de Mary Lebsock

Descoperirea homosexualităţii fiului meu m-a aruncat în cea mai neagră disperare. Nici după ce trecuseră luni de zile pline de tristeţe, nu aveam idee cum să ies din groapa disperării. Într-o vreme, nici nu puteam să vorbesc despre evenimentele din familia noastră, fără să izbucnesc în lacrimi. Îmi era extrem de ruşine că fiul nostru cel mare, Kent, alesese să intre în aşa-numitul stil de viaţă homosexual.

Totul a început cu o scrisoare pe care am găsit-o, pe care o scrisese Kent. Soţul meu şi cu mine l-am confruntat, iar el a recunoscut că era implicat din punct de vedere homosexual.

Deşi am reuşit să îi spunem lui Kent că, în ciuda acestui fapt, îl iubeam, ceva a murit înăuntrul meu. Imaginea celui care crezusem că era fiul meu se schimbase pentru totdeauna. Toată speranţa că viaţa mea avea sens, părea să fi dispărut din cauza problemei copleşitoare din familia noastră.

„Eşti complet ratată ca mamă!”, mi-am zis mie însămi. Opinia societăţii despre homosexualitate mă făcea să mă simt ca un cetăţean de mâna a doua. Deşi ştiam că nu era adevărat, mă simţeam ca singura mamă care se confruntase vreodată cu o asemenea problemă.

Eram foarte îngrijorată din cauza viitorului lui Kent. Era un tânăr strălucit. Mi se părea că renunţa la tot ce îi oferea viitorul datorită implicării lui homosexuale.

Temeri secrete

Într-un fel, să aud vestea despre fiul meu nu a reprezentat un şoc total pentru mine. Simţisem că ceva nu era în ordine de când era copil şi trăisem cu o teamă secretă de când era preşcolar. Întotdeauna am sperat că va „depăşi” ceea ce acum ştiu că era o confuzie de identitate de inspiraţie demonică.

Crescând, Kent era adesea izolat şi singur. De-a lungul anilor, ne-am consultat cu profesorii lui, cu medicul lui pediatru, cu medicul nostru de familie şi cu pastorii noştri, dar niciunul nu părea să ştie ce era de făcut.

Dumnezeu mi-a arătat mai târziu durerea prin care trecea Kent din cauză că era respins de tovarăşii lui de aceeaşi vârstă. Mă doare acum să realizez că nici măcar nu a simţit că ne putea face cunoscută această problemă nouă, părinţilor lui.

Când bomba implicării homosexuale a lui Kent ne-a lovit familia, eu lucram cu normă întreagă în afara casei. Fiul nostru mai mic avea mari greutăţi, fiind în ultimul an la liceu, consumând droguri şi trăind în general într-un mod care nu ne făcea plăcere. Astfel încât, deşi profund întristată de vestea lui Kent, pur şi simplu, nu m-am putut confrunta cu ea. Din punct de vedere emoţional, am învelit situaţia într-un ambalaj frumos şi am notat pe el: „Mă voi ocupa mai târziu.” Aveam deja destule probleme de rezolvat.

Trăind ca un robot

Am devenit un robot, făcând în fiecare zi ceea ce trebuia să fac. Punând un picior înaintea celuilalt, speram că voi depăşi cumva acea perioadă oribilă de paralizie emoţională. Ştiam că eram încă în viaţă, deoarece simţeam intermitent durerea dezamăgirii şi întristării din cauza tuturor problemelor din familia noastră.

Stăteam la maşina de scris la serviciu, sperând că nimeni nu va vedea lacrimile care mi se adunau în colţul ochilor. Nu vroiam să ştie nimeni despre situaţia fiului nostru. Simţeam că, dacă aveam să las vreodată garda jos ca să plâng cu adevărat, nu voi mai putea să mă opresc niciodată.

Câteva luni mai târziu, au intervenit dintr-odată o mulţime de schimbări. Am renunţat la slujba pe care o aveam de treisprezece ani. Ne-am mutat din casa în care locuisem timp de optsprezece ani într-o zonă îndepărtată, fiul nostru mai mic a absolvit liceul şi a plecat de acasă, iar câinele familiei noastre, care ne era atât de drag, a murit.

Relaţia dintre soţul meu Bernie şi mine se deteriorase de-a lungul anilor. Eu eram foarte imatură, iar soţul meu era adesea necomunicativ. Toate aceste probleme de durată au provocat un mare conflict în căminul nostru şi sunt sigură că i-a afectat şi pe copiii noştri.

Date fiind ultimele evenimente, ajunsesem la capătul puterilor. Bernie simţea că trebuia să acceptăm vestea despre fiul nostru şi să continuăm să ne trăim viaţa, dar eu, pur şi simplu, nu o puteam face. Nu l-am respins pe Kent niciodată, dar nu puteam accepta modul în care trebuia drept dorinţa lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

Nu eram prea sigură ce spunea Biblia despre homosexualitate şi am căutat chiar o portiţă de scăpare, dar nu am găsit niciuna. Cu toate acestea, căutarea mea m-a dus la Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi pe atunci nu ştiam, era începutul vindecării mele. Dumnezeu m-a găsit pe când mă aflam în groapa unei disperări adânci. Nu aveam nicăieri unde să mă uit decât în sus. Domnul fusese mereu acolo, dar acum avea în sfârşit parte de atenţia mea neîmpărţită.

Trecusem printr-un întreg proces al întristării: şoc, negare, necredinţă. „Nu se poate întâmpla aşa ceva în familia noastră!”, mă gândeam eu. Oscilam între panică şi jelire; petreceam zile întregi fără să fac nimic altceva decât să plâng. Biblia spune că Dumnezeu pune lacrimile noastre în burduful Lui (Psalmul 56:8) şi cred că a umplut câteva butoaie cu lacrimile mele.

Izolare

Nu vroiam să văd pe nimeni. În depresia şi izolarea mea, dădeam „petreceri de compătimire” monumentale, la care nu venea nimeni în afară de mine. Simţeam multă vină şi ruşine. Mă tocmeam, de asemenea, cu Dumnezeu: „Dacă îl vei aduce pe fiul meu pe calea cea bună, voi merge în Africa sau China! Nu voi mai păcătui niciodată!” Cum credeam că aveam să împlinesc măcar una din acele promisiuni, nu am idee – pe vremea aceea de-abia funcţionam! Să coc o tavă de prăjituri era o treabă prea grea pentru mine, ca să mă pot gândi la aşa ceva. Ceea ce era foarte neobişnuit pentru mine, fiindcă în cea mai mare parte a vieţii fusesem o persoană foarte capabilă.

Mi-am pierdut complet pofta de mâncare. Dacă nu ar fi fost supa instant de roşii, cred că aş fi murit de foame. Aveam accese în care tremuram şi nu am dormit o noapte întreagă mai bine de un an. Cât despre sex, interesul meu personal era aproape „mort”, ori de câte ori se punea problema unei relaţii sexuale cu soţul meu, eu gândindu-mă doar la ceea ce făcea fiul nostru din punct de vedere sexual.

Într-o zi, îmi era teamă că voi muri; în ziua următoare, mă rugam să mor. În cele din urmă, a trebuit să fiu internată în spital, dar după numeroase teste, medicii au ajuns la concluzia că nu aveam nicio problemă fizică.

Soţul meu Bernie a înţeles că avea răspunderea unei soţii atât de nervoasă şi de neliniştită, încât nu putea face faţă situaţiilor simple, dar nu ştia ce să facă. Încerca să se confrunte cu propria lui întristare şi ştia că nu-şi putea permite să-şi piardă şi el echilibrul. În final l-am convins să meargă cu mine la un psiholog pentru consiliere datorită problemelor din familia noastră. Astfel am intrat în contact cu mânia şi resentimentele pe care le înăbuşisem de-a lungul anilor. Dar psihologul nu a putut să vindece cu adevărat ceea ce mă durea.

Găsind salvare

Într-o zi, pe când jeleam, am văzut la televizor campania „Am găsit!” I-am încredinţat viaţa mea lui Isus, rugându-mă să îmi ierte toate păcatele şi să Se ocupe de viaţa mea. Ştiam că El nu putea înrăutăţi situaţia mai mult decât o făcusem eu deja. Am ajuns să înţeleg că El îmi putea aduce o viaţă nouă. Am descoperit că El îi iartă chiar şi pe părinţii care au încurcat lucrurile.

Mai târziu, I-am cerut lui Isus să mă boteze cu Duhul Sfânt. Puterea Lui a început să se manifeste în viaţa mea, vindecându-mi inima rănită. Am învăţat cine eram eu în Isus Cristos. Pentru că m-am supus lui Dumnezeu şi m-am împotrivit Diavolului, el a fost nevoit să fugă. (Iacov 4:7) I-am iertat pe cei faţă de care aveam resentimente, nu cu sentimentele mele, ci printr-o alegere a voinţei. După o perioadă de timp, Isus mi-a vindecat şi sentimentele. Cel mai bine a fost că am putut să primesc de la Tatăl meu putere să mă iert pe mine însămi. Am început să înţeleg: creştinismul nu înseamnă creştinism de biserică – nu înseamnă nici măcar o biserică, ci o relaţie cu Dumnezeu.

Ceva ce m-a ajutat cu adevărat a fost să înregistrez versete pline de sens, lăsând spaţiu între ele, pentru a le repeta. Acesta a devenit „micul meu dejun” spiritual în timp ce făceam treburile casnice de dimineaţă.

Altceva ce a folosit Dumnezeu şi care a fost un ajutor şi o binecuvântare atât pentru soţul meu, cât şi pentru mine, a fost grupul de suport de la misiunea The King’s Ministries. Am întâlnit acolo tineri eliberaţi de homosexualitate prin puterea lui Dumnezeu. Ei ne-au iubit şi ne-au dat speranţă.

Vindecare emoţională

Soţul meu L-a primit şi el pe Isus Cristos, iar căsnicia noastră a început să meargă mai bine, avându-l pe Isus în centru. Bernie este acum cel mai bun prieten al meu, al doilea după Isus. După o perioadă de timp, s-a îmbunătăţit şi relaţia noastră cu amândoi fiii noştri. Am fost în stare să îi pun pe altarul lui Dumnezeu, pentru că El m-a convins că avea un plan mult mai bun decât mine pentru vieţile lor. Orice schimbări vor apărea în ei, vor trebui să fie aduse de Dumnezeu.

Biblia mi-a dat promisiuni foarte importante pe care să mă sprijin, precum Proverbe 11:21: „Sămânţa celor neprihăniţi va fi scăpată.” Un alt verset care îmi dă speranţă este Fapte 16:31: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” Kent este în inima mea, iar Dumnezeu mi-a dat speranţă reală pentru fiul nostru.

Teologia mea este simplă: în fiecare moment al fiecărei zile, ori ne punem de acord cu Dumnezeu şi Cuvântul Lui, ori ne punem de acord cu Diavolul. Fiul nostru cel mic şi-a dedicat viaţa Domnului şi ştim că Dumnezeu lucrează şi la salvarea fiului nostru cel mare. I-am încredinţat deplin pe amândoi lui Dumnezeu, iar acum am pace.

[Mary Lebsock, What I’ve Learned as a Mother. Copyright © Mary Lebsock. Tradus şi publicat cu permisiune. Mary locuieşte cu soţul ei în zona Denver, Colorado.]