de Dr. Paul Cameron, & Kay Proctor, M.Ed.
Prezentare
Dr. Paul Cameron, Președintele Institutului pentru Cercetarea Familiei
Deşi tradiţia consideră altceva, şi cei mai mulţi cred altceva, specialiştii în psihiatrie şi educaţie afirmă că nu există dovezi că bărbaţii homosexuali sunt mai predispuşi să molesteze copii. Sunt examinate înregistrările lui Painter despre condamnările din SUA pentru sodomie între 1776-2001 şi rapoartele Colegiului John Jay despre molestările preoţilor catolici din SUA între 1950-2010. Cam jumătate (49%) dintre condamnările pentru sodomie care au implicat homosexualitatea au fost ale bărbaţilor care au molestat băieţi, iar o parte disproporţionată (81%) dintre molestările preoţilor au implicat băieţi. Dacă aproximativ 22% dintre preoţi se angajează în homosexualitate, aproximativ 14% au fost prinşi molestând băieţi, faţă de 1% dintre preoţii heterosexuali care au fost prinşi molestând fete. Ambele seturi de date sunt în discordanţă cu afirmaţia specialiştilor că nu există dovezi care să indice că homosexualii sunt mai predispuşi să molesteze.
Din epoca romană, participanţii la homosexualitate au fost adesea consideraţi nesupuşi şi înşelători. Dar efectul homosexualilor asupra societăţii – îndeosebi recrutarea de către ei a tinerilor – a fost un motiv major pentru reprimarea homosexualităţii. Convingerea că 1) cei care se bucură de homosexualitate caută sex cu tinerii, există de mult timp (de exemplu, „iubitorii de băieţi” ai lui Aristofan) şi convingerea că 2) ei îi convertesc pe tineri la înclinaţia lor, este universală (Levitt & Klassen, 1974). Nu numai că înclinaţia homosexualilor pentru băieţi a fost parte a cunoştinţelor profesionale recente (de exemplu, McGagy [1971]: „Infractorii homosexuali constituie probabil cam jumătate din molestatorii care lucrează cu copii”), dar au fost susţinute cu dovezi acuzaţiile formale şi informale împotriva adoptării copiilor de către homosexualii care lucrau ca instructori de cercetaşi sau care predau la şcoală.
Tradiţia considera homosexualitatea periculoasă. Ea credea că bărbaţii puteau cu uşurinţă să capete gusturi homosexuale şi că cei cu apetit pentru homosexualitate ar căuta să evite căsătoria şi creşterea copiilor – modul lor „cinstit” de a crea viitorul. Ceea ce se adăuga ameninţării că cei înclinaţi către homosexualitate îi vor corupe pe fiii altora la înclinaţia lor – distrugând parte din viitorul la care şi-au adus contribuţia alţii. Moore (1945) – „Homosexualitatea este în mare măsură o anormalitate dobândită şi se propagă ca o boală contagioasă din punct de vedere moral” – şi Halisham (1956) – „Problema homosexualităţii masculine este în esenţă problema coruperii tinerilor de către ea însăşi şi de către bărbaţii homosexuali mai în vârstă” (p. 29) – exemplifică gândirea tradiţională cu privire la mecanismul prin care sunt propagate gusturile homosexuale.
În SUA, aproximativ 6% dintre homosexuali, comparativ cu 76% dintre bărbaţi, sunt taţi (Cameron & Proctor, 2012). Homosexualii pretind că există un număr suficient de homosexuali virgini, pentru a compensa din plin deficitul de înmulţire proprie. Astfel, în setul de date Cameron & Cameron (1996), când au fost întrebaţi câţi virgini introduseseră în homosexualitate, cei 63 de bărbaţi homosexuali care au spus că nu fuseseră căsătoriţi „homosexual” au raportat o medie de 3 virgini, cei 65 care au susţinut că fuseseră „căsătoriţi” homosexual au raportat o medie de 7 (mediile pe care le-au raportat pentru experienţa cu virgini heterosexuali au fost de 0,9 şi, respectiv, 0,9 [cei 729 de bărbaţi heterosexuali căsătoriţi, niciodată divorţaţi, au raportat medii de 1,8 virgine heterosexuale şi 0,04 virgini homosexuali]). Aceste constatări sugerează: 1) gusturile sexuale ale unor bărbaţi sunt fluide, adesea cuprinzând atât homosexualitatea, cât şi heterosexualitatea; 2) există un număr insuficient de femei virgine, care să satisfacă cererile bărbaţilor heterosexuali; şi 3) media de 5 virgini homosexuali/gay este, dacă cel puţin un sfert „adoptă homosexualitatea”, suficientă pentru a menţine sau a extinde subcultura homosexuală. Van Wyck şi Geist (1984) au făcut observaţia că băieţii a căror primă experienţă sexuală a fost homosexuală au fost predispuşi să adopte gusturi homosexuale. Studiul lui Cameron & Cameron (1996) a sugerat că ~60% dintre bărbaţii a căror primă experienţă sexuală a fost homosexuală au continuat să se implice în homosexualitate la vârsta adultă, fie că experienţa a avut loc de comun acord (cu un băiat de aceeaşi vârstă), fie că a fost viol (din partea unui bărbat).
S-ar putea argumenta că Afganistanul şi Pakistanul sunt pline de bărbaţi înclinaţi către homosexualitate, al căror număr este stabil demografic. Dar că ~15% dintre băieţii lor sunt nu numai exploataţi sexual, dar şi condamnaţi la o viaţă marginalizată la vârsta adultă, pare mai degrabă un preţ ridicat de plătit, pentru satisfacerea obiceiurilor bărbaţilor homosexuali.
Cercetătorii homosexuali (de exemplu, Kinsey, Pomeroy & Martin, 1948; Jay & Young, 1977) şi simpatizanţii homosexualilor (de exemplu, Bell & Weinberg, 1978) au documentat destul de extensiv sexul bărbat/băiat, iar paradele gay pride includ adesea grupuri de dragoste bărbat-băiat. Chiar şi Evelyn Hooker, „eliberatoarea drepturilor pentru homosexuali”, era de părere că „interesul teoretic [faţă de starea mentală a homosexualilor] este slab, în comparaţie cu preocuparea faţă de consecinţele sociale ale homosexualităţii” (1958, p. 33). Ca răspuns, activiştii homosexuali afirmă că „nu sunt disproporţionat predispuşi să molesteze” băieţi şi că atunci când sexul între bărbaţi şi băieţi are loc, el nu este dăunător în mod deosebit.
Wright & Cummings (2005), de mult timp membri ai Asociaţiei Americane de Psihologie [APA] şi de mult timp în comitetul de conducere, acuză APA că „a ales ideologia în locul ştiinţei”, prin aceea că „pledoaria pentru preocupările ştiinţifice şi profesionale au fost uzurpate de ideologii conduse de agenda homosexuală”… (xiv), acceptarea homosexualităţii fiind una din ideologiile ei (de exemplu, Capitolul 4). Wright & Cummings fac observaţia: „Camera Reprezentanţilor şi Senatul Statelor Unite au cenzurat APA în publicarea în unul din jurnalele sale a unei metaanalize şi a unui studiu de interviuri cu studenţi la colegiu care molestaseră copii. Publicarea a pus sub semnul întrebării noţiunea că aceste experienţe fuseseră dăunătoare, … provocând un răspuns violent, ceea ce a culminat cu faptul că APA a fost singura asociaţie profesională din istoria Americii care a fost cenzurată de Congres… condamnarea a fost unanimă atât în Camera Reprezentanţilor, cât şi în Senat. [Mărturia APA din 1999 înaintea Congresului] „a cântărit greu de partea libertăţii academice şi cercetării ştiinţifice necenzurate şi, doar în mod indirect, împotriva pedofiliei… În privat, mai mulţi membri ai Congresului au mărturisit că mărturia APA a fost atât de ambiguă, încât a vota împotriva condamnării APA ar fi dat aparenţa aprobării pedofiliei” (xvii) [de exemplu, părând a susţine conceptul că dacă sexul între bărbaţi şi băieţi are loc, el nu este dăunător în mod deosebit].
Dată fiind acceptarea generală de atunci a unei legături puternice între interesele homosexuale ale unui bărbat şi sexul cu băieţi, a fost demn de atenţie că APA a deplâns în 1975 „orice discriminare publică şi privată în domenii ca locul de muncă, cazare, locurile publice şi autorizarea legală a celor care se angajează sau s-au angajat în activităţi homosexuale”. Chiar mai frapantă a fost susţinerea APA, a Asociaţiei de Psihiatrie Americane şi a Asociaţiei Naţionale a Lucrătorilor Sociali în expunerea lor la Curtea Supremă a SUA în cazul Romer (1995), că „nu există dovezi despre vreo corelaţie pozitivă între orientarea homosexuală şi molestarea copilului”. În cazul Romer, Asociaţia Naţională de Educaţie, Federaţia Americană a Profesorilor şi Asociaţia Americană a Profesorilor la Universitate au spus, de asemenea, Curţii că convingerea că homosexualii „sunt mai predispuşi decât bărbaţii heterosexuali să molesteze copii” „este fără fundament în fapt” (citat de Cameron, Cameron & Landess, 1996, p. 385).
Aceste afirmaţii au contracarat convingerea existentă de mult timp şi cunoştinţele profesionale şi au ignorat urmele homosexuale disproporţionate care au apărut aproape oricând a fost cercetată molestarea unui copil. Astfel, molestarea homosexuală disproporţionată a apărut în studii generalizate despre abuzul sexual al copilului (Able, Becker, Mittleman, Cunningham-Rathner, Roulan & Murphy, 1987); sexul profesor-elev (Rubin, 1988; Wishnietsky, 1991; Shakeshaft & Cohan, 1995; Cameron & Cameron, 1996, 1998) şi abuzul sexual al părinţilor sociali şi adoptivi (Cameron, 2005).
Se poate ca APA să fi părut „ambiguă” în 1999 cu privire la condamnarea sexului bărbat-băiat, dar nu a fost ambiguă în afirmarea că homosexualitatea şi molestarea copilului sunt necorelate. Când APA şi aliaţii ei din profesiile psihiatrice şi sociale au spus în 1994 Curţii Supreme a SUA că nu exista nicio dovadă a legăturii dintre homosexualitate şi molestarea copilului, au interpretat greşit, în mod dezgustător lucrările de referinţă empirice. Atât expunerea sa din 1999 din faţa Curţii, cât şi mărturia sa înaintea Congresului, ar putea fi văzute ca „ideologie în detrimentul ştiinţei”.
Influenţa poziţiei schimbate a asociaţiilor profesionale cu privire la corelaţia dintre homosexualitate şi sexul cu minori este larg răspândită. Astfel, în 2011 activiştii au citat poziţia APA, pentru a legaliza homosexualitatea şi sexul homosexual cu cei care în prezent sunt minori, într-un număr de ţări africane (de exemplu, Uganda, Ghana şi Camerun). La fel, candidatul prezidenţial Rick Santorum a fost criticat de APA în august 2011 pentru ignorarea cercetărilor APA despre homosexualitate ca fiind mai degrabă opinie decât ştiinţă (de exemplu, „Toate aceste asociaţii dovedesc că au un punct de vedere şi oamenii care li se alătură sunt de acord cu acel punct de vedere. Asociaţia Americană de Psihologie nu este o dovadă pentru nimic.” Dias, E., 2 Septembrie, revista Time on line). Pentru a examina dacă poziţia APA este mai degrabă opinie, decât este condusă empiric, au fost examinate două mari seturi de date online din SUA: catalogul lui Painter al condamnărilor pentru sodomie din SUA între 1776-2001 şi molestările preoţilor catolici din SUA, din 1950 până în 2010.
Metoda
Condamnările pentru sodomie: George Painter, istoric legal, în mod deschis pro-homosexual, a documentat condamnările pentru sodomie în Statele Unite din 1776 până în 2001. Dând cel puţin primele câteva cazuri de condamnări pentru sodomie în fiecare caz şi evidenţiind apoi cazuri de pionierat, a dat referinţe, a sumarizat şi a comentat multe sute de condamnări (www.sodomylaws.org/sensibilities/introduction.htm). Painter a inclus destule detalii pentru a determina dacă participanţii erau minori, în 445 de cazuri (nu au fost incluse cazuri din New Hampshire, South Dakota, Vermont, West Virginia şi Wyoming, deoarece descrierile lui Painter pentru aceste state au fost prea scurte sau ambigue pentru a fi înregistrate).
Noi am adunat în mod independent cele 445 de cazuri rămase, ca fiind bărbat-bărbat, bărbat-băiat (băiat = < vârsta 18), bărbat-femeie, băiat-băiat (ambii minori), bărbat-fată (fata = < vârsta 18), femeie-femeie sau femeie-fată (conform legii, „sodomia” a fost considerată a însemna sexul oral implicând penisul, dacă era efectuat de un bărbat, sau implicând vaginul, dacă era efectuat de o femeie sau de un bărbat). Am avut un acord de 97% în punctare; disputele au fost rezolvate prin consens.
Am examinat molestările preoţilor catolici făcute de Colegiul John Jay, cele din rapoartele Justiţiei Criminalistice din 2004 & Terry, Smith ş.a. (2011). Cum toţi preoţii sunt bărbaţi, au făcut legământ să se abţină de la sex şi primesc cam aceeaşi educaţie şi au cam acelaşi statut socio-economic, ei oferă un test cvasiexperimental al celor cu înclinaţii homosexuale faţă de cele heterosexuale, cu privire la abuzul sexual al copilului.
Rezultate
Condamnările pentru sodomie care au inclus suficiente detalii pentru a determina dacă participanţii au fost adulţi sau minori, din 1776-2001, sunt sumarizate de datele din Tabelul 1. Cu excepţia a 37 de condamnări bărbat-femeie şi a 5 condamnări bărbat-fată, restul de 403 (90,6%) au implicat relaţii homosexuale. Dintre condamnările pentru homosexualitate adultă, 194 (43,6%) au implicat evenimente adult-copil, iar 202 (45,4%), evenimente adult-adult – deci aproximativ 49% din cele 396 de condamnări homosexuale au implicat minori. În general, condamnările din state sugerează acelaşi tipar. Astfel, în statele cu cel puţin 10 condamnări: California, Florida, Illinois, Indiana, Maryland, Michigan, Missouri, New York, Ohio, Oklahoma, Oregon, Pennsylvania, Texas şi Washington, au fost 130 de cazuri adult-adult şi 125 de cazuri adult-minor sau 49% din condamnările homosexuale au implicat minori. Proporţia condamnărilor care au implicat minori nu a arătat să varieze sistematic, de-a lungul celor 226 de ani ai naraţiunii lui Painter.
Molestările preoţilor: Au existat discrepanţe mici între rapoartele despre numărul victimelor şi autorilor între 2004 şi 2011. Au fost 10297 (2004) sau 10667 (2011) de victime, molestate de 4311 (2004) sau de 4392 (2011) de preoţi (din cei 109694 de preoţi care slujeau în acea perioadă, astfel, în mod larg estimat, 4311/109694 [3,93%] de preoţi au fost prinşi).
Raportul din 2004 a enumerat contravenienţii împotriva fetelor, băieţilor, şi fetelor şi băieţilor în Tabelul 3.5.3: 991 de preoţi au comis delicte numai împotriva fetelor, 20805 numai împotriva băieţilor, iar 157, atât împotriva băieţilor, cât şi a fetelor (sexul victimelor a fost necunoscut în 429 de cazuri). Ocupându-ne de cei 3801 delincvenţi pentru care sexul victimei (victimelor) era cunoscut, 2805 + 157 = 2962 sau 77,9% dintre preoţii delincvenţi s-au angajat în homosexualitate (sau „erau” homosexuali/bisexuali). Deşi se poate ca unele fete să fi fost molestate de un delincvent care a molestat şi băieţi dar nu a fost prins, pentru estimări, considerăm 22,1% delincvenţi heterosexuali (vezi Tabelul 2). Băieţii au reprezentat 81% dintre victime; cei cu vârsta de 9 ani sau mai puţin = 1269/8956 = 14%, iar cei cu vârsta între 10-12 ani = 2970/8956 = 33%. Astfel, 47% dintre victimele preoţilor aveau < 13 ani sau erau prepuberi ~ vârsta obişnuită pentru diagnosticarea pedofiliei (Hall & Hall, 2007). Vârsta mediană a victimelor fete a fost raportată a fi oarecum mai mică decât a victimelor băieţi.
Documentul din 2011 a informat şi despre molestările preoţilor raportate de Centrul pentru Cercetări Aplicate în Apostolat [CARA], din 2004 până în 2009 [lipseau rapoartele pentru 2005 & 2007]. Astfel, au fost adunate cel puţin 2658 de rapoarte suplimentare despre abuz – din nou, o „majoritate a victimelor (81 de procente) erau de sex masculin (2011, p. 9).
Discuţie
Punctul tare al ambelor seturi de date constă în faptul că se bazează pe delincvenţi care au fost prinşi, nu pe autoraportare. În setul lui Painter, pe cei prinşi şi condamnaţi după cele mai înalte standarde pentru dovezi, iar în setul preoţilor, aşa cum a fost raportat de cea mai veche instituţie din Vest.
Condamnările delincvenţilor: Aproximativ jumătate din toate condamnările de sodomie pentru homosexualitate din SUA din setul lui Painter au implicat adulţi cu minori. Aproximativ aceeaşi fracţie (47%) a fost observată când, în 1993, Armata SUA, Oficiul Procurorului Curţii Marţiale, a analizat 102 condamnări ale curţii marţiale, care aveau de-a face cu soldaţi împlicaţi în acte homosexuale, pe o perioadă de patru ani (Mickle, 1997). În Marea Britanie, nivele similar de înalte ale implicării cu minori au fost înregistrare în ziare cu privire la homosexualitate şi au fost adunate de Ress & Usill (1956). Statisticile Home Office [Departamentul naţional britanic responsabil de menţinerea legii şi ordinii şi controlul imigraţiei, n. trad.] cu privire la condamnările pentru delicte sexuale (p. 188), care au inclus diferite delicte homosexuale şi heterosexuale, au indicat că: în 1953 au fost 5680 delicte homosexuale şi 10135 delicte heterosexuale; în 1950, 4416 delicte homosexuale şi 8220 delicte heterosexuale; în 1947 au fost 2814 delicte homosexuale şi 6408 delicte heterosexuale. Astfel, 36% dintre delictele sexuale din 1953, 35% dintre cele din 1950 şi 31% dintre cele din 1947 au fost homosexuale. Într-un calcul separat pentru 14 zone ale poliţiei, în 1947, din 257 de condamnări ale homosexualilor care au implicat 402 complici bărbaţi, „marea majoritate a… complicilor aveau vârsta sub 16 ani. Numai 11 procente din total aveau vârsta peste 21 de ani şi a existat doar o condamnare care a implicat cazul unui adult cu un adult în privat.” Într-un judecătorie cercetată cu atenţie, din 448 de cazuri între 1952-1954, 46 (10%) au implicat delicte homosexuale. Dintre cei 20 de bărbaţi condamnaţi cu vârsta peste 21 de ani, 12 (60%) au fost condamnaţi pentru delicte care au implicat minori (p. 195). Cazurile de „sodomie” din SUA au acoperit doar abuzul sexual oral-vaginal al fetelor. Deci proporţia în toate delictele sexuale din SUA atribuită homosexualilor este nesigură. În Marea Britanie, se deduce că aproximativ o treime din condamnările pentru delicte sexuale au implicat activitatea homosexuală. Cam jumătate din condamnările pentru homosexualitate au implicat sexul bărbat/băiat în ambele ţări.
Tabelul 1: 445 de condamnări pentru sodomie între 1776-2001
Molestările preoţilor: Cunoaşterea proporţiei preoţilor homosexuali ar facilita calcularea proporţiei celor prinşi. Cercetătorii de la John Jay au oferit doar o estimare bazată pe cei 119 preoţi care au fost prinşi şi au înapoiat chestionarele (2011, p. 51) – „aproximativ un sfert şi-au înţeles identitatea ca homosexuală sau bisexuală” (2011, p. 65). Plante (2010) a raportat că „Biserica Catolică are un mare număr de preoţi care sunt homosexuali în orientare (de la 22% la 45%, conform unei varietăţi de studii şi rapoarte).” În timp ce acestea sunt estimări, este neclar cum s-ar putea determina proporţia „reală”.
Dacă presupunem că 22% dintre preoţi au dorinţe homosexuale [cea mai mică estimare pe care am putut-o găsi şi care este în acord cu Plante sau cu John Jay, „aproximativ un sfert”], dată fiind distribuţia de 77,9% faţă de 22,1%, pentru cei 3,93% dintre preoţi care au molestat, atunci 77,9 x 3,93 = 3,06% dintre molestatori au fost homosexuali, iar 22,1 x 3,93 = 0,87% au fost heterosexuali. Astfel, dacă 22% dintre preoţi „erau gay”, cel puţin 13,9% (3,06/22) dintre ei au fost prinşi (faţă de 0,87/78 sau 1,1% dintre preoţii heterosexuali). Dacă 30% dintre preoţi erau homosexuali, cel puţin 10,2% au fost prinşi molestând copii (faţă de 0,87/70 sau 1,2% dintre preoţii heterosexuali). Dacă 45% aveau dorinţe homosexuale, atunci 6,8% au fost prinşi (faţă de 0,87/55 sau 1,6% dintre preoţii heterosexuali) (vezi Tabelul 2). Aceste estimări par să se aplice datelor CARA, deoarece proporţia victimelor care erau băieţi a fost de 81%, deşi numerele preoţilor implicaţi nu au fost date.
Ceea ce se cunoaşte din punct de vedere profesional este că cele mai multe molestări nu ajung la lumină, băieţii neraportând victimizarea mai frecvent decât fetele (Hall & Hall, 2007). Astfel, comparaţiile care implică corelaţia băiat-fată ca victime, probabil subestimează adevărata proporţie a victimelor băieţi.
Tabelul 2: Estimări ale molestărilor preoţilor homosexuali
| % dacă aveau dorinţe homosexuale |
% preoţi care au molestat băieţi |
% preoţi care au molestat fete |
% preoţi homosexuali care au fost prinşi molestând |
% preoţi heterosexuali care au fost prinşi molestând |
| 22 |
3,06 |
0,87 |
13,9 |
1,1 |
| 30 |
3,06 |
0,87 |
10,2 |
1,2 |
| 45 |
3,06 |
0,87 |
6,8 |
1,6 |
Dacă am ignora această subestimare probabilă şi am lua în considerare numai preoţii care au fost prinşi, dacă homosexualii numără 22% din preoţime, s-ar deduce că un preot homosexual a fost cam de 13 ori mai predispus (de exemplu, 13,9/1,1-12,6); de 8 ori mai predispus, dacă homosexualii reprezintă 30% din preoţime (de exemplu, 10,2/1,2 = 8,5), şi de 4 ori mai predispus, dacă homosexualii reprezintă 45% din preoţime (de exemplu, 6,8/1,6 = 4,25), să molesteze, decât un preot heterosexual.
Suportul pentru afirmaţiile asociaţiilor specialiştilor, că o asociere între molestarea copilului şi homosexualitate este absentă, nu a apărut în setul de date despre preoţi. Într-adevăr, deşi proporţia precisă a preoţilor înclinaţi spre homosexualitate este nesigură, după aproape orice scenariu plauzibil, homosexualii au fost mai predispuşi să molesteze, cu un coeficient substanţial – coeficient care, precum am observat, este probabil mai mare, datorită neraportării de către băieţi.
Sexul bărbat-băiat
Bell & Weinberg (1978) au întrebat faţă în faţă 671 de bărbaţi homosexuali selectaţi aleator, despre proporţia partenerilor lor homosexuali care „erau în vârstă de 16 ani sau mai tineri, când tu erai de 21 de ani sau mai în vârstă” (de exemplu, cu cel puţin 5 ani sub vârsta consimţământului în California, pe vremea interviului): 77% au spus: „niciunul”, 23% au spus „jumătate sau mai puţin” şi niciunul nu a spus „mai mult de jumătate” (p. 311, 1978). Procentul celor 21% ar fi similar, de asemenea, studiului pe un chestionar anonim al lui Jay & Young (1979) făcut pe 4329 de homosexuali voluntari, unde aproximativ 22% dintre homosexuali au raportat sex cu băieţi, iar > 30% deschiderea faţă de acesta (studii despre sexul bărbat-băiat se pare că nu au fost făcute şi publicate din 1984). Dacă 22% dintre preoţi sunt homosexuali iar 13,9% au fost prinşi, ar mai fi nevoie doar de 1,5+ mai mulţi preoţi care să fi făcut sex cu băieţi decât cei care au fost prinşi, pentru a egala 21% (adică 20,85%). Procentul de 21% dintre preoţii prinşi ar fi aproximativ în conformitate cu estimarea lui Bell & Weinberg (1978), bazată pe raportarea proprie a homosexualilor.
Faptul că 22-23% dintre homosexuali au raportat sexul cu băieţi – că sunt molestatori de copii – înseamnă că au admis una din cele mai dezaprobate activităţi în cultura noastră. Ca atare, procentul homosexualilor care fac sex cu băieţi este probabil mai mare. Din aceeaşi perspectivă, pare foarte improbabil că numai 4% dintre preoţi au molestat copii. Aproape întotdeauna preoţii au fost prinşi deoarece copiii – de obicei bărbaţi care în prezent au peste 30 sau 40 de ani – au făcut dezvăluiri. Ştim că mulţi, poate chiar cei mai mulţi dintre cei molestaţi din punct de vedere homosexual nu fac niciodată dezvăluiri, pentru a evita stigmatul că este posibil să fi „încurajat” sau „corupt” (vezi Hall & Hall, 2007). În plus, dată fiind lunga perioadă de la molestare la momentul prinderii, din studiul John Jay (aproape niciodată în acelaşi an cu molestarea, rareori în 5 ani şi adesea de la 20 la 30 de ani după molestare) – pare probabil că mulţi preoţi nu au fost prinşi. Într-adevăr, acurateţea a „ce s-a întâmplat cu adevărat?” din studiul John Jay este umbrită de raportarea excepţional de lentă: 80,5% din 10667 de abuzuri se întâmplaseră până în 1985, dar numai 810 (7,4%) fuseseră raportate „agenţiei de înregistrare” până în 1985! Mass-media (şi sistemul legal) aparent au acţionat raportând – o treime din molestările despre care se spune că ştiau diocezele până la sfârşitul lui 2002, au fost raportate în 2002 – un an în care mass‑media şi-a concentrat atenţia asupra fenomenului.
Toţi homosexualii lui Bell & Weinberg (1978) care au recunoscut sexul cu băieţi, au raportat că „jumătate sau mai puţin” dintre partenerii lor erau băieţi. De asemenea, niciunul dintre homosexualii din studiul lui Jay & Young, care au raportat sexul cu băieţi sub vârsta de 16 ani, nu au bifat „întotdeauna” cu privire la sexul cu băieţi, iar numai 1% au bifat „foarte frecvent” pe chestionar. Cu privire la sexul cu băieţi între 16-19 ani, 2% au bifat „întotdeauna”, 6% au bifat „foarte frecvent”, iar 11% „oarecum frecvent”. Aceste raportări blochează concepţia că molestările băieţilor de către preoţi au fost făcute mai degrabă de „pedofili”, decât de „homosexuali” – un mesaj susţinut în mod repetat de cercetătorii de la John Jay, deoarece aproape toţi preoţii victimizatori au recunoscut şi sexul cu adulţi (al căror sex nu a fost raportat).
Faptul că preoţii heterosexuali au fost mult mai puţin predispuşi să fie prinşi sugerează puternic că au fost mult mai puţin predispuşi să molesteze minori (în special fiindcă fetele sunt mai predispuse să „strige”). Ca atare, afirmaţia APA că „nu există dovezi despre vreo corelaţie pozitivă între orientarea homosexuală şi molestarea copilului” din rezumatul expunerii sale, dă greş în a găsi suport de la setul de date despre preoţi al John Jay.
Astfel, afirmaţiile asociaţiilor profesionale, că nu există nicio asociere între molestarea copilului şi homosexualitate, contrazic setul de date al lui Painter şi setul de date britanic. Dimpotrivă, ambele seturi de date (ca şi studiul Armatei SUA) susţin cunoştinţele profesionale „mai vechi” cu privire la molestarea homosexuală disproporţionată a copiilor. Părţile slabe din aceste seturi de date includ gradul lor necunoscut de reprezentativitate în toate condamnările pentru delicte sexuale care au implicat minori sau, dacă condamnările urmăresc un tipar diferit al vârstei victimei, faţă de arestări. Dacă o asociaţie, care se pare că protejează sau permite publicarea unei opinii nepopulare despre efectul dăunător al sexului bărbat-băiat, este demnă de cenzura Congresului, depunând în mod categoric mărturie falsă la cea mai înaltă Curte din ţară (şi, prin urmare, în faţa lumii privită în ansamblu), că nu există „nicio dovadă” că bărbaţii cu gusturi homosexuale sunt mai predispuşi să molesteze băieţi, ea este demnă de un reproş chiar şi mai mare.
Referinţe
Able G. G., Becker J. V., Mittleman M., Cunningham‑Rathner J., Roulan J. L., & Murp W. D. (1987) Self-reported sex crimes of nonincarcerated paraphiliacs. Interpersonal Violence 2, 3-25.
Bell, A. P. & Weinberg, M. S. (1978) Homosexualities: a study of diversity among men and women. New York: Simon & Schuster.
Cameron, P. & Cameron, K. (1996) Do homosexual teachers pose a risk to pupils? Journal of Psychology 130, 603-613.
Cameron, P. & Cameron, K. (1998) What proportion of newspaper stories about child molestation involves homosexuality? Psychological Reports 82, 863-871.
Cameron, P. (2005) Homosexual Child Molestations by Foster Parents: Illinois, 1997-2002. Psychological Reports 96:227-230.
Cameron, P. & Proctor, K. (2012) Partnered GLBT Die Younger in San Francisco; Married Homosexuals Die Younger In Denmark: GLBT Mentally Disordered? Lucrare prezentată la Universitatea Cardinalul Wyszynski, Varşovia, simpozion, Gender as the political category, 10/15/2012.
Cameron, P., Cameron, K., & Landess, T. Errors by the American Psychiatric Association, the Psychological Association, and the National Educational Association in representing homosexuality in Amicus Briefs about Amendment 2 to the U.S. Supreme Court. Psychological Reports 1996:79, 383-404.
Halisham, Q. C. (1956) Homosexuality and society. În Rees, T. & Usill, H. V. They stand apart: a critical survey of the problems of homosexuality. New York: MacMillan, 21-35.
Hall R. C. & Hall R. C. W. (2007) A profile of pedophilia: definition, characteristics of offenders, recidivism, treatment outcomes, and forensic issues. Mayo Clinic Proceedings, 82(4), 457-471.
Hooker, E. (1958) Male homosexuality in the Rorschach. Journal of Projective Techniques 22, 33-54, p. 33.
Jay K. & Young A. (1979) The Gay report. New York: Summit.
John Jay College, The Nature and Scope of Sexual Abuse of Minors by Catholic Priests and Deacons in the United States, 1950-2002 (Washington, DC: Conferinţa Episcopilor Catolici din SUA, 2004).
Kinsey, A. C., Pomeroy, W. B., & Martin, C. E. (1948). Sexual behavior in the human male. Philadelphia: W. B. Saunders.
Levitt, E. E., & Klassen, A. D., Jr. (1974). Public Attitudes toward homosexuality: part of the 1970 national survey by the Institute for Sex Research. Journal of Homosexuality, 1, 29-43.
McGagy, C. H. (1971). Child molesting. Sexual Behavior 1, 16‑24.
Major Mickle, Department of the Army, Homosexual Litigation Update (februarie 1997), disponibil la www.loc.gov/rr/frd/Military_Law/pdf/02-1997.pdf.
Moore, T. V. (1945). The pathogenesis and treatment of homosexual disorders: A digest of some pertinent evidence. Journal of Personality, 14, 47-83.
Plante T. (2010) Six important points you don’t hear about regarding clergy sexual abuse in the Catholic Church: More myths than facts in Catholic clergy sexual abuse discussions. Psychology Today, 24 martie.
Rubin, S. (1988) Sex education: teachers who sexually abuse students. Lucrare prezentată la al 24-lea Congres Internaţional de Psihologie, Sydney, Australia.
Shakeshaft, C. & Cohan, A. (1995) Sexual abuse of students by school personnel. Phi Delta Kappan 76, 513-520.
Terry, K. J., Smith, M. L., Katarina Schuth, K., Kelly, J. R. Vollman, Massey, C. (2011) The Causes and Context of Sexual Abuse of Minors by Catholic Priests in the United States, 1950-2010.
Van Wyk, P. H. & Geist, C. S. (1984). Psychosexual development of heterosexual, bisexual, and homosexual behavior. Archives of Sexual Behavior, 13, 505-544.
Wishnietsky, D. H. (1991) Reported and unreported teacher-student sexual harassment. Journal of Education Research 84, 164-169.
Wright R. H., Cummings N. A. (2005) Destructive trends in mental health: the well-intentioned path to harm. NY: Taylor & Francis.
[Paul Cameron, Ph.D. & Kay Proctor, M.Ed., Psychiatric Professions Falsely Claim Gays No More Apt to Molest. Copyright © 2012 Family Research Institute. Tradus şi publicat cu permisiune.]
Cuvântul „homosexualitate” nu numai că are mai multe înţelesuri, dar experienţa homosexualităţii prezintă, de asemenea, mai multe forme şi complexităţi. Ar fi util să luăm în considerare patru aspecte:
