de Julie Anne

Julie Anne

„Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic; căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele, şi El m-a mântuit.” (Isaia 12:2)

Unii dintre voi poate că aţi citit comentariul de mai jos, de noaptea trecută, dar mie efectiv nu mi-a ieşit din minte. O femeie curajoasă, Anon 3, care a fost căsătorită cu un pedofil, a acționat adresându-se soţiilor pedofililor implicate în litigiul judiciar al Soverign Grace Ministries. Cuvintele ei au fost frumoase şi au dat speranţă. Într-un comentariu ulterior, ea a spus că era prima oară când a dezvăluit asta în public şi că a simţit că poate Dumnezeu o îndemna să facă astfel. Iar eu m-am simţit obligată să transform comentariul lui Anon 3 în postare, pentru a ajunge la un public mai larg, prin căutările pe internet, şi astfel să nu rămână îngropat doar în zona comentariilor.

Cei care v-aţi oprit asupra acestui subiect prin căutare pe internet, bine aţi venit! Poate că sunteţi într-o situație foarte dificilă. Nimeni nu cunoaşte calea pe care o urmează altcineva. Unele femei sunt în agonie luni şi chiar ani de zile, încercând să decidă dacă să rămână sau să plece. Pe acest blog am vorbit mult despre abuzul spiritual, dar nu am studiat amănunţit cum este să fii căsătorită cu un pedofil. Se întâmplă să cunosc o soţie căsătorită cu un pedofil şi care a rămas căsătorită cu el. Deşi ea ar spune că lucrurile merg bine, când mă uit la căsătoria lor, eu nu văd asta. Văd durere şi distanţă emoţională. Nu există intimitate, ci doi oameni trăind două vieţi separate. Nu a avut niciodată curajul să plece, iar asta a făcut ravagii asupra întregii familii, inclusiv asupra familiei extinse. Dar ea crede că a luat decizia corectă.

Nimeni nu poate să ia o asemenea decizie pentru altcineva. Decizia vine cu un cost. Poate de aceea comentariul lui Anon 3 m-a atins profund. Această femeie curajoasă a ales o cale dificilă, de a lăsa ce îi era familiar în urmă şi de a se aventura pe cont propriu împreună cu copiii ei. Cuvintele ei vorbesc de la sine. Dacă eşti soţia unui pedofil, să ştii că în timp ce scriu aceste cuvinte, rugăciunile mele sunt cu tine – pentru a deveni capabilă să iei cea mai bună decizie pentru tine şi familia ta, şi pentru a continua, de asemenea, să te înconjuri cu suport iubitor de la prieteni/membri de familie cărora le pasă. Nu ar trebui să te afli singură în acest proces, fie că decizi să rămâi, fie că decizi să pleci.

– Julie Anne

O scrisoare de la soţia unui molestator de copii

De fapt, simt compasiune pentru familiile făptaşilor. Şi am un mesaj pentru soţii.

Vreau să ştii cât de rău îmi pare pentru situaţia ta – atât pentru tine, cât şi pentru copiii tăi.

Nu eşti singura femeie creştină care s-a căsătorit cu un pedofil. Şi eu am făcut-o. L-am părăsit cu mai mult de un deceniu în urmă, fiindcă am ştiut că într-o zi aveam să ajung în titlurile de la ştiri, la fel cum ai ajuns tu. Îmi pare atât de rău pentru ruşinea şi umilinţa pe care le-ai suferit.

Fiecare dintre noi ia propria sa decizie. Şi eu am stat un timp îndelungat cu soţul meu. Probabil sunt de vârsta ta. Am sperat că dragostea mea avea să umple acel loc gol din inima lui. Nu a făcut-o. Am postit şi m-am rugat întreaga perioadă a căsniciei noastre. Am mers ani de zile la consiliere şi chiar la un centru de tratament cu internare. Soţul meu a obţinut un masterat în terapia pentru căsătorie şi familie la o universitate creştină. Nu a ajutat.

Într-o zi am auzit despre un nou incident şi am realizat că trebuia să plec, de dragul copiilor mei şi a oricui altcuiva din jurul nostru.

Am simţit că Domnul îmi spunea: „Eşti o pasăre în colivie. Dar vezi? Am deschis uşa. Poţi să zbori sau să rămâi înăuntru. Dar uşa nu se va mai deschide.”

Am zburat. Şi sunt atât de fericită că am făcut-o! I-am cerut soţului meu să plece, arătând o tărie şi o duritate pe care nu am ştiut niciodată că le aveam. L-am făcut să plece din casa mea, din biserica mea, din cartierul meu şi din oraşul meu. Nu l-am urât; dar am ştiut că el era un dezastru umblător.

Da, primii doi ani au fost dificili din punct de vedere financiar, dar Dumnezeu a fost credincios. Copiii mei au suferit la început, dar au devenit oameni minunaţi şi sănătoşi. Sunt biruitori în toate sensurile: personal, academic şi spiritual. Nu au în vieţile lor nivelul de vătămare pe care îl are tatăl lor. Ei îl iubesc, dar îi văd limitele. Le-am spus adevărul când au împlinit douăzeci și unu de ani. (Nu au fost ei înşişi victime şi nu ştiuseră.)

Vreau să îţi dau speranţă că dacă vrei să zbori prin uşa deschisă, viaţa afară este minunată. Da, te va durea mult un an, poate doi. Dar bucuria de a trăi fără povara unui pedofil în viaţa ta este incredibilă.

• Am crezut că Dumnezeu nu mă mai putea folosi niciodată. Dar a făcut-o.
• Am crezut că nu voi mai sluji în misiune. Dar o fac, chiar mai mult decât înainte.
• Am crezut că oamenii de la biserică mă vor condamna. Dar nu au făcut-o. M-au înconjurat cu dragoste.
• Am crezut că nu voi mai avea niciodată siguranţă financiară. Dar am. De fapt, am de zece ori mai multe bunuri decât aveam atunci când m-am căsătorit, iar viitoarea mea pensie este aproape complet finanţată.
• Am crezut că eram descalificată pentru ce este mai bun de la Dumnezeu. Dar ştiu că sunt o fiică a Domnului şi sunt binecuvântată.
• Am crezut că copiii mei vor fi vătămaţi şi că vor fi disfuncţionali fără nicio nădejde. Nu sunt. Ei îmi spun că se simt la fel ca oricine altcineva. De fapt, ei privesc la mamele prietenilor lor şi văd mult mai multă disfuncţionalitate.
• Am crezut că nu voi mai avea vreodată parte de o poziție onorabilă. Am fost numită în multe borduri corporatiste şi nonprofit, şi am slujit în mult mai multe poziţii de conducere în biserică decât atunci când eram căsătorită.
• Copiii mei sunt mândri de mine pentru ce am făcut.

Orice decizi, alegerea este cu adevărat a ta. Sunt încântată că am fost eliberată. Viaţa mea este incredibil de fericită. Există lucruri mult mai rele în lume decât divorţul.

[Julie Ann, Being Married to a Pedophile: A Wife Speaks Out and Offers Hope to Other Wives of Pedophiles. Copyright © 2013 Spiritual Sounding Bank.]

Scrisoarea de faţă este doar una din multele pe care le-am primit având ca temă pedofilia şi faptul de a fi soţia unui pedofil şi molestator de copii. Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru această femeie, pentru că a ales să se confrunte cu realitatea situaţiei ei şi să înceteze să trăiască o viaţă de negare cu privire la soţul ei „bun, integru”. Postăm răspunsul ei în speranţa că el le va da altor soții, aflate în aceeaşi situaţie, tăria de a se confrunta cu propriul lor coşmar.

Am descoperit, în cei peste treizeci de ani de când ne ocupăm de acest subiect, că numărul de bărbaţi şi femei care au fost violaţi, bătuţi, molestaţi fizic şi epuizaţi emoţional, abuzaţi şi violaţi prin voyeurism sau viol al copilului şi sex în propria familie, este mult mai mare decât am fi vrut vreodată să credem. În mod trist, de asemenea, nu am cunoscut niciodată o situație în care un pedofil sau un delincvent în serie, pe care am avut nefericirea de a ne întâlni sau de a ne confrunta, să fi avut o dorinţă sinceră de a se schimba sau de a fi eliberat total prin sângele lui Isus.

