Am douăzeci şi cinci de ani şi e prima dată când îmi povestesc viaţa. Sunt creştin şi am sentimente pentru cei de acelaşi sex.

Mărturisind aceasta în scris, conştientizez cât de greu îmi e să recunosc, să îmi pun problema în faţă şi să o confrunt. Nimeni nu ştie cu ce mă lupt, în exterior par un om normal, cu un job stabil şi prieteni buni – exclusiv hetero. Ştiu că sunt antisocial de multe ori, şi faptul că depun efort să mă integrez într-un grup nu este vizibil în general. Cele mai accentuate dificultăţi apar în cazul cunoaşterii de tineri care au, din perspectiva mea, un aspect fizic plăcut – aceasta măreşte şi mai mult efortul de integrare. Nu întreţin relaţii sexuale, nici nu am făcut-o vreodată în adevăratul sens al cuvântului, dar problema cea mai mare cu care mă confrunt în prezent e o combinaţie periculoasă: pornografie şi autosatisfacere.

Vă scriu, în primul rând, cu scopul de a scăpa de dependenţa care mă doboară încet, dar sigur. Simt că e mult prea neînsemnată credinţa mea, chiar dacă conştientizez că Dumnezeu mă ajută şi nu mă abandonează, îmi susţine echilibrul mintal; păcat că eu nu îl pot susţine, cu ajutorul Său, pe cel moral. Nici cu încrederea în forţele proprii nu pot să zic că stau foarte bine.

Vă rog să mă ajutaţi, să-mi oferiţi o direcţie, un plan bine stabilit, care să mă oblige la disciplină şi organizare, pentru a lupta împotriva dependenţei de pornografie şi autosatisfacere. Am încercat, în ultimul timp, să fiu mai hotărât în privinţa aceasta, dar văd cât de mult s-au întipărit în mine, cât de dependent sunt şi cât de mică e voinţa mea.

Când am venit la Cluj acum şase ani la facultate, am lăsat acasă copilăria şi anii de liceu. Cel puţin aşa am crezut, dar am înţeles mai târziu că de acolo porneşte totul.

Nu pot să spun că îmi amintesc cu drag de copilărie. Părinţii mei se certau mai mereu, iar tatăl meu era mereu inabordabil şi nu am fost niciodată apropiaţi. În schimb, se pricepea de minune să-mi spulbere toată încrederea în mine însumi, în vremea în care trebuia să o clădească, spunându‑mi tot timpul că nu sunt bun la nimic, că sunt „papă-lapte”, chiar dacă mă preocupam de şcoală şi am fost întotdeauna primul din clasă.

În liceu eram considerat tocilar. Destul de retras, vorbeam mai mult cu fetele şi, deşi sunt ortodox, prietenul meu cel mai bun era un penticostal. Frustrările mele erau legate de faptul că eram cam paralel cu sportul, nu ştiam să joc fotbal ca toţi ceilalţi băieţi şi, nu în ultimul rând, mă simţeam atras de băieţi. Mă îndrăgosteam de băieţi din alte clase, iar uneori dura chiar mult. Îmi imaginam că şi lor le plăcea de mine, dar trezirea la realitate durea – conştientizam, după un anumit timp, că totul era doar în mintea mea.

Într-o vară, mergând la bunici ca în fiecare an, am întâlnit un băiat cu cinci ani mai mic decât mine, venit şi el la bunici. Ne-am împrietenit repede, aveam multe lucruri în comun şi a fost mult prea uşor să mă îndrăgostesc de el. Eu eram topit după el, iar el mă considera un prieten foarte bun. Din momentul în care ne-am întors la casele noastre şi până în vara următoare, când ne-am întâlnit iar, cred că a fost prima mea perioadă cu adevărat grea: mă gândeam în fiecare zi la el, adormeam şi mă trezeam cu el în gând, uneori plângeam, scriam poezii de iubire neîmplinită, de dor, de durere.

Dar au trecut şi acestea şi am ajuns la Cluj. Aici a început cu totul o altă viaţă. Am stat pe perioada facultăţii în cămin, am cunoscut o mulţime de oameni noi, am început să fiu mai sociabil, să am responsabilităţi, şi chiar dacă eram dependent de tatăl meu când venea vorba de bani, mă simţeam liber. În ultimul an de facultate am început să lucrez şi m-am simţit mai împlinit când am văzut că mă pot întreţine singur.

La serviciu l-am întâlnit pe el, băiatul pentru care aş fi fost în stare să fac orice. Era vorbăreţ şi sociabil, astfel că nu a fost greu să ne împrietenim. Am ajuns să fim foarte apropiaţi, vorbeam cu el despre lucruri pe care nu le ziceam aproape nimănui, deşi nu erau secrete – de exemplu, că mai ţineam post, că mama şi tata nu se înţelegeau. Iar el făcea la fel, chiar dacă faţă de restul îşi păstra atitudinea de băiat mai şmecher. Colegii ne vedeau foarte apropiaţi şi ne întrebau dacă ne cunoşteam de dinainte, dat fiind faptul că el venise recent în firmă. Era atent cu mine, iar aceasta mă impulsiona să vreau mai mult de la el – şi aici mă refer la a petrece cât mai mult timp împreună. Eram gelos, îl voiam doar pentru mine, astfel că în timp am ajuns să sufăr din ce în ce mai mult eram efectiv distrus. Au fost perioade în care făceam tot posibilul să nu mă întâlnesc cu el, dar mi-era drag. Nu i‑am spus niciodată ce simt pentru el, iar el nu a înţeles niciodată oscilaţiile mele de apropiere/depărtare faţă de el.

Într-o ieşire la munte organizată de firmă, ne-am „cuplat” să dormim în aceeaşi cameră, şi dat fiind faptul că majoritatea camerelor dispuneau doar de pat matrimonial, să dormim în acelaşi pat. N-am dormit toată noaptea… eu. L‑am privit ore în şir, mi-am pus capul pe pieptul lui; el dormea. A fost noaptea în care am început să mă autosatisfac din nou, după o frumoasă abţinere de câteva luni. Am fost copleşit, şi atunci mi-a deschis Dumnezeu ochii. Am început să mă îndepărtez de el irevocabil şi să îl evit; am continuat să ţin la el, dar mă luptam să resping totul. Îl vedeam în fiecare zi, mi-era foarte greu, pentru că tot ţineam la el, dar lucrurile s-au simplificat mult în momentul în care mi-am schimbat locul de muncă. Per ansamblu, a fost o perioadă critică şi nu îmi pare rău că am trecut prin ea, fiindcă am învăţat multe, dar îmi pare rău că nu mi-am pus nădejdea în Cristos, când El era acolo lângă mine şi doar aştepta să Îl chem.

De când sunt în Cluj, am învăţat să mă descurc singur, să am demnitate, să nu mă las călcat în picioare şi să îmi susţin punctul de vedere. Faptul că prietenul meu cel mai bun e un om foarte credincios, stăpân pe sine şi curajos, m-a ajutat să îl iau drept model. Suntem prieteni buni din anul întâi de facultate, dar niciodată nu am simţit pentru el mai mult decât o prietenie sinceră, iar aceasta contează enorm. De asemenea, am şi alţi prieteni şi prietene care sunt oameni credincioşi.

M-am învăţat să nu mai visez cu ochii deschişi la băieţii pe care îi văd pe stradă. M-am învăţat să merg înainte. Câteodată nu ştiu ce înseamnă „înainte”, dar ştiu că, în viaţa aceasta, eu trebuie să evoluez ca persoană, ca fiu al lui Dumnezeu, spre desăvârşire.

Partea critică a vieţii mele în momentul de faţă constă în renunţarea la autosatisfacere şi pornografie. Am văzut ce mult mă ajută să împărtăşesc aceasta cu cineva: prin simplul fapt că v-am scris cu ce mă confrunt şi mi-aţi răspuns şi mi‑aţi dat informaţii utile, am ajuns ca din acea zi să fiu ferm în a spune „nu”. Vă mulţumesc că realizaţi şi întreţineţi site‑ul Contra Curentului, că într-o lume în care fiecare e pe cont propriu, există şi oameni dispuşi şi răbdători în a-şi ajuta semenii. Mă autosatisfac de mulţi ani, poate vreo zece, şi e momentul să-mi curăţ viaţa. Nu am întreţinut relaţii sexuale cu nimeni, dar pe la doisprezece, treisprezece ani mă întâlneam în ascuns cu băiatul vecinului.

În prezent nu ştie nimeni despre orientarea mea sexuală şi despre dependenţele cu care mă confrunt. În mod categoric, nu vreau să împărtăşesc niciunui cunoscut lucrul acesta. În primul rând, fiindcă nu vreau eu, iar în al doilea rând, mă gândesc la săraca maică-mea, femeie simplă, care şi acum are probleme cu tatăl meu, cu banii. Cred că s-ar îmbolnăvi să afle. Iar prietenii sunt fiecare preocupaţi de familiile proaspăt întemeiate sau de întemeierea lor sau de altele, chiar nu simt nevoia să îi deranjez cu aşa ceva. Nu e numai aceasta, clar că mi-ar fi foarte ruşine şi nu aş mai putea da ochii cu ei. Probabil nici nu m-ar crede.

DUPĂ UN TIMP

Mulţumesc pentru cuvinte şi îndrumare şi scuze pentru răspunsul întârziat!

Mi-am instalat filtrul antipornografie, primul recomandat pe site-ul vostru. O să fac astfel încât parola pe care am pus‑o (greu de memorat – din cifre şi litere), să o stochez în aşa fel încât să îmi ia vreo cinci minute să o recompun. Asta în caz că filtrul îmi blochează o pagină de care am de fapt nevoie, ca să o pot deschide în cele din urmă. Dacă nu o să funcţioneze, la prima abatere o să vă dau parola, iar eu o s-o şterg.

O clipă de extaz – am citit cartea zilele acestea. Mi-a răspuns la întrebările pe care le aveam legate de autosatisfacere.

Atât legat de filtru, cât şi de carte şi explicaţiile pe care mi le-aţi dat şi voi – înţeleg de ce am sentimente şi atracţie faţă de cei de acelaşi sex, oarecum învăţ să accept aceasta, dar mă văd singur în luptă. Vreau să am mai multă credinţă, vreau să învăţ să-mi stăpânesc poftele.

Ştiu că interdicţiile mă ajută în prima fază („nu ai voie să intri pe site-uri porno”, „nu ai voie să te autosatisfaci”), dar trebuie să mă rog mai mult, să citesc mai mult, să devin conştient că pornografia şi autosatisfacerea nu au ce căuta în viaţa mea. De exemplu, mi-e simplu să găsesc seminuditate pe internet care să mă stârnească, chiar şi cu filtrul activat, iar aici trebuie să intervină conştiinţa mea.

Mi-am creat un zid în jur, un zid de piatră care mi-a împietrit şi inima. Mă protejează de „accesul” la secretele mele. Nu prea mai am încredere în oameni, decât în prietenii foarte apropiaţi. De aceea am păstrat distanţă şi faţă de voi. Câteodată îmi doresc aşa de mult să fiu naivul de acum şase, şapte ani care a venit la facultate în Cluj, care avea încredere în toată lumea şi nu suspecta pe nimeni.

Încă nu îmi ştiu locul. Sunt în poziţia în care aud jigniri la adresa homosexualilor, atât din partea creştinilor, cât şi din partea ateilor. Cred că e singurul subiect în care se pot pune de acord. Oricum, lumea e ignorantă şi acuză fără să înţeleagă. În cartea O clipă de extaz am citit prima şi singura abordare realistă a subiectului autosatisfacerii, iar la voi, echipa Contra Curentului, am găsit singura abordare care se referă la altceva decât: homosexualii vor arde în iad/afară cu homosexualii din ţara noastră.

Fiindcă am aproape douăzeci şi şase de ani, presiunile la prietena care nu mai apare, la căsătoria care nu va fi, încep să devină tot mai mari. „Şi tu, când ne chemi la nuntă?” „Prietena unde e, n-ai adus-o?”

O prietenă bună are un prieten homosexual, iar în câteva ocazii ne-am mai „ciocnit” unul de altul, în sensul că am făcut cunoştinţă şi am mai schimbat câteva vorbe. E un pic mai feminin şi am cumva o stare de repulsie în ceea ce îl priveşte. Cum pot să fiu atât de ipocrit? Sau sunt doar rodul societăţii în care am crescut?

Aş putea să vă scriu săptămânal un raport vizavi de autosatisfacere, pornografie, homosexualitate, cu ce m-am confruntat în fiecare săptămână? Cred că m-ar ajuta, dar nu aş vrea să vă luaţi prea mult din timp pentru mine.