de Charlene Leach

Ceea ce urmează este răspunsul pe care Charlene Leach l-a dat unui bărbat care se opune puternic lucrării de ajutorare a celor care doresc să-şi învingă dorinţele de tip transgender. Charlene este căsătorită cu un fost transgender.

Jerry & Charlene Leach

Dragă K _______,

Îţi voi spune fără umbră de îndoială că, în calitate de soţie care a trăit cândva cu un bărbat care gândea astfel şi care credea că este o femeie prizonieră într-un trup de bărbat, şi care a luat cândva hormoni etc., vreau să ştii că este o experienţă agonizantă pentru o soţie. Nu numai că am trăit-o în trecut, dar în ultimii zece ani am vorbit cu multe soţii (şi continui să o fac în fiecare săptămână) care trec prin așa ceva chiar acum. Soţii lor vor ca ele să accepte. Soţii lor vor să poarte neglijeu când sunt în pat cu soţiile lor. În esenţă, ei vor ca soțiile lor să devină lesbiene. Iar aceste femei sunt heterosexuale, dar soţii lor încearcă să le oblige să facă asta. Soţii lor vor să se îmbrace ca o femeie în faţa copiilor lor, astfel încât ei să aibă două mame, în loc de o mamă şi un tată.

Aceşti oameni sunt absorbiţi de sine. Nu ţin cont de cum îi afectează aceasta pe copiii şi soţiile lor.

Acum trăiesc cu un bărbat (acelaşi bărbat despre care am vorbit mai devreme) care se simte confortabil cu masculinitatea lui și mă tratează cu respect şi demnitate. Este un bărbat protector şi plin de pasiune, un soţ minunat şi un bunic grozav pentru cei nouă nepoţi ai lui…

Fiindcă am văzut cu ochii mei schimbările prin care a trecut de-a lungul anilor, când a descâlcit cauzele de bază ale confuziei de identitate de gen de care suferea şi s-a ocupat de ele citind cărţi, mergând la consiliere, având parte de rugăciuni pentru vindecare interioară etc. şi lucrând din greu la restaurarea sa… Pentru că ştiu adevărul că există speranţă pentru bărbaţii care se află în situaţia dificilă în care se afla el… Fiindcă ştiu că există speranţă pentru aceşti bărbaţi şi pentru soţiile şi copiii şi nepoţii lor, vreau să strig de pe acoperişul caselor: „Există eliberare! Eliberare reală, care dăinuieşte, de viaţa agonizantă, autodistrugătoare, de înfrângerea care vine odată cu transsexualismul şi de efectele dăunătoare pe care le are el asupra familiilor.”

Ştiu că nu înţelegi cum este să fii soţia unui transsexual. Dar eu ştiu. Şi doresc cu înflăcărare să influențez în bine vieţile soţiilor, în timp ce soţul meu Jerry influențează în bine vieţile bărbaţilor, şi să păşesc alături de ele şi să umblu cu ele în libertatea pe care am găsit-o.

Fii binecuvântat!

[Charlene Leach, Married to a Former Transgender. Copyright © Charlene Leach.]

de Danny Blackwell

Danny Blackwell

Această poveste adevărată a început când bărbatul s-a apropiat de masa de machiaj şi şi-a pus mâna pe masă, lăsând o urmă de transpiraţie. Era evident nervos şi a zis: „Ei bine, în mare m-am descurcat, mă puteţi ajuta să-mi acopăr barba?”

Carol, care era creştină, s-a rugat: „Doamne, omul care se află înaintea mea are nevoie să îl ajut să se machieze şi mă simt dezgustată… Doamne, nu pot să o fac. El, care este bărbat, vrea să se îmbrace ca o femeie. Mă face să mă simt murdară şi mi se pare dezgustător…” Domnul a răspuns: „Carol, cel care se află înaintea ta nu este mai păcătos decât oricine altcineva, nici chiar decât femeia pe care tocmai ai servit-o.” Carol l-a ajutat.

Această poveste arată un anumit lucru, şi anume că avem tendinţa de a judeca oamenii pe care nu ne simţim confortabil să îi avem în preajma noastră, în special pe LGBT. De câte ori am construit ziduri în jurul nostru ca să ne izolăm în biserică de anumite grupuri din societate? Dacă s-ar spune adevărul despre aceasta, ne-am simţi la fel de dezgustaţi cum s-a simţit Carol în această poveste.

Dacă ne-am aminti cum ne-am interesat de alţi creştini, am recunoaşte că am făcut-o numai după ce am căpătat respect pentru ei şi numai după un anumit timp. Cum căpătăm respectul? Aceasta are loc numai când îi privim pe alţii cum am vrea să ne privească ei pe noi. Există pericolul ca dacă un homosexual sau un transgender îşi învinge teama și Domnul lucrează în viaţa sa și vine la biserica noastră, să stricăm totul având aşteptări nerealiste de la el. Prin aşteptări nerealiste înţeleg că aşteptăm să fie după tiparul nostru şi să fie ca noi. Putem, de asemenea, transmite o atitudine socială de genul: „Acum că eşti mântuit, întâlneşte-te cu o femeie şi căsătoreşte-te.”

Trebuie să ne amintim că nu heterosexualitatea este obiectivul final, ci sfinţenia şi dragostea pentru Domnul, deci să tratăm pe fiecare cu respect.

[Danny Blackwell, Called to Compassion. Copyright © Danny Blackwell. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Denise Schick

Denise Shick

Tăticul meu se travestea când eram copilă. Aceasta mă făcea să mă simt foarte inconfortabil în preajma lui. Mă făcea să fiu confuză cu privire la rolul lui de tată în copilăria mea. Vroiam doar ca el să fie tăticul meu, un tătic adevărat. Doream să am un tătic care să o facă pe fiica lui să se simtă specială, iubită şi preţuită. Îmi amintesc cum cotrobăiam prin pod când am mai crescut. Căutam în secret acte de adopţie. Am scos afară tot ce era în cutiile de lemn.

Căutarea mea a fost de fiecare dată în zadar. Eram sigură că fusesem adoptată, fiindcă nu m-am simţit niciodată iubită cu adevărat de tăticul meu. Fiecare tată îşi iubeşte fiica, gândeam eu. Simţeam că niciun tată care îşi iubeşte fiica nu ar trata-o cum mă trata el, privindu-mă fix şi făcându-mi confidenţele pe care mi le făcea. Am căutat de multe ori actele de adopţie, care nu au existat niciodată.

Mama mea a fost spitalizată în repetate rânduri. Îmi amintesc cum tăticul meu avea grijă de casă şi de fraţii mei, de sora mea şi de mine. Singura dată când m-a impresionat cu adevărat a fost când a dus hainele în camera de zi pentru a le împături. Să văd plăcerea care îl cuprinsese a fost tulburător pentru mine. Se afla în propria lui lume în acele clipe. Îmi amintesc că îl observam şi îmi spuneam că imaginea nu era în regulă. Era ciudat să-l văd bucurându-se în rolul de mamă. În acea perioadă, gesturile lui erau ca ale unei femei adevărate. Nu puteam înţelege ce îl făcea să fie astfel.

Humpty Dumpty

Simţeam că oricât încercam să îl iubesc, să fiu bună sau înţelegătoare, fiind copil, nu îl puteam repara. Spre deosebire de Humpty Dumpty, care stătea pe un zid, a căzut de şi s-a spart în bucăţi, iar apoi a fost lipit la loc. Mă simţeam vinovată că nu exista nimic ce aş fi putut face ca să-l repar pe tăticul meu. Vroiam să îl repar, să îl fac să fie mai bun şi mai fericit.

Dădeam vina pe mine pentru comportamentul lui, mă gândeam că poate îl rănisem în vreun fel care contribuise la asta. Poate că eram un copil rău în ochii lui, poate eram o dezamăgire pentru el ca fiică sau nu-l iubeam destul. „De ce este aşa?” Mi-am pus de multe ori întrebarea aceasta când eram copil.

În modul în care vede lucrurile un copil care trăieşte în astfel de circumstanţe există multă confuzie şi frustrare. Priveşte ceva ce nu pare să fie comportamentul natural, normal pentru un tată. Căutam semne care să-mi dea un indiciu că mental se simţea ca o femeie. Puteam să spun dacă stătea picior peste picior. (Acest indiciu mi-l dăduse chiar el.)

Îmi spusese: „Dacă mă vezi stând picior peste picior aşa cum stau femeile, vei şti că mă simt astfel.” Îl priveam pilindu-şi unghiile la lucru, stând aplecat peste birou, în lumea lui. Ştiam la ce se gândea, pentru că îl cunoşteam pe tăticul meu. Speram doar că nimeni altcineva din birou nu ştia sau nu suspecta. Dacă uşa dormitorului său rămânea închisă mai mult timp, mă întrebam dacă se travestea. Astăzi, privind în urmă, realizez că am trecut de sute de ori pe lângă uşa dormitorului său suspectând asta, dar nevrând să ştiu cu adevărat ce se petrecea în spatele uşii închise.

Am căutat în altă parte imaginea unui tată. Simţeam că tăticul meu nu putea să-mi ofere o relaţie tată-fiică. Aveam un unchi care era minunat şi care m-a învăţat cum ar trebui să fie un tată. Nu numai că îşi iubea fiicele, dar aveau o adevărată relaţie tată-fiică. Iar în preajma lui se simţeau în largul lor ca fete. Le invidiam pe verişoarele mele că aveau un asemenea tată.

Urmăream familiile prietenelor mele ca să văd cum funcţiona figura tatălui în vieţile lor. Faptul că ştiam dorinţele tăticului meu mă făcea să nu mă simt în largul meu ca fată. Mă temeam că cineva îmi va afla secretul. Regret într-adevăr că nu m-am simţit confortabil ca fată şi că nu m-am simţit confortabil cu tatăl meu. Mă simţeam vinovată şi murdară pentru că eram fată.

Tăticul meu ca bărbat

Aveam douăzeci și șapte de ani când tăticul meu şi-a părăsit familia pentru a găsi ceea ce credea că îi va aduce mult aşteptatul vis al vieţii lui. În anii cât a fost plecat, mă întrebam ce făcea de fiecare dată când sărbătoream Ziua Recunoştinţei, Crăciunul şi Paştele. Aniversarea zilei mele de naştere era şi aniversarea nunţii părinţilor mei, deci aniversarea mea nu era ceva ce-mi plăcea să sărbătoresc. Întotdeauna speram că mama va uita de aniversarea mea, mă gândeam că asta ar scuti-o de o durere în plus. Au trecut treisprezece ani. Tatăl meu murea de cancer la stomac. Când am auzit că vroia să aflăm că era bolnav şi că încerca să dea de noi, am fost mânioasă pe el. Gândeam că nu avea niciun drept să vină la noi pentru suport sau dragoste, după ce ne părăsise pentru noua lui viaţă de transsexual. Cine se credea? Apoi am plâns.

Am plâns ştiind că visul meu ca tăticu să se întoarcă în familia noastră ca soţ, tătic şi bunic avea să moară. Îl pierdeam pe tăticul meu şi pierdeam visul care aşteptasem să se împlinească. Vroiam să îi spun: „Cum îndrăzneşti să vii la noi, acum că ai nevoie? Când noi am avut nevoie, nu ai fost lângă noi. Nu ai fost aici să trăieşti cu jena, cu ruşinea cu care ne-ai lăsat. Nu ai fost aici să-ţi ajuţi familia în ultimii treisprezece ani.”

L-am vizitat des pe tăticul meu când a fost spitalizat în ultimele luni de viaţă. Era dificil. Îl vedeam pe tăticul meu în cămaşă de noapte, în papuci de casă de damă şi cu ursuleţi de pluş în cameră. Asistentele îi spuneau „pe el”, „ea” sau „Becky”. Eu le răspundeam cu „pe el”, „el” sau „tăticul meu”.

Singura amintire care mă face să fiu atât de tristă a fost când l-am văzut dându-şi jos sutienul. Nu eşti niciodată pregătit să-l vezi pe tăticul tău dându-şi jos sutienul. Îl priveam cu durere pentru ceea ce făcuseră din el alegerile lui. Am amintiri triste cu el la spital, dar şi amintiri bune. Am putut să îi ţin mâna „tăticului” meu, să „îl” ţin de mână, să „îl” sărut pe frunte, iar în loc să simt mânie, să am compasiune pentru viaţa pe care a dus-o.

Am reușit să îl iert înainte să moară de cancer la stomac. Să îl iert pentru durerea pe care alegerea lui i-a provocat-o lui şi ne-a provocat-o nouă. Îl văd acum ca pe un bărbat care a trăit cu puţină fericire sau fără fericire, în anii pierduţi când căuta să ajungă la ceea ce numea el fericire. Lua hormoni, avea sâni şi ducea o viaţă de femeie. Trăia o viaţă de transsexual. Dacă ai fi trecut pe lângă el pe stradă sau într-un mall, nu ţi-ai fi dat seama că este bărbat. Îmi întrista inima să văd unde l-au dus alegerile lui.

Felul în care a trăit făcea să mă doară inima pentru el. Eram, de asemenea, supărată şi rănită fiindcă a ales slăbiciunea lui în locul familiei şi nu a încercat să caute ajutor terapeutic pentru dezorientarea lui sexuală. Întotdeauna am sperat în inima mea că se va întoarce la noi ca soţ, tată şi bunic. La urma urmei, era tot tatăl meu.

Am aflat după ce a murit că avea o relaţie homosexuală. A fost o altă dilemă cu care am fost nevoită să mă confrunt. Deşi murise, se părea că un alt capitol din viaţa lui mi se descoperea. Îmi pusesem întrebări despre aceasta în copilărie. Nespunând nimănui despre gândurile mele. Acum adevărul era acolo, gol-goluţ.

Ştiu că nu am vrut niciodată să cunosc adevărul. Când mă întrebam dacă era homosexual sau atras de bărbaţi, refuzam să mă gândesc mai profund la asta. Acum înţelegeam de ce părea aproape gelos când am început să ies cu băieţi. Ca şi cum vroia să meargă el la întâlnire sau la balul de absolvire. Acum aveam răspunsul pentru felul în care se purta cu băieţii cu care ieşeam.

Acum am, de asemenea, mai multe răspunsuri cu privire la problema de bază a tăticului meu, care a contribuit la alegerea pe care a făcut-o în viaţă. Astfel am primit pace. Acum întrebările fără răspuns au răspunsuri. Mă întâlnesc cu oameni ca tatăl meu, mă rog pentru oameni ca tatăl meu. Mă întâlnesc cu membri de familie care trec prin această situaţie şi mă rog pentru ei. Ei nu sunt singuri.

Mulţi dintre noi trecem prin această situaţie. Există mulţi ca noi. Să nu credeţi că tulburarea de identitate de gen nu există sau nu răneşte oamenii. Să nu credeţi că această problemă nu are legătură sau nu va avea legătură cu lumea voastră. Ea este aici. Eu sunt dovada vie a ceea ce înseamnă să trăieşti cu cineva rănit în adâncul inimii din cauza tulburării de identitate de gen.

V-am împărtăşit cum este, cum este în realitate să trăieşti cu cineva care crede cu adevărat că se află într-un trup greşit. Nu toată lumea aplaudă la sfârşitul spectacolului, precum vedem la talk-show-urile de la televizor pe această temă, deci nu vă lăsaţi înşelaţi!

Au trecut mulţi ani de la duminica în care tăticul meu mi-a dezvăluit adevărul despre el. Acum am patruzeci și unu de ani şi nu mai sunt de mult un copil de zece ani. Am sperat mereu că, prin cele ce am trăit, într-o zi voi fi în stare să ajut pe alţii. Nu mai vreau să păstrez secretul. Dacă aş păstra secretul, nu aş ajuta pe nimeni. M-am alăturat unei misiuni pentru persoane transgender, alături de fostul transgender Jerry Leach, Reality Resources.

Am o adresă proprie de e-mail la info@help4families.com. Ceea ce fac este să intru în legătură cu alţii care simt că sunt singuri sau care au nevoie să intre în legătură cu cineva care a trecut prin ce trec ei. Mă aflu acolo pentru a-i susţine prin rugăciune, suport personal şi pentru a le face cunoscute misiunile, cărţile şi paginile de internet disponibile pentru ei.

Sper să fac mai mult de atât. Am în plan să mă implic pentru a echipa bisericile ca să devină capabile să slujească celor care suferă de tulburare de identitate de gen şi membrilor familiilor lor. De asemenea, dacă voi afla că este nevoie de ajutor în comunitatea mea sau în apropiere, vreau să încep un grup de suport pentru familii.

Am găsit o scrisoare de la tăticul meu după ce a murit. Cuvintele lui erau: „Nu mă arunca.” Cred în inima mea că mă implic în acest gen de misiune din respect şi dragoste şi pentru aceste cuvinte pe care le-a scris tăticul meu.

[Denise Shick, My Dad Was a Crossdresser.Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]