Cei mai mulţi dintre noi am încetat să ne scriem scrisori adevărate în epoca digitală. Totuşi, uneori să punem stiloul pe hârtie este exact ceea ce avem nevoie ca să ajungem în miezul gândurilor noastre. Luna aceasta suntem mulţumiţi să vă facem cunoscută o scrisoare scrisă cu stiloul pe hârtie de cineva care se află la începutul procesului de recuperare. „Jeff” a scris ca să încurajeze pe cineva care se luptă să se împace cu homosexualitatea sa, ca şi cu statutul HIV/SIDA. Scrisoarea lui este fără prefăcătorie şi plină de genul de realităţi oneste şi dure cu care se confruntă mulţi participanţi la programul nostru. Suntem recunoscători pentru dorinţa lui de a ne face cunoscută scrisoarea sa.
Dragă Garrett,
Sunt atât de bucuros că am primit scrisoarea ta! Se pare că tu şi cu mine trecem acum prin emoţii similare.
Mai întâi de toate, câte ceva despre trecutul meu. Am treizeci şi unu de ani. Am fost activ sexual cu bărbaţii toată viaţa. Am dezvăluit tuturor că sunt homosexual când aveam şaisprezece sau şaptesprezece ani, în primul an la liceu. La douăzeci şi doi de ani am aflat că am HIV. La mai puţin de un an după aceea l-am întâlnit pe bărbatul care avea să-mi fie partener timp de opt ani. Doar cu un an în urmă am fost mântuit de Dumnezeu, care m-a atras la Isus într-o zi şi mi S-a descoperit în mod uimitor, puternic şi inconfundabil. Dar stai, ce vrea Dumnezeu de la nişte „homo” care au SIDA? Nu ar trebui doar să mor şi să mă duc în iad? Adică, ar fi un gunoi mai puţin de care să se ocupe societatea, nu?
Omule, am fost încântat că Dumnezeu m-a observat şi m-a ales – pe mine! Dumnezeu este chiar uimitor, nu-i aşa? Biserica în care am intrat în acea zi ceţoasă de toamnă a fost uimitoare. Am primit exact ceea ce aveam nevoie ca să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu, pe Isus şi Duhul Sfânt. A fost uşor în primele şase luni. El a avut grijă de toate nevoile mele… iar apoi a venit marea bombă. Dumnezeu m-a făcut să mă simt vinovat ca să mă despart de partenerul meu, Roger. Cumva, am fost în stare să mă mut… cam la un kilometru şi jumătate depărtare. Continuam să merg pe jos acasă şi să iau cina cu el, spălam rufele pentru el etc. OK, OK. Deci nu ştiam de fapt cum să am grijă de mine. Mă bazam pe bărbaţi ca să mă protejeze. Dar sincer, Roger nu era Dumnezeu; era substitutul meu pentru Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu să fie în viaţa mea, trebuia să-i dau drumul lui Roger.
Cam pe vremea aceea am încetat să-mi iau medicamentele pentru HIV, după şase ani sau cam aşa ceva. Am luat decizia să am credinţă că Dumnezeu mă va vindeca în mod miraculos, dacă făceam lucrurile corecte, dacă făceam alegerile corecte, în esenţă, dacă învingeam homosexualitatea. Ştiam că eram mântuit, dar pentru mine vindecarea era forţa conducătoare, principalul motivator pentru a-L asculta pe Dumnezeu, pentru a mă ruga şi a-L căuta pe Dumnezeu. Hm… deci cum să scap de homosexualitate? Nu avea importanţă că fusesem implicat în activitate sexuală cu bărbaţii aproape douăzeci de ani ciudaţi, că nu am avut un gând heterosexual în toată viaţa mea, că nu cunoscusem o altă identitate. Toţi prietenii mei erau homosexuali, părinţii mei îl iubeau pe fiul lor homosexual, surorile mele îl iubeau pe fratele lor homosexual, colegii mei de muncă îl iubeau pe noul lor grădinar homosexual. OK, Dumnezeule, voi încerca să fac să dispară asta, deşi îmi iubesc homosexualitatea şi nu vreau, în mod deosebit, să mă despart de ea. Dar pare să fie o înţelegere bună ca să mă vindec de SIDA.
Deci trec câteva luni în care mă rog, învăţ despre Dumnezeu, mă cuibăresc doar lângă Roger, dar fără sex. Vezi, Dumnezeule, am reuşit două săptămâni – nu eşti mândru de mine? Am scos complet sexul şi pornografia din dietă. Mă apropiam de vindecare! Eram atât de plin de credinţă când am mers la primul test de sânge! Asta era; destinul meu urma să înceapă. M-am dus după rezultate, după ce ani de zile m-am bucurat de încărcătură virală zero şi un număr ridicat de CD4. Mă aşteptam ca acum să fie la fel. Medicul mi-a dat ştirea şocantă că încărcătura virală era de aproape 100000. (Numărul de CD4 nu era încă prea îngrozitor, era în jur de 500.) Am fost devastat. Cedasem poftei chiar înainte să mi se ia sânge! Cu siguranţă, Dumnezeu hotărâse să-mi refuze vindecarea până ce eram curăţit de păcatul care mă dusese în acest necaz. Ia-mi păcatul, Dumnezeule! Voi fi unul din acei călugări ale căror vieţi nu sunt complicate de dorinţa sexuală, promit!
Asta, prietene, a continuat un an de zile. În timp ce încărcătura virală a continuat să urce şi numărul de CD4 să coboare, eu mă tot agăţam de credinţa că voi fi vindecat.
În luna ianuarie a anului 2006, am dat de site-ul Portland Fellowship şi am avut imediat o licărire. Am simţit că Dumnezeu mă mişca. L-am întrebat pe Dumnezeu dacă dorea să particip la programul de la Portland Fellowship. Dacă da, trebuia să facă să fie cumva posibil. A făcut-o, iar în luna mai mă mutasem deja de la Seattle la Portland. A fost şansa mea să o iau de la zero ca bărbatul creştin al lui Dumnezeu, lipsit de sex, vindecat, care simţeam că trebuia să fiu. Urma să fiu vindecat de SIDA, fir-ar să fie! Dumnezeu o spune în Cuvântul Lui şi, dacă este adevărat Cuvântul Lui, avea să se întâmple!
M-am stabilit rapid în Portland, m-am implicat în Living Well, o misiune de suport pentru cei cu HIV/SIDA de la Portland Fellowship. Grupul de bărbaţi mă înţelegea şi cu ei puteam să vorbesc deschis despre cum mă confruntam cu HIV/SIDA şi, de asemenea, cu celelalte aspecte ale vieţii mele. După un an şi jumătate de rugăciune pentru asta, Dumnezeu a simţit că trebuia să fiu pregătit şi pentru asta, şi pentru ce urma să se întâmple.
A fost nevoie de câteva luni de viaţă în Portland, pentru ca, în cele din urmă, efortul pe care îl depuneam să înceapă să mă învingă. Locuind într-un oraş mare, departe de familie şi prieteni, fiind celibatar de curând şi trăind într-un oraş cu o mulţime de tentaţii, am început să simt că aveam nevoie de un bărbat în viaţa mea. Aveam nevoie de un iubit! De fapt, am mers la câteva întâlniri cu diferiţi bărbaţi, reuşind doar să mă simt foarte frustrat din cauză că nu puteam clădi o relaţie, o relaţie sexuală cu un bărbat, acum că Dumnezeu mă dusese prea departe ca să funcţioneze. Ceea ce m-a făcut să mă simt foarte supărat şi mânios. Simţeam că Dumnezeu nu mă lăsa să am o experienţă esenţială după care noi, oamenii tânjim şi de care avem nevoie, o relaţie sexuală cu cineva pe care să îl iubesc. Un #?@%* grozav! Sunt homosexual, corect? Nu este drept că nu mi se permite să ţin în braţe şi să fiu ţinut în braţe, să sărut şi să fiu sărutat, să ating şi să fiu atins, să merg pe stradă ţinând pe cineva de mână, să visez în timpul zilei la cineva, să-mi împărtăşesc durerea, să am o relaţie sexuală cu… un bărbat pe care îl iubesc. În ce fel de nebunie intrasem? Mulţumesc mult, Dumnezeule, că m-ai dus atât de departe, doar ca să trec prin viaţă singur, în timp ce alţii se bucură de ceea ce este natural pentru ei! De ce este atât de greşit ce vreau eu? De ce am fost întotdeauna aşa? Simt că am fost proiectat doar ca să mi se tăgăduiască dragostea. O să-mi fac, pur şi simplu, bagajele, o să le încarc în maşină şi o să mă mut înapoi cu Roger. Roger a avut dreptate. Nu pot supravieţui pe cont propriu. Sunt un băieţel care nu poate face faţă vieţii.
Totuşi, înainte de a-mi scoate geamantanul, Dumnezeu mi-a amintit ceva – de unde mă scosese. Trecutul meu părea grozav. Iubitul meu frumos, care era stânca mea, partener în viaţa mea, o mulţime de prieteni, o casă cu o privelişte minunată spre Lacul Washington şi Munţii Cascade, două pisici. Am uitat să menţionez că sufeream, de asemenea, de tulburare de panică, de tulburare de anxietate, de alte tulburări psihologice, de probleme cu drogurile, de o depresie majoră şi că avusesem o tentativă de sinucidere… şi, o da, aveam SIDA! Avusesem parte de pedeapsă, se pare, cu chimioterapia pentru sarcomul Kaposi şi pancreatită, printre alte câteva lucruri. Nu trăiam, muream – dureros.
Chiar în acea primă zi de toamnă a anului 2004, Dumnezeu m-a ales… pe mine, care eram supărat pe El; pe mine, cel care aproape că Îl părăsisem pentru un iubit; pe mine, care blestemam în mod cronic; pe mine, care nu ştiam mai întâi de El şi de Isus; pe mine, cel care avea nevoie cu disperare de o relaţie cu… Dumnezeu. Romani 9:15-16 spune: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Nu depinde de dorinţa sau de efortul omului, ci de îndurarea lui Dumnezeu. Uau! Am fost aleşi de Dumnezeu şi binecuvântaţi de îndurarea Lui. Îndurare faţă de bărbatul care chiar recent a ţipat şi a strigat la Dumnezeu: „Urăsc gluma asta numită viaţă! Eşti un Dumnezeu crud! Cum ai putea să mă iubeşti, dacă Tu m-ai creat?” Nu prin propriile mele eforturi? Deci Dumnezeu vrea să aibă o relaţie cu acest „homo”, cu acest gunoi, cu acest bărbat care se luptă sexual, care are SIDA?
Uau, Dumnezeu este minunat! Încă nu pot trece peste asta. Voi mai fi eu toate aceste lucruri peste un an? Peste cinci ani? Nu ştiu, dar ştiu cu adevărat că Dumnezeu a început procesul de vindecare. Numai atât cât sunt eu gata şi cât pot eu purta. Dureros, da! De fiecare dată când plâng din cauză că mă doare inima, simt că Dumnezeu distruge o bucăţică de durere şi o înlocuieşte cu El. Deci presupun că voi mai plânge, voi mai striga şi mă voi mai contrazice mult cu Dumnezeu.
În acest proces, El mă va trata de rănire, de neiertare, de durere de inimă, de singurătate. De ce? Fiindcă ne-a promis şi, dacă este adevărat Cuvântul Lui, se va întâmpla. Dumnezeu chiar ne acceptă; din ce alt motiv şi-ar învăţa un Tată fiul? Din ce alt motiv i-ar învăţa pe fiii Lui cum să trăiască în bunătate, cunoaştere, autocontrol, perseverenţă, evlavie, dragoste frăţească şi iubire? Dumnezeu vine la noi, fiii răniţi, cu betadină în mână! O să înţepe groaznic, dar cu timpul rănile nu vor mai supura. Te iubesc, frate, şi te rog să-mi trimiţi curând veşti despre tine!
Har şi pace!
Jeff
De asemenea, am uitat să menţionez…
Încă am SIDA. Mă va vindeca Dumnezeu? Nu ştiu, dar Dumnezeu m-a îndemnat să mă întorc la medicamentele mele, pe care am început să le iau din nou cu aproape o lună în urmă. Încep să realizez că sănătatea este doar ceva pentru care trebuie să mă bazez pe Dumnezeu. Încep să învăţ spaniola şi privesc harta lumii cu anticipare. Voi muri de SIDA? Poate, dar Dumnezeu încă mă foloseşte şi îmi dă o viaţă aventuroasă. El este cu adevărat uimitor!
[God begins the healing process. Extras din newsletter-ul The Fellowship Message, ianuarie 2007. Copyright © Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune.]