ajutaţi. Mai mult, aş muri de ruşine dacă ar afla păstorul despre mine, ştiind că am mers atâta timp aşa acolo şi mă cunosc toţi cei mai importanţi din biserică. Nu pot discuta despre problema mea cu cei care mă cunosc.

Aş dori să mai povestesc încă multe lucruri, dar nu îmi permite acum timpul să scriu, deşi nu cred că o să-mi ajungă vreodată. Ar fi un roman întreg de povestit. Aş dori să destăinui pe parcurs tot ce am pe suflet, tot ce s-a întâmplat până acum în viaţa mea.

Deşi nu cred că se va putea, încerc şi vreau, de aceea apelez la dumneavoastră, pentru a mă îndrepta într-un fel sau altul să merg pe calea cea bună, într-o zi, când va fi posibil. Cine mă poate ajuta, aştept să mă contacteze.

Luptaţi mai mult! Îmi pare atât de rău de noi, încât necurmat suspin sau oftez. Vă sfătuiesc din propria mea experienţă, am douăzeci de ani, pentru că încerc şi eu să scap. După ce am fost la trei păstori, am observat că, dacă nu facem nimic, cu nimic ne alegem, ba chiar suntem mai răi pe zi ce trece.

Vă promit că, dacă veţi face ce vă zic, veţi ajunge cel puţin în stadiul meu, deşi încă mă mai lupt cu gândurile. Doresc ca Domnul să ne ajute să luptăm pe zi ce trece tot mai mult, ca să scăpăm din groapa sau chiar din prăpastia asta.

Experienţa mea a fost puţin mai bună ca a unora dintre voi, cei ce aţi scris. Am fost botezat cu Duhul Sfânt, iar apoi am întreţinut relaţii sexuale cu băieţi. În seara în care am început, nu am vrut să o fac, dar eram aşa de robit, încât cu oricine dormeam în pat, doar băieţi, îi forţam să facă sex cu mine. Am ştiut că nu e bine, dar nu m-am putut abţine, şi nu a fost numai o dată.

Dar apoi am avut o depresie de tremuram tot şi nu mai puteam gândi. Eram sigur că din cauza a ceea ce am făcut. Parcă cineva îmi forţa mâna la nas să mă omor sau, când vedeam un cuţit, parcă mă forţa cineva să mă omor – slavă Domnului că nu am făcut-o! – dar apoi am mers la păstorul bisericii unde mergeam şi i-am spus ce-i cu mine. Când i-am spus cum mă simt, mi-a sugerat să mă duc la psihiatrie. Am luat tratamentul şi mi-am revenit puţin. De trei ori am fost internat.

Când am fost la o întrunire de fraţi înguşti, vă spun sincer că ei sunt aspri cu nelegiuirea, dar sunt oameni ca noi, am vorbit cu nişte păstori şi le-am spus cu ce mă confrunt, că ochii mei fugeau după băieţii mai simpatici. Tot aşa a mers şi mai departe, ba mai mult, recent mă gândeam nopţile că dorm cu băieţi, practicam şi alte perversiuni sexuale. Dar am observat ce v-am spus mai sus, că nu rezolvăm nimic dacă nu încercăm.

Deşi acum încă am atracţie pentru ei, iar aceasta nu ştiu cum să o schimb, nu sunt de acord cu ideea că aşa m-am născut şi mă lupt. M-am rugat de nenumărate ori ca Domnul să mă scape, dar ceva din mine nu vrea şi cred, din toată inima, că este natura umană păcătoasă, şi ştiţi cum e ea. Nu mai privesc poze şi filme, deşi m-am uitat la unul şi nu pot să mi-l mai scot din cap. Am probleme şi cu vocea unora, adică timbrul mă atrage la ei, cu mâinile, că au mâinile mai nu ştiu cum.

Am hotărât să nu mă mai uit la filme, chiar simple, cu tipi cool; nu am mai conversat cu cei care sunt aşa şi nici nu vreau, deşi mă lupt mult, să nu cumva să mă dau la ei sau altceva de felul acesta. Vă sugerez să renunţaţi la ei, dacă îi aveţi în preajma voastră; eu unul am hotărât să nu mă mai holbez la ei. Nu uitaţi că nu este uşor! Dar eu mă gândesc că mai bine stau cu capul în pământ acum, decât în ziua judecăţii. Rugaţi-vă cu lacrimi, iar dacă nu aveţi, cereţi-I lui Isus!

Încerc să mă integrez în familie, apoi între colegi, iar apoi în biserică. Îmi e frică că mă descoperă, dar să vă spun ceva: când mă luptam cu mine tot mai mult, cu atât mai mult conversau oamenii cu mine, deşi nu ştiau ce-i cu mine, şi asta cred că doar Dumnezeu o face. Mie mi se pare că sunt făţarnic, că încerc să fiu altul, fiindcă mă dau drept altul, dar şi aceasta cred că vine de la Satan. Trebuie să credem Biblia, deşi eu încă mă lupt să o cred. Dumnezeu cu voi! Doamne, dă-ne putere!

DUPĂ UN TIMP

Eu fac bine şi încerc să lupt mai mult, deşi nu mai am aşa lupte mari, doar câteodată. Am urmărit seriale coreene ce nu au avut teme homosexuale, dar comportamentul efeminat şi faţa la fel de efeminată a actorilor mi-au plăcut şi nu am avut puterea necesară să renunţ la ele. Mi-aş dori să am mai multă bunăvoinţă.

Sunt Valentin şi, intrând pe site-ul vostru, am văzut că nu sunt singurul care încearcă şi doreşte să se schimbe. Sunt creştin ortodox şi nu pot duce o viaţă normală cu astfel de porniri, deoarece sunt împotriva idealurilor mele.

Am avut o perioadă în care chiar o luasem pe drumul cel bun, însă în ultima vreme gândul îmi stă numai la relaţii sexuale cu bărbaţi. Nu mă mai suport, plâng nopţi întregi şi sunt confuz tot timpul. Mi-a pierit şi pofta de mâncare, sunt total debusolat. Am neapărat nevoie de ajutor, fiindcă nu vreau să-mi distrug viaţa. Vreau să fiu un tip normal, cu familie (soţie, copii), iar gândurile mele din această perioadă sunt total în contradictoriu cu ceea ce eu doresc.

Am douăzeci şi doi de ani, iar până acum singurul contact sexual cu un bărbat s-a întâmplat în noiembrie anul trecut. Cristos mi-a dat atât de multe şi m-a ajutat enorm. Oare nu ar trebui şi eu să fac ceva pentru El? Pentru ceea ce El a făcut, eu vreau să mă schimb. Viaţa ne rezervă multe, şi bune şi rele, iar aşa cum un lucru rău atrage după el un altul rău, aşa se întâmplă şi cu cele bune.

Eu unul aş prefera să nu am niciun fel de relaţie cu un bărbat, atât timp cât ştiu că, în felul acesta, mă îndepărtez de Dumnezeu. Este drept, El iubeşte şi iartă pe toţi, dar nu pot să Îi cer ajutorul şi să continui să umblu cu bărbaţi. Dacă nu pot să o iau pe calea normală a vieţii, măcar să încerc să Îi arăt că El există pentru mine şi că Îl prefer pe El în locul unui bărbat. Măcar cu gândul acesta să fiu împăcat.

Câteodată îmi vine în gând sinuciderea şi tare nu aş vrea să se ajungă la aşa ceva. Viaţa mea pare fără rost în momentul de faţă. Prietenii mei sunt foarte puţini, de fapt am două prietene, nu am prieteni băieţi deloc. Simt nevoia să împărtăşesc cu cineva ceea ce mi se întâmplă şi, de asemenea, să mă simt tras de mânecă atunci când greşesc. Vă rog să mă ajutaţi, atât cât se poate. Aştept răspuns cu nerăbdare. Vă mulţumesc.

Iată povestea mea! „Cine are urechi de auzit să audă!” Voi începe prin a spune că mă numesc Tinu, de numai douăzeci şi unu de ani, dintr-un judeţ anume. Orice copil, la începutul vieţii, este atent la ce se petrece în jurul lui şi, de multe ori, copiii îşi imită părinţii prin ceea ce fac când ajung la maturitate, lucruri bune sau rele. Nu voi vorbi despre cum îşi pot educa părinţii mai bine copiii, ceea ce este foarte important pentru creşterea lor, ci despre mine ca om.

Când eram copil, nu am făcut ce făceau părinţi mei, doar m-am luat după gândirea mea în perspectivă. Chiar dacă eram foarte mic, înţelegeam anumite aspecte ale vieţii. Am fost influenţat de cămin şi societate, ceea ce este bine, numai că dacă aceste două puteri mari ale formării unui om nu sunt implicate în mod temeinic şi spiritual, viaţa acelui om în devenire va fi afectată grav, cum a fost şi viaţa mea.

Din cauze cunoscute şi necunoscute, am ajuns să cred mult timp, de când mă ştiu, că sunt homosexual, fără să-mi dau seama de ce sunt aşa. „De ce mi se întâmplă mie asta? Oare a cui este vina, a lui Dumnezeu? A vrut să fiu aşa?” mă întrebam în sinea mea, plin de durere şi amărăciune. Este foarte greu să trăieşti în patima asta, mai ales că nu înţelegi nimic, te lupţi să te vindeci singur, iar când crezi că ai făcut‑o, devii şi mai dezamăgit. Este greu să trăieşti în minciună continuă, nu faci decât să nu fii tu însuţi, cel care trebuie să fii, ci un prefăcut. Cine a trecut şi trece prin aceasta mă înţelege foarte bine.

Vroiam să mă schimb, dar nu găseam puterea, aveam nevoie de prieteni care să mă cunoască aşa cum sunt, nu ca pe un făţarnic, şi îmi ziceam că doar cei care ştiu prin ce trec mă vor înţelege. Aşa am intrat pe internet să caut amici şi am găsit acolo scris: „cum pot face o schimbare prin Domnul”. Nu m-a interesat prea tare, eram sătul de astfel de vorbe, dar am găsit pe cineva pe internet. Nu era homosexual, ci robul lui Dumnezeu, şi nu avea patima homosexualităţii, era curat. El m-a călăuzit spre singura schimbare care există, cea cu Domnul nostru Isus Cristos, în viaţa mea cea singură şi reală. M-au uns pe suflet cuvintele lui despre Domnul.

Am hotărât să mă schimb în urmă cu câteva luni, dar acum am luat hotărârea definitivă. Cu ajutorul vostru, al celorlalţi colaboratori şi al lui Dumnezeu am reuşit să-mi pun viaţa la punct. Într-o seară, m-am rugat Domnului şi mi-am cerut iertare pentru toate greşelile, iar acum mă simt alt om, curat pe dinăuntru. E o senzaţie pe care nu o întâlneşti des. I-am cerut Domnului să-mi dea putere să trec peste tentaţiile care îmi apar în cale. În trecut am intrat pe site-uri porno, dar acum am şters poze sau ceea ce mă compromitea, totul.

Amintiri la care să renunţ nu cred că am; nu am avut decât două relaţii, dar nu m-am simţit în regulă ca om şi am zis: chiar dacă am această problemă, nu trebuie să decad. Am refuzat acest gen de relaţii, chiar dacă nu voi putea vreodată să fiu căsătorit în faţa lui Dumnezeu sau să am copii. Îmi doresc din suflet, când mă întorc acasă, să aibă cine să mă întâmpine, să fiu fericit când vin acasă. Mă refer la copii aici. Copiii sunt un vis pentru mine. Când ajungeţi acasă şi se bucură copilul că vă vede şi vă sare în braţe, bucuros că aţi venit, cum vă simţiţi? Sunt nefericit din pricina aceasta… Este cea mai mare dezamăgire de până acum.

Presupunând că aţi avea un băiat, dacă aţi afla că are aceeaşi problemă ca mine, cum aţi reacţiona? Mă scuzaţi de întrebare, sunt mai direct, câteodată pun întrebări ciudate. Pentru o fată consider că este mai uşor în astfel de situaţii, fiindcă nu este jignită de către semeni, dar pentru un băiat este un coşmar să trăiască într-o identitate falsă. Nu te poţi simţi bine atunci când te prefaci, când minţi. E complicat, nu aveţi cum să înţelegeţi. Fiţi fericiţi că nu înţelegeţi, consideraţi-vă norocoşi!

Ambii mei bunici din partea tatei erau evanghelici. Ei nu mai sunt în viaţă de aproximativ zece ani. Bunica era o sfântă şi cred că este acolo sus şi veghează. Nu o spun numai eu, ci toată lumea care a cunoscut-o. Cerea iertare şi unui copil dacă îi greşea. Părinţii mei nu sunt evanghelici, dar sunt oameni cu frică de Dumnezeu sau eu aşa tind să cred.

Am nevoie de putere! Citesc din Biblia bunicilor. Am terminat primele două cărţi din Noul Testament, dar după un efort asiduu. Merită oricum, adică a trebuit să văd ce voi face cu viaţa mea. Nu e uşor să iei această decizie, pentru că e o decizie de viaţă, de viitor, dar, cum am spus, merită, mă simt liber. Mi-am arătat faţa către Dumnezeu. Am făcut un nou început, adică I-am cerut iertare Lui. Nu vreau să par un făţarnic sau să mă laud, dar abia aştept să încep cea de-a treia carte, Evanghelia după Luca.

Nu mă întoarce nimeni şi nimic, fiindcă am înţeles ce este bine pentru mine. Mi-a fost greu până acum, dar am văzut un drum pe care în trecut nu l-am zărit. În Noul Testament se spune că este păcat să cazi în ispită, nu să o întâlneşti. Dacă Îl ai ca sprijin pe Domnul, Îl rogi să te ajute să nu cazi în ispite şi să nu-ţi vină în minte. Eu aşa am învăţat, că şi dacă te gândeşti la „diverse” este un păcat, dar cred că găseşti puterea să treci şi peste aceste aspecte ale vieţii, cu ajutorul Lui.

Uneori, tristeţea se abate din nou asupra mea. Plâng încontinuu. Atunci aş vrea să discut cu cineva ca să mă calmez, dar nu am cu cine. Nu am prieteni în care să pot avea încredere să le spun necazul meu, să mă înţeleagă. Oare de ce trec de la bucurie, linişte sufletească, brusc la depresie? Îmi este greu, dar vă am pe voi şi pe cei din biserică; ei mă încurajează să nu mă abat de la cale. În ultimul timp m-am simţit mai bine, vorbind cu voi, cei care m-aţi ajutat, susţinut şi sfătuit. Au fost patru persoane care mi-au indicat drumul. Mai am de luptat să-mi înving îndoielile. Nu aş vrea să-mi pierd speranţa; dacă e ceva, încerc să vorbesc cu unul din voi. Domnul să vă binecuvânteze pentru lucrarea aceasta!

DUPĂ UN TIMP

Citesc mult în Biblie, merg regulat la biserică. Mi-am făcut prieteni şi prietene acolo, din grupul de tineri. Am petrecut Revelionul împreună. Mă simt bine. Sunt cu Domnul.

[La câţiva ani după ce a scris această mărturie, Tinu s-a căsătorit cu o fată credincioasă, căreia i-a mărturisit înainte de căsătorie despre viaţa sa din trecut. Între timp a devenit tată.]

Am citit mărturiile celor care au scris, am încercat să scriu şi eu, am şters şi iar am început să scriu. Nu ştiu dacă voi ajunge până la sfârşit, însă voi încerca din nou. Cu ce să încep? Îmi este ruşine de mine. Mă simt murdar. Îmi sună în minte acel verset de Traian Dorz: „M-a prins păcatul la răscruci.” Încerc să îmi expun viaţa mea (dacă nu mă exprim corect sau mănânc din litere, vă rog să mă înţelegeţi, încerc să scriu printre lacrimi). Am o viaţă dublă. Una pe care o cunosc cei apropiaţi, familia, care mă admiră. Din punctul lor de vedere sunt o persoană împlinită: am un job foarte bun, două facultăţi terminate.

Însă, în cealaltă parte, sunt o persoană sentimentală, care suferă pentru orice. Dacă cineva se uită la mine mai mult decât ar trebui, se nasc o mie de întrebări. De ce se uită? Oare se vede că sunt homosexual? Îmi plac tipii, mă îndrăgostesc de ei, iubesc şi sufăr şi totodată îmi doresc să fiu hetero, să am o viaţă normală, să strig în gura mare că sunt îndrăgostit şi că iubesc. Sunt un bărbat destul de atrăgător. Ce vor zice oamenii? De ce nu mă căsătoresc, că am tot ce vreau? Fetele roiesc în jurul meu, însă nu mă simt atras de ele. Dacă nu aş fi homosexual, aş putea avea o viaţă împlinită în care să mă bucur de tot, nu să port povara orientării mele.

În urmă cu doisprezece ani, la vârsta de treisprezece ani, am fost violat de un tip cu cinci ani mai mare decât mine. Nu ştiu de ce nu am zis nimic. Am continuat să întreţin relaţii sexuale cu el, deşi mă simţeam groaznic. Nu am mai putut să îndur duplicitatea vieţii mele şi, în clasa a douăsprezecea, am încercat să mă sinucid, dar nu am reuşit. M-am trezit a două zi în perfuzii la spital. Mă rugam mult, posteam două, trei zile pe săptămână. Duminica, la biserică, plângeam, într-una îmi era jenă de cei care se uitau la mine şi nu ştiau de ce plâng atâta. Doream să scap, să nu fiu prizonierul dorinţelor mele păcătoase.

În anul întâi de facultate mă îndrăgostisem foarte mult de cineva care era mai mare ca mine cu mulţi ani, însă găsisem în el toată iubirea pe care nu o avusesem din partea unui bărbat. Tatăl meu s-a sinucis când aveam patru ani, din cauza divorţului şi a pierderii custodiei mele, iar mama s-a recăsătorit. Soţul mamei mă ura pentru că semănam cu tatăl meu, de aceea a început să-mi facă viaţa imposibilă. La şaisprezece ani m-am convertit, crezând că voi reuşi să scap de orientarea mea, însă în zadar.

Să revin. Acest tip era tandru, atent, se părea că mă iubeşte. Mă simţeam împlinit, însă mă acuza conştiinţa pentru viaţa mea imorală. A fost perfectă relaţia mea cu el şase luni, apoi a început să nu îmi mai acorde atâta atenţie şi să întreţină relaţii sexuale şi cu alţii. Sufeream îngrozitor, mă simţeam trădat, dat la o parte. După încă şase luni, am hotărât să mă despart de el.

Am terminat Teologia şi Psihologia, aşa că sunt tobă de teologie neoprotestantă. Teorie cunosc destulă. Nu funcţionează. Am început din nou să postesc, să mă rog, crezând că voi evada. Nu am avut nicio şansă: deşi ştiu că lumea homosexualilor e o lume a desfrâului, a nelegiuirii, nu am puterea să ies, să devin hetero.

Aş vrea să vorbesc cu cei care trec printr-o problemă ca a mea. Nu am dat anunţ matrimonial şi nu caut homosexuali cu care să mă cuplez, ci efectiv aş vrea să discut cu tineri care se confruntă cu acest păcat. Am nevoie de cineva care să mă înţeleagă, să se roage pentru mine. Mă bazez pe puterea rugăciunii, însă pentru a fugi de ispită trebuie să ai putere; dacă nu ai, nu poţi fugi. Nu am putere să rup acum, am nevoie de rugăciune ca să o pot face. Nu mă simt bine, nu sunt OK, mă termină psihic această duplicitate.

Toată ziua ascult oamenii plângându-se de una, de alta; eu nu am timp să mă plâng. Inima îmi plânge şi trebuie să zâmbesc, fiindcă am creat o lume perfectă. Cum e să mergi la un psiholog care e încruntat şi trist? Ce speranţă îţi dă acela? De ce aş avea motiv să fiu trist, din punctul lor de vedere? Însă, din punctul meu de vedere, îmi vine să-mi iau viaţa. Mă urăsc pentru că sunt homosexual. Uneori dau vina pe El că e vinovat pentru ceea ce sunt eu, alteori mă împac cu gândul că m-a acceptat, fiindcă am luptat foarte mult să scap. Nu vreau să fiu homosexual! Nu vreau! Vreau să am o viaţă curată, o familie, copii, să mergem la biserică, să pot ţine capul sus în biserica celor neprihăniţi. Vreau să fiu un om normal.

Îl iubesc pe Dumnezeu şi mă gândesc dacă nu e paradoxal ceea ce spun, fiindcă mă contrazice Biblia, când zice ca cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, să se depărteze de rău. Însă eu nu am puterea să mă depărtez de rău, sunt prins. Dacă nu Îl iubesc pe El, atunci de ce mă macină că sunt homosexual? Dacă nu L-aş iubi, nu mi-ar păsa de El, că Îl ofensez cu viaţa mea imorală. Nu mă obligă nimic să renunţ la imoralitatea asta, în afară de conştiinţa mea şi dragostea pentru El.

Ştiţi cât am suferit pentru că m-am convertit? Câtă bătaie am luat de la părinţi, câte nopţi am dormit pe afară fiindcă Îl iubesc pe El? Da, afară, pentru că părinţii mei sunt ortodocşi, însă extremişti. Ştiţi cât plâng noaptea şi câte posturi am ţinut să scap de această orientare? Nu ştie nimeni, doar eu şi Dumnezeu. V-a fost vreodată jenă de ceea ce sunteţi?

DUPĂ UN TIMP

Nu ştiu dacă are vreun rost să scriu, însă mă simt foarte, foarte singur şi totodată nici nu vreau să am prietenii apropiaţi, de frică să nu mă cunoască mai bine decât le dau eu voie să mă cunoască. Am citit câteva mărturii ale tinerilor care se confruntă cu problema homosexualităţii, care e şi problema mea. Luptă în mine două firi. Una e cea pământească: îmi place ceea ce fac, să întreţin relaţii sexuale cu băieţii, însă după aceea mă simt şi mai singur şi murdar, îmi este scârbă de mine, de ceea ce fac, mă spăl imediat şi stau câteva ore şocat şi nu mă ating. Cealaltă fire îmi zice că tot ce fac e păcat şi nu fac decât să Îl întorc pe Dumnezeu împotriva mea şi a familiei mele.

Am trecut prin câteva probleme foarte, foarte mari cu familia, am avut accident cu maşina şi sunt sigur că toate acestea sunt trimise de Dumnezeu să mă trezească, la fel ca furtuna pe mare din cauza neascultării lui Iona, însă nu am putere să mă ridic să părăsesc această „lume”. Nu am cu cine să vorbesc despre mine, despre ceea ce sunt cu adevărat. Am o relaţie cu un tip acum, mă iubeşte etc., dar eu sunt rece şi nu mă simt împlinit, ci dimpotrivă, simt cum zi de zi mă afund fără scăpare.

Zilele trecute am vrut să mă sinucid, am înghiţit un pumn de pastile. E a doua oară. Nu mă pot regăsi. Sunt zile în care stau închis în camera mea şi mă gândesc cum să mă sinucid, care sunt urmările. Mă gândesc la viitorul meu şi mă înspăimântă, mai ales că încep să mă întrebe cunoscuţii când mă căsătoresc. Ce să fac? Nu mai am scăpare. Care e soarta mea? Sunt disperat.