Dacă te afli într-o asemenea situaţie sau cunoşti pe cineva care se află într-o asemenea situaţie, te încurajăm să intri în contact cu noi.

– Personalul Into the Light Ministries

Am vrut să vă mulţumesc pentru scrisoarea/articolul Căsătorită cu un pedofil. Şi eu am fost căsătorită cu un pedofil. După cincisprezece ani am găsit, în sfârşit, răspunsul la o mulţime de întrebări despre incidente care realmente nu păreau în ordine. Dar de fiecare dată am continuat să cred că nu, nu putea fi el. Este un om evlavios. Complet devotat ajutorării copiilor. Era pastor de tineret, antrenor, profesor de şcoală duminicală şi întotdeauna îi ajuta pe adolescenţi „să-L găsească” pe Isus. Adolescenţii îl sunau mereu şi le plăcea să se afle în preajma lui. Deci am crezut că de vină era imaginaţia mea, iar când l-am confruntat cu privire la câteva incidente, a fost ofensat şi mi-a confirmat concluzia că da, era imaginaţia mea, iar după câţiva astfel de ani, mi-a tot spus că aveam nevoie de ajutor. Că sufeream de depresie maniacală, iar problemele pe care le aveam apăruseră fiindcă nu eram foarte apropiată de tatăl meu. Că mă răzbunam pe el pentru toate şi că eram atât de nedreaptă.

Cred că Dumnezeu ştia că puteam să suport doar câte puţin odată. Adesea mă întreb dacă Dumnezeu mă pregătea încet, încet, pentru că lumea mea avea să se dezintegreze. Când s-a născut cel mai mic copil al meu, cel care acum este fostul meu soţ a venit la mine şi mi-a spus că avea o adicţie faţă de pornografie şi că vroia să scape, şi că dorea ajutorul meu. Deci bineînţeles că i-am fost alături, trecând prin consiliere, fiind partenera lui de monitorizare şi persoana de suport în toate. Dar, din nefericire, nu a existat nimeni cu care să vorbesc eu.

Vedeţi, eram atât de naivă, încât am crezut că avea „ochi” numai pentru mine, fiindcă era un om evlavios, corect? Niciodată nu voi mai fi atât de încrezătoare. După şase luni, se părea că eram mai bine şi că ne aflam din nou pe drumul cel bun. Am plecat pentru un weekend cu copiii şi am stat în casa unei rude. Trebuia să fie o vacanţă. El a decis să îl ia pe unul din puştii cu care se împrietenise la echipa de fotbal HS, al cărei antrenor era. Ei bine, ca să nu mai lungesc vorba, în mijlocul nopţii m-am trezit văzând că o lanternă lumina în camera de zi unde dormea adolescentul (de șaisprezece ani). Parcă aveam un gol în stomac. Îmi era teamă de ce aveam să văd. Când am ajuns după colţ, l-am văzut pe fostul meu soţ stând deasupra băiatului, care era în chiloţi, uitându-se cu lanterna sub chiloţii lui. Dacă nu aş fi văzut eu însămi, cred că încă aş fi în negare. Ei bine, acela a fost începutul coşmarului.

După câteva luni de promisiuni că va accepta ajutor şi de negare că avea o problemă, fratele meu m-a convins, în cele din urmă, că ceea ce am văzut era real şi era greşit. Fostul meu soţ mă convinsese că nu puteam avea încredere în propria mea gândire. Că ceea ce făcea era în ordine, fiindcă băieţii dormeau cu adevărat, deci nu ştiau ce li se întâmpla. Iar eu l-am crezut! Nu este dezgustător? Fostul meu soţ era foarte bun la a se ascunde. Luând copiii potriviţi şi cheltuind mult timp şi bani pregătindu-i, astfel încât până astăzi doar câţiva dintre ei au ieşit în faţă, dar niciunul care să aibă suficiente dovezi pentru a-l băga la închisoare. Numai acuzaţii de ultraj. Cei câţiva despre care l-am făcut pe soţul meu să recunoască, îşi amintesc doar că stătea deasupra lor. Poliţia s-a implicat, dar în acest moment cazul este încă deschis.

Fostul meu soţ se întâlneşte cu o femeie care are doi copii mici. Unul are doisprezece ani, iar celălalt doi ani. Sunt cu adevărat preocupată şi speriată pentru acei copii, dar cum aş putea să îi spun? Nu mă va crede. Tot ce pot face este să mă rog ca cineva să îi spună. Am învăţat într-adevăr, dintr-o carte pe care am citit-o, să spun oamenilor, multor oameni. A fost singurul mod de a proteja alţi copii. Fostul meu soţ pare să-şi cunoască limitele şi unde să se oprească pentru a nu fi prins, dar într-o zi se va dezlănțui, corect? S-a dus la consiliere aproximativ doi ani, o dată pe săptămână, pentru că era dependent de sex. Am fost şi eu la consilier şi i-am spus totul, şi bineînţeles, consilierul mi-a zis să nu mă îngrijorez, că el era în ordine acum, iar copiii mei nu se aflau în primejdie de a fi molestaţi. Dar aceasta contrazice tot ce am citit despre pedofili.

Acum sunt şase ani de la divorţul nostru, eu m-am întors la şcoală şi am absolvit un colegiu de doi ani, am o slujbă nouă, o casă, o maşină nouă. Am încercat atât de tare să mă concentrez pe alte lucruri, pentru a scăpa de durere. Fiica mea cea mai mare, are nouăsprezece ani, încă mă urăşte fiindcă am divorţat de tatăl ei. Ea nu crede nimic din toate astea şi, chiar dacă s-a întâmplat cu adevărat, tatălui ei îi pare rău cu adevărat, a plâns mult din cauza asta şi a cerut iertare.

Simt că l-am iertat pentru că m-a trădat, dar acum că mă gândesc, este partea cea uşor de iertat. Ceea ce nu îi pot ierta este molestarea copiilor. Odată, când un pastor l-a confruntat cu privire la asta, a început să rostească nişte cuvinte ciudate, ca şi cum era posedat sau vorbea în limbi. A jucat un rol? Aş vrea să ştiu. Aş vrea să fiu capabilă să ajut alte femei care trec prin aşa ceva. În sfârşit, am încetat să trăiesc într-un mod negativ, autodistructiv. Dar tot aştept ca el să dea greş şi ca altcineva să îl bage la închisoare. Gândul că răneşte un alt copil este de nesuportat.

Ei bine, mulţumesc că mi-aţi îngăduit să vă împărtăşesc povestea mea. Se pare că nu există mult ajutor pentru soţia unui molestator. Pe vremea când căutam ajutor, am găsit o singură carte. Nu era creştină. Chiar mi-ar plăcea să ajut alte femei şi alți copii să treacă prin această durere. Îmi amintesc că nu eram în stare să mă scol din pat dimineaţa, fiindcă durerea era atât de îngrozitoare. Simt că ar trebui să folosesc asta pentru a-i ajuta pe alţii. Mulţumesc din nou că aţi publicat acest articol, pentru ca eu să îl pot găsi.

Slujitoarea Lui

(Nume omis)

[Married To A Pedophile – A Response. Copyright © Into the Light Ministries. Tradus și publicat cu permisiune.]

de Molly Price

Soţul meu pedofil (şi tovarăşii lui francmasoni) i-au abuzat pe cei cinci fii ai noştri. L-am confruntat din nou, de data asta şi-a recunoscut comportamentul, spunând: „I-am avut pe toţi, chiar şi pe bebeluş, şi încă de când erau mici.”

Celor cinci băieţi ai mei încă le este greu să îngăduie ca lucrurile să devină cunoscute. În mod surprinzător, astăzi toţi sunt bărbaţi de succes.

După ce mi-au povestit despre realitatea lor cu treizeci şi cinci de ani în urmă, mi-au spus: „Nu vorbi despre asta, mami. Vrem doar să uităm.”

Astăzi ei au patruzeci și unu, patruzeci, treizeci și nouă, treizeci și opt şi treizeci și șase ani – sau cam aşa ceva. Eu aveam treizeci ani când am descoperit ce pătimiseră de la tatăl lor.

Eram o creştină foarte tânără, neinformată, lumească, mânioasă, senzuală, nedisciplinată şi recent mântuită, la vârsta de douăzeci și trei de ani; şi veneam dintr-un mediu ateu, secular, umanist, francmason de generaţii.

Părinţii mei nu erau masoni, dar toţi cei patru bunici ai mei erau implicați în ocultism sau francmasonerie într-o anumită măsură. Tatăl meu se considera taoist şi a crezut în frenologie, după educaţia pe care a primit-o la Andover şi la Universitatea Yale.

Când aveam doar șapte ani, mi-a spus că nu exista niciun Dumnezeu şi că va trebui să mă descurc pe cont propriu. Toate luminile din lume s-au stins atunci pentru mine, fiindcă Isus este lumina lumii, iar eu am ales să îl urmez pe tatăl meu, eroul meu, în întunericul lumii lui umaniste, ateiste, seculare. Deşi am frecventat şcoala duminicală şi şcoala biblică de vacanţă când eram copil, tatăl meu era cel mai bun prieten al meu, protectorul şi idolul vieţii mele.

Opresiunea ocultă din casa noastră era atât de atotpătrunzătoare, încât mama mea a avut o cădere nervoasă şi a încercat să-şi pună capăt vieţii de multe ori – de treisprezece ori, dacă ar fi să numărăm.

Singura mea soră, deşi deţinătoare a gradului de maestru [în francmasonerie, n. trad.], a fost internată în spitale de psihiatrie cea mai mare parte a vieţii ei. Eram consideraţi una dintre familiile de elită din zona noastră. Prea puţin ştiau alţii despre iadul şi nefericirea din spatele uşilor închise. Banii nu înseamnă o casă fericită! Nici ocultul.

Fiecare în parte şi toţi laolaltă constituiam o pradă uşoară. Banii şi chiar sănătatea bună şi norocul nu sunt un substitut pentru viaţa creştină! Toate acestea dau greş!

Căsătoria

În anul 1968 am întâlnit un bărbat, un student la Psihologie la universitatea locală, şi mi-am spus: „Totul şi raiul pe deasupra.” El era, bineînţeles, tot ce putea fi mai frumos.

Satan a ştiut cum să împacheteze frumos acel dezastru înnebunitor. Ce puţine ştiam! Tinerele femei nu ar trebui să fie trimise neştiutoare în această lume urâtă, rea, dar tatăl meu a crezut că cel mai bine era să ne lase mintea liberă de orice doctrină, dorindu-ne „liberi să ne alegem propriile convingeri”, când aveam să devenim adulţi.

Ca atee, am fost învăţată să cred că oricine era bun, avea şi motive bune. Ce puţine ştiam! Este de ajuns să spun că eu însămi eram un dezastru! Şi extrem de neştiutoare în privinţa multor lucruri.

Acel bărbat a devenit soţul meu la nouăsprezece zile de la prima noastră întâlnire – căutam o acoperire pentru păcatul meu – iar dacă ești căsătorit ai dreptul la sex.

De fapt, el a fost cinstit până la un punct. Mi-a spus, într-adevăr, că avea dosar pentru molestarea copilului. În ignoranţa mea şi cunoscând senzualitatea inimii mele, am raţionat că probabil întâlnise o adolescentă atrăgătoare. Ce puţine ştiam!

Francmasonii

Căsnicia noastră a durat şase ani şi patru luni, înainte de separarea noastră, timp în care am dat naştere la patru fii şi am fost însărcinată cu al cincilea. În timp ce eram însărcinată cu al cincilea, cei doi copii mai mari ai mei, în absenţa tatălui lor de acasă, au început să-mi spună că îi molestase.

Al doilea fiu al meu încercase să-mi spună aceasta cam cu şase luni mai devreme, iar eu îl confruntasem pe tatăl lor cu acuzaţia lui, dar el a reuşit să mă facă să-mi schimb părerea că era adevărat. L-am confruntat din nou, de data aceasta şi-a recunoscut comportamentul, spunându-mi: „I-am avut pe toţi, chiar şi pe bebeluş, şi încă de când erau mici.” S-a întâmplat la ora 8:20 în dimineaţa zilei de 1 ianuarie 1975, fapt pe care nu îl voi uita probabil niciodată.

În lunile disperate care au urmat, băieţii au continuat să-mi povestească ceea ce tatăl lor, mama lui, prietenii lui şi alţii le făcuseră.

Dacă aş mai fi auzit un singur lucru, mi-aş fi pierdut minţile. Avocatul mi-a spus să notez tot ce spuneau. Am făcut-o. Copiii au spus că au fost torturaţi sexual, că au fost vânduţi în „librăriile murdare din Kansas City” („Tati a primit bani pentru că i-a lăsat pe oameni să ne facă rău în camerele mici din spatele librăriei.”); au povestit că au fost forţaţi să privească în timp ce alţi copii erau ucişi („Ne-au ţinut capul şi ne-au făcut să ne uităm.”); şi au dat indicii care se potriveau cu articolele din ziar despre o fată localnică, în vârstă de doisprezece ani, dispărută şi găsită ulterior decapitată. (Am jelit acel copil timp de optsprezece ani, fără să realizez că dansa pe străzile raiului chiar din momentul morţii ei.)

Au existat şi alte detalii. Ele rămân evidente treizeci şi cinci de ani mai târziu. Ani de zile nu m-am putut uita și nu am putut citi ce scrisesem. Era prea dezgustător, prea traumatic.

Suporturi sociale

Ajunge să spun că autorităţile nu au fost de partea mea. Am încercat să obţin ajutor pentru băieţii mei, ştiind că aveau nevoie de ajutor, dar liderul profesioniştilor mintali locali mi-a arătat diploma lui de doctorat de pe perete şi m-a asigurat că era mult mai deştept decât mine, şi că niciun tată nu le-ar face asemenea lucruri propriilor lui copii.

Am explicat că el mărturisise deja şi că avea cazier… dar avocatul meu mi-a spus să plec din oraş până vineri sau voi fi pusă într-o secţie mintală pentru droguri (eram gravidă în cinci luni cu cel de al cincilea fiu al meu), iar copiii aveau să-mi fie luaţi. Deci am fost obligaţi să ne întoarcem în casa unde avusese loc cea mai mare parte din abuz, într-o suburbie din Kansas City.

Celui mai mare copil al meu nu i s-a permis să depună mărturie la tribunal, fiindcă pentru aceasta trebuie să ai șase ani, iar el avea pe vremea aceea doar cinci ani şi jumătate. Nu îl prinsesem niciodată asupra faptului, deci nu ni s-a permis să îl acuzăm.

De fapt, un bărbat care s-a identificat drept judecător mi-a telefonat şi mi-a cerut să nu spun nimănui niciun cuvânt despre asta. Răspunsul meu a fost: „Sigur, în ordine, cum spuneţi”, iar apoi să spun ce se întâmplase tuturor celor pe care îi cunoscusem undeva, cândva. După aceea m-au lăsat în pace!

Cel de al treilea fiu al meu nu spusese nimic până în acel moment. Avea doi ani şi jumătate. Primele lui cuvinte au fost: „Tati aluncat fetiţa în ac.” Tati a aruncat fetiţa în lac. Presupun că a fost o încercare de a scăpa de corp.

Ca să înaintăm mai repede cu povestirea. Ne-am stabilit la câteva ore depărtare. Un lucrător social mi-a zis să le dau băieţilor „o realitate bună”, căci copiii sunt foarte optimişti. Deci acela a fost scopul. Am rămas un zombie timp de aproape şase ani – am simţit o mare vină pentru păcatul şi rebeliunea mea, prin care am adus aşa ceva asupra minunaților mei copii – iar apoi am luat decizia conştientă de a mă bucura din nou de viață.

Copiii au mers la şcoