Am douăzeci şi cinci de ani şi e prima dată când îmi povestesc viaţa. Sunt creştin şi am sentimente pentru cei de acelaşi sex.
Mărturisind aceasta în scris, conştientizez cât de greu îmi e să recunosc, să îmi pun problema în faţă şi să o confrunt. Nimeni nu ştie cu ce mă lupt, în exterior par un om normal, cu un job stabil şi prieteni buni – exclusiv hetero. Ştiu că sunt antisocial de multe ori, şi faptul că depun efort să mă integrez într-un grup nu este vizibil în general. Cele mai accentuate dificultăţi apar în cazul cunoaşterii de tineri care au, din perspectiva mea, un aspect fizic plăcut – aceasta măreşte şi mai mult efortul de integrare. Nu întreţin relaţii sexuale, nici nu am făcut-o vreodată în adevăratul sens al cuvântului, dar problema cea mai mare cu care mă confrunt în prezent e o combinaţie periculoasă: pornografie şi autosatisfacere.
Vă scriu, în primul rând, cu scopul de a scăpa de dependenţa care mă doboară încet, dar sigur. Simt că e mult prea neînsemnată credinţa mea, chiar dacă conştientizez că Dumnezeu mă ajută şi nu mă abandonează, îmi susţine echilibrul mintal; păcat că eu nu îl pot susţine, cu ajutorul Său, pe cel moral. Nici cu încrederea în forţele proprii nu pot să zic că stau foarte bine.
Vă rog să mă ajutaţi, să-mi oferiţi o direcţie, un plan bine stabilit, care să mă oblige la disciplină şi organizare, pentru a lupta împotriva dependenţei de pornografie şi autosatisfacere. Am încercat, în ultimul timp, să fiu mai hotărât în privinţa aceasta, dar văd cât de mult s-au întipărit în mine, cât de dependent sunt şi cât de mică e voinţa mea.
Când am venit la Cluj acum şase ani la facultate, am lăsat acasă copilăria şi anii de liceu. Cel puţin aşa am crezut, dar am înţeles mai târziu că de acolo porneşte totul.
Nu pot să spun că îmi amintesc cu drag de copilărie. Părinţii mei se certau mai mereu, iar tatăl meu era mereu inabordabil şi nu am fost niciodată apropiaţi. În schimb, se pricepea de minune să-mi spulbere toată încrederea în mine însumi, în vremea în care trebuia să o clădească, spunându‑mi tot timpul că nu sunt bun la nimic, că sunt „papă-lapte”, chiar dacă mă preocupam de şcoală şi am fost întotdeauna primul din clasă.
În liceu eram considerat tocilar. Destul de retras, vorbeam mai mult cu fetele şi, deşi sunt ortodox, prietenul meu cel mai bun era un penticostal. Frustrările mele erau legate de faptul că eram cam paralel cu sportul, nu ştiam să joc fotbal ca toţi ceilalţi băieţi şi, nu în ultimul rând, mă simţeam atras de băieţi. Mă îndrăgosteam de băieţi din alte clase, iar uneori dura chiar mult. Îmi imaginam că şi lor le plăcea de mine, dar trezirea la realitate durea – conştientizam, după un anumit timp, că totul era doar în mintea mea.
Într-o vară, mergând la bunici ca în fiecare an, am întâlnit un băiat cu cinci ani mai mic decât mine, venit şi el la bunici. Ne-am împrietenit repede, aveam multe lucruri în comun şi a fost mult prea uşor să mă îndrăgostesc de el. Eu eram topit după el, iar el mă considera un prieten foarte bun. Din momentul în care ne-am întors la casele noastre şi până în vara următoare, când ne-am întâlnit iar, cred că a fost prima mea perioadă cu adevărat grea: mă gândeam în fiecare zi la el, adormeam şi mă trezeam cu el în gând, uneori plângeam, scriam poezii de iubire neîmplinită, de dor, de durere.
Dar au trecut şi acestea şi am ajuns la Cluj. Aici a început cu totul o altă viaţă. Am stat pe perioada facultăţii în cămin, am cunoscut o mulţime de oameni noi, am început să fiu mai sociabil, să am responsabilităţi, şi chiar dacă eram dependent de tatăl meu când venea vorba de bani, mă simţeam liber. În ultimul an de facultate am început să lucrez şi m-am simţit mai împlinit când am văzut că mă pot întreţine singur.
La serviciu l-am întâlnit pe el, băiatul pentru care aş fi fost în stare să fac orice. Era vorbăreţ şi sociabil, astfel că nu a fost greu să ne împrietenim. Am ajuns să fim foarte apropiaţi, vorbeam cu el despre lucruri pe care nu le ziceam aproape nimănui, deşi nu erau secrete – de exemplu, că mai ţineam post, că mama şi tata nu se înţelegeau. Iar el făcea la fel, chiar dacă faţă de restul îşi păstra atitudinea de băiat mai şmecher. Colegii ne vedeau foarte apropiaţi şi ne întrebau dacă ne cunoşteam de dinainte, dat fiind faptul că el venise recent în firmă. Era atent cu mine, iar aceasta mă impulsiona să vreau mai mult de la el – şi aici mă refer la a petrece cât mai mult timp împreună. Eram gelos, îl voiam doar pentru mine, astfel că în timp am ajuns să sufăr din ce în ce mai mult eram efectiv distrus. Au fost perioade în care făceam tot posibilul să nu mă întâlnesc cu el, dar mi-era drag. Nu i‑am spus niciodată ce simt pentru el, iar el nu a înţeles niciodată oscilaţiile mele de apropiere/depărtare faţă de el.
Într-o ieşire la munte organizată de firmă, ne-am „cuplat” să dormim în aceeaşi cameră, şi dat fiind faptul că majoritatea camerelor dispuneau doar de pat matrimonial, să dormim în acelaşi pat. N-am dormit toată noaptea… eu. L‑am privit ore în şir, mi-am pus capul pe pieptul lui; el dormea. A fost noaptea în care am început să mă autosatisfac din nou, după o frumoasă abţinere de câteva luni. Am fost copleşit, şi atunci mi-a deschis Dumnezeu ochii. Am început să mă îndepărtez de el irevocabil şi să îl evit; am continuat să ţin la el, dar mă luptam să resping totul. Îl vedeam în fiecare zi, mi-era foarte greu, pentru că tot ţineam la el, dar lucrurile s-au simplificat mult în momentul în care mi-am schimbat locul de muncă. Per ansamblu, a fost o perioadă critică şi nu îmi pare rău că am trecut prin ea, fiindcă am învăţat multe, dar îmi pare rău că nu mi-am pus nădejdea în Cristos, când El era acolo lângă mine şi doar aştepta să Îl chem.
De când sunt în Cluj, am învăţat să mă descurc singur, să am demnitate, să nu mă las călcat în picioare şi să îmi susţin punctul de vedere. Faptul că prietenul meu cel mai bun e un om foarte credincios, stăpân pe sine şi curajos, m-a ajutat să îl iau drept model. Suntem prieteni buni din anul întâi de facultate, dar niciodată nu am simţit pentru el mai mult decât o prietenie sinceră, iar aceasta contează enorm. De asemenea, am şi alţi prieteni şi prietene care sunt oameni credincioşi.
M-am învăţat să nu mai visez cu ochii deschişi la băieţii pe care îi văd pe stradă. M-am învăţat să merg înainte. Câteodată nu ştiu ce înseamnă „înainte”, dar ştiu că, în viaţa aceasta, eu trebuie să evoluez ca persoană, ca fiu al lui Dumnezeu, spre desăvârşire.
Partea critică a vieţii mele în momentul de faţă constă în renunţarea la autosatisfacere şi pornografie. Am văzut ce mult mă ajută să împărtăşesc aceasta cu cineva: prin simplul fapt că v-am scris cu ce mă confrunt şi mi-aţi răspuns şi mi‑aţi dat informaţii utile, am ajuns ca din acea zi să fiu ferm în a spune „nu”. Vă mulţumesc că realizaţi şi întreţineţi site‑ul Contra Curentului, că într-o lume în care fiecare e pe cont propriu, există şi oameni dispuşi şi răbdători în a-şi ajuta semenii. Mă autosatisfac de mulţi ani, poate vreo zece, şi e momentul să-mi curăţ viaţa. Nu am întreţinut relaţii sexuale cu nimeni, dar pe la doisprezece, treisprezece ani mă întâlneam în ascuns cu băiatul vecinului.
În prezent nu ştie nimeni despre orientarea mea sexuală şi despre dependenţele cu care mă confrunt. În mod categoric, nu vreau să împărtăşesc niciunui cunoscut lucrul acesta. În primul rând, fiindcă nu vreau eu, iar în al doilea rând, mă gândesc la săraca maică-mea, femeie simplă, care şi acum are probleme cu tatăl meu, cu banii. Cred că s-ar îmbolnăvi să afle. Iar prietenii sunt fiecare preocupaţi de familiile proaspăt întemeiate sau de întemeierea lor sau de altele, chiar nu simt nevoia să îi deranjez cu aşa ceva. Nu e numai aceasta, clar că mi-ar fi foarte ruşine şi nu aş mai putea da ochii cu ei. Probabil nici nu m-ar crede.
DUPĂ UN TIMP
Mulţumesc pentru cuvinte şi îndrumare şi scuze pentru răspunsul întârziat!
Mi-am instalat filtrul antipornografie, primul recomandat pe site-ul vostru. O să fac astfel încât parola pe care am pus‑o (greu de memorat – din cifre şi litere), să o stochez în aşa fel încât să îmi ia vreo cinci minute să o recompun. Asta în caz că filtrul îmi blochează o pagină de care am de fapt nevoie, ca să o pot deschide în cele din urmă. Dacă nu o să funcţioneze, la prima abatere o să vă dau parola, iar eu o s-o şterg.
O clipă de extaz – am citit cartea zilele acestea. Mi-a răspuns la întrebările pe care le aveam legate de autosatisfacere.
Atât legat de filtru, cât şi de carte şi explicaţiile pe care mi le-aţi dat şi voi – înţeleg de ce am sentimente şi atracţie faţă de cei de acelaşi sex, oarecum învăţ să accept aceasta, dar mă văd singur în luptă. Vreau să am mai multă credinţă, vreau să învăţ să-mi stăpânesc poftele.
Ştiu că interdicţiile mă ajută în prima fază („nu ai voie să intri pe site-uri porno”, „nu ai voie să te autosatisfaci”), dar trebuie să mă rog mai mult, să citesc mai mult, să devin conştient că pornografia şi autosatisfacerea nu au ce căuta în viaţa mea. De exemplu, mi-e simplu să găsesc seminuditate pe internet care să mă stârnească, chiar şi cu filtrul activat, iar aici trebuie să intervină conştiinţa mea.
Mi-am creat un zid în jur, un zid de piatră care mi-a împietrit şi inima. Mă protejează de „accesul” la secretele mele. Nu prea mai am încredere în oameni, decât în prietenii foarte apropiaţi. De aceea am păstrat distanţă şi faţă de voi. Câteodată îmi doresc aşa de mult să fiu naivul de acum şase, şapte ani care a venit la facultate în Cluj, care avea încredere în toată lumea şi nu suspecta pe nimeni.
Încă nu îmi ştiu locul. Sunt în poziţia în care aud jigniri la adresa homosexualilor, atât din partea creştinilor, cât şi din partea ateilor. Cred că e singurul subiect în care se pot pune de acord. Oricum, lumea e ignorantă şi acuză fără să înţeleagă. În cartea O clipă de extaz am citit prima şi singura abordare realistă a subiectului autosatisfacerii, iar la voi, echipa Contra Curentului, am găsit singura abordare care se referă la altceva decât: homosexualii vor arde în iad/afară cu homosexualii din ţara noastră.
Fiindcă am aproape douăzeci şi şase de ani, presiunile la prietena care nu mai apare, la căsătoria care nu va fi, încep să devină tot mai mari. „Şi tu, când ne chemi la nuntă?” „Prietena unde e, n-ai adus-o?”
O prietenă bună are un prieten homosexual, iar în câteva ocazii ne-am mai „ciocnit” unul de altul, în sensul că am făcut cunoştinţă şi am mai schimbat câteva vorbe. E un pic mai feminin şi am cumva o stare de repulsie în ceea ce îl priveşte. Cum pot să fiu atât de ipocrit? Sau sunt doar rodul societăţii în care am crescut?
Aş putea să vă scriu săptămânal un raport vizavi de autosatisfacere, pornografie, homosexualitate, cu ce m-am confruntat în fiecare săptămână? Cred că m-ar ajuta, dar nu aş vrea să vă luaţi prea mult din timp pentru mine.
Dacă m-aş întoarce în timp şi aş avea din nou vârsta ta, aş spune că rândurile pe care ni le-ai scris sunt ale mele.
Sentimente pentru persoane de acelaşi sex avem toţi. Problema este: ce fel de sentimente? Căci sunt sentimente bune, constructive, înălţătoare, divine şi sentimente rele, distructive, înjositoare şi diavoleşti. Trebuie să facem o foarte clară distincţie între cele două situaţii.
Şi eu am părut un om normal, cu un job stabil, prieteni buni (eu am avut chiar şi un prieten – şi încă îl mai am – care mi-a spus într-o zi că e homosexual. Dacă acum mai e sau nu, nu ştiu exact, doar Dumnezeu ştie), dar „normalitatea” mea în ochii lui Dumnezeu era o amăgire. De ce? Simplu: eram departe de El şi, automat, nu cunoşteam ce înseamnă de fapt normalitate. Cunoşteam doar ceea ce lumea oferea drept „normal”, iar aceasta m-a ţinut o bună parte din tinereţe într-o mare înşelare. Probabil şi tu eşti în aceeaşi situaţie. Dar nu te descuraja, încă ai timp să te trezeşti!
Tipul antisocial am fost şi eu. Unii ar putea spune că încă sunt, alţii nu. Ce ne face să ne izolăm de lume, ştii? Îţi spun eu: un sentiment. Este acel sentiment cum că nu ne încadrăm în mediu, nu suntem în plan, nu ne potrivim în gaşcă, ceva e în neregulă cu noi. Sau oare chiar să fim noi problema? Eu aşa am crezut multă vreme.
Dar, după ce Dumnezeu „m-a revendicat” şi a început să mă descrie prin Cuvântul Lui (Biblia) cum mă vede El (care m-a făcut, m-a urmărit toată viaţa mea şi m-a ajutat să cresc în ceea ce sunt acum), am început să constat că nu sunt chiar atât de fraier, molâu, sălbatic sau alte feluri în care te pot descrie cei din jur. Am început să văd adevărul, nu minciuna crasă care se împrăştie în sufletele din ce în ce mai multor tineri care, pur şi simplu, nu se încadrează în şabloanele 90 60-90 sau muşchi-pantaloni mulaţi-tatuaje-piercing-limbaj porcos, după caz.
Am învăţat treptat că nu haina îmi dă valoare, nici accesoriile vestimentare, nici banii, nici femeia cu care aş putea curvi, iar faptul că sunt singur şi nu am avut relaţii sexuale nu mă descalifică şi nici nu mă face mai puţin bărbat.
Dar până să ajung să ştiu aceste lucruri, am căzut şi eu în capcana ta. (Credeai că eşti singurul? Mai gândeşte-te!) Mă simţeam inferior faţă de cei din jurul meu, care păreau a fi scoşi din ţiplă sau, cum o să vezi pe tricourile multora, Fresh, Clean & Ready to Play. Când mă uitam pe stradă la un băiat apropiat de vârstă cu mine care avea cu ce să se laude (în materie de orice care l-ar face să pară cool), pofteam la acea stare a lui, ceea ce, pe termen lung, te poate face să crezi că ai „sentimente pentru persoanele de acelaşi sex”. Dar este o iluzie. Nu eşti homosexual (dacă la asta te-ai gândit), eşti doar atras de un anumit statut pe care altul îl are şi pe care ţi l-ai dori şi tu, din nevoia de apartenenţă la grup (pe care poate că nu o conştientizezi puternic, dar care se face simţită în subconştient, căci suntem creaţi să fim în comuniune, în relaţii cu cei din jur).
Faptul că eşti singur îi dă teren Diavolului să îţi bage în cap că eşti o problemă, că ceva e clar în neregulă cu tine, că nu eşti în stare să… (una, alta), că nu te vrea nimeni, că nu se uită nimeni la tine etc. Toate acestea sunt minciuni crase. Să ţi le scoţi din cap, dacă ai crezut vreuna în viaţa ta! Singurătatea nu este o ratare, nu este o descalificare şi nici o înjosire. Dimpotrivă, singurătatea este o ocazie perfectă de a vedea cine eşti acum şi cine poţi fi în viitor. Eu în singurătate m-am descoperit şi numai în singurătate am aflat cu adevărat ce vrea Dumnezeu de la viaţa noastră. Şi, dacă eşti creştin, atunci ştii că El nu doreşte răul nimănui, ci lucrează numai binele tuturor.
Singurătatea este scara care te ridică spre maturitate, spre uşa către binecuvântări. Cum ai putea avea o relaţie solidă şi frumoasă cu cineva dacă tu nu te cunoşti pe tine, dacă nu eşti stăpân pe gândurile tale, pe dorinţele tale, pe nevoile tale? Unde ai ajunge? În acelaşi loc cu „frumoşii” de pe stradă, care arată bine în exterior, dar sunt putrezi în interior. Crezi că sunt fericiţi? Crezi că zâmbetul şi încrederea lor şi optimismul şi euforia vor domni în mintea şi în trupurile lor tot timpul? Dă-mi voie să îţi spun din experienţă că nu. La fel de sigur cum e faptul că după aditivii chimici urmează bolile gastrointestinale, aşa vor ajunge ei să îndure urmările păcatelor lor. Nimic nu rămâne fără consecinţe, aşa că e bine să iei aminte!
O problemă a singurătăţii (momentane) este lipsa de intimitate. Aş putea să îţi ţin o prelegere despre cum ai putut să crezi că te poţi autosatisface şi uita la pornografie, când spui că eşti creştin?!? Nu ştii că „nici curvarii, nici tâlharii, nici malahienii, nici sodomiţii nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor?” Dacă aş face asta, un fariseu făţarnic ar fi asemenea lui Cristos pe lângă mine! Aş fi un ipocrit de cea mai josnică speţă, şi nu ai nevoie de astfel de oameni. Edward Lytton spunea: „Când o persoană e jos în lumea aceasta, un gram de ajutor este mai bun decât un kilogram de predică” şi sunt întru totul de acord cu el.
Şi eu am fost prins în aceleaşi dependenţe ca tine, din probabil aceleaşi motive. Deci ştiu cum e şi te înţeleg. E greu să ieşi, dar nu imposibil. Îţi va trebui voinţă, multă rugăciune şi determinare de a nu mai ceda ispitelor. Va trebui să fii tare, în ciuda tuturor obstacolelor, şi să te adânceşti în cunoaşterea lui Dumnezeu. Pentru mine, aceasta a fost cheia succesului. I-am lăsat cale liberă în viaţa mea şi m-am preocupat cu studierea Bibliei şi cu tot ceea ce îmi putea lua gândul de la cele murdare.
Înclinaţia ta faţă de alţi bărbaţi are la bază, mai mult ca sigur, relaţia proastă cu tatăl tău. Studiile au arătat, şi de altfel era şi firesc să fie aşa, că tatăl are un rol determinant în dezvoltarea copilului, mai ales a băiatului. Pentru că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu, iar El ne creşte pe noi toţi, şi noi, la rândul nostru, ne creştem copiii după modelul Lui. Adică tatăl este personajul-cheie în relaţia de familie.
La fel cum ai nevoie şi de apă, şi de aer (iar dacă nu ai una începi să ai probleme fizice), ai nevoie şi de mamă, şi de tată (lipsa unuia va provoca probleme sufleteşti), pentru o creştere armonioasă. În cazul tău, se pare că lipsa afecţiunii tatălui, a masculinităţii lui ca reper de trăire şi dezvoltare, a lăsat un gol în inima ta. În viaţă, orice gol se cere umplut, iar noi putem să-l umplem cu ce trebuie sau cu surogate care ne vor face rău. Din nefericire, la ora actuală te găseşti în postura de a-ţi dori golul masculinităţii umplut cu masculinitatea altora, dar atenţie: deşi intimitatea (afecţiunea) persoanelor de acelaşi sex este normală, sexualizarea ei nu este. Homosexualitatea este o deviaţie caracterizată de umplerea unui gol legitim cu ceva nelegitim. Şi atunci, va trebui să te apropii de Dumnezeu din ce în ce mai mult, pentru a învăţa de la El cum să umpli corect acel gol sufletesc.
Crede-mă, El ştie cel mai bine care este drumul pe care trebuie să-l urmezi pentru a fi vindecat, pentru a fi întregit. Şi nu, nu trebuie să te gândeşti că orice ar fi vei trăi „altfel” decât ceilalţi. Poţi fi un om normal şi poţi avea o viaţă normală, dacă te laşi în voia Lui. Cu Dumnezeu totul este posibil, iar El este singurul care restaurează perfect şi împlineşte totul cu bine din belşug.
Iată, ai în faţă o alegere de făcut: Îl vei lăsa să te modeleze într-un bărbat adevărat, care să aibă o viaţă frumoasă şi împlinită, sau vei ceda minciunilor lumii şi poftelor greşite ale trupului, pentru a trăi o viaţă seacă şi condamnată? Ţine minte: Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor care Îl iubesc, deci şi spre al tău. Trebuie doar să-I ceri!
În viaţă, încrederea în propriile forţe poate scădea. Uneori, dispare cu totul. Dar niciodată, repet, niciodată să nu renunţi la credinţă, pentru nimic în lume! Ajutorul sigur vine doar de Sus. Roagă-te, lasă tot ce a fost rău în urmă şi nu uita un lucru esenţial: eşti un om normal, care s-a lăsat prins într-o minciună. Trebuie doar să ieşi din ea, cu Dumnezeu alături! Dacă vei lua un angajament în faţa Domnului că vei asculta de El şi veţi lupta împreună pentru eliberarea ta din robia păcatului, îţi garantez (şi eu, un netrebnic, dar şi atâţia credincioşi din toate timpurile) că vei ieşi un învingător, iar singurătatea va deveni temelia pe care El îţi va construi relaţii binecuvântate şi îţi vei găsi fericirea pe care, cu siguranţă, o cauţi şi tu, aşa cum am căutat-o şi eu. Lasă trecutul în spate şi lasă-L pe Dumnezeu să îţi scrie viitorul!
Mulţumesc mult pentru cuvinte! Am de ceva vreme în minte o întrebare: dacă e să renunţ definitiv la autosatisfacere (cu multă rugăciune şi sprijin moral), cum pot să trăiesc o viaţă întreagă abţinându-mă de la autosatisfacere şi relaţii sexuale, când trupul meu e infinit întinat de pofte? Trebuie să am argumente clare în minte că e posibil, să ştiu că şi alţi oameni au putut face aceasta, că am o temelie solidă în momentul în care zic „de azi, stop”, cu toate că am mai zis-o de atâtea şi atâtea ori. Practic, în stadiul acesta, nu ştiu/nu pot să-mi controlez ispita, e peste credinţa mea. Neputinţa mea mă doare. Vreau, dar nu ajunge.
Eu am nişte ani de când nu mă mai autosatisfac şi nu mă mai uit la pornografie. Nu mi-a fost uşor câtuşi de puţin şi chiar şi acum, după multă vreme, încă fac eforturi să îmi stăpânesc gândurile sexuale care m-ar putea împinge din nou la o uşurare a tensiunii. Însă fac tot ce îmi stă în putinţă să spun „nu” şi să merg înainte cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi reuşesc, deci ai încredere că se poate!
Şi trupul meu era plin de pofte, dar l-am pus la respect. Ţin posturile de peste an (fiind ortodox, am ocazii de post destule!), citesc zilnic învăţături biblice (atât Scriptura, cât şi devoţionale de pe site-ul Crosswalk.com) şi nu mă gândesc că îmi lipseşte sexul, ci că am o viaţă de trăit în care mă pot face util lumii şi Îi pot sluji lui Dumnezeu pe drumul şi în locul unde m-a pus.
Nu te gândi că vei trăi „o viaţă întreagă” fără relaţii sexuale. Singurătatea de acum nu înseamnă o sentinţă. E doar o perioadă de pregătire pentru un viitor mai bun, mai curat, mai plin de sens şi de împlinire. Puţini realizează lucrul acesta şi nici eu nu am fost mai presus. Şi eu am privit mulţi ani această stare ca pe o povară, ca pe un blestem, însă Dumnezeu mi-a arătat că, de cele mai multe ori, am avut mai mult de câştigat din a fi singur şi neimplicat într-o relaţie intimă. O vorbă bună americană spune aşa: No pain, no gain!, iar acest lucru e valabil şi în cazul nostru: de vrem să avem ce e mai bun pentru sufletul şi trupul nostru, va trebui să fim noi întâi cei mai buni şi mai curaţi.
Nu există înviere fără moarte, dimineaţă fără întuneric şi iubire reală fără o singurătate serioasă înaintea ei. Deci, în momentul de faţă eşti pe drumul care te va duce la împlinire, dar va trebui să te lupţi şi să biruieşti ca să primeşti premiul, iar Domnul Iisus Cristos va fi cu tine la fiecare pas. Trebuie doar să rămâi în relaţie cu El!
Începutul luptei nu este şi victoria. Este un drum, un efort, un lung şir de obstacole potrivnice şi de ispite, însă nu ceda niciodată! Ai căzut, ridică-te! Ai căzut din nou, ridică-te din nou! Dar trage de tine şi recapătă controlul asupra sufletului tău, punându-ţi la respect corpul. Nu uita că tu eşti stăpânul, şi nu poftele tale! Dacă eu am putut, atunci şi tu poţi. Nu există ispită şi încercare atât de mare încât să nu o putem depăşi cu ajutorul lui Dumnezeu. Am încredere în tine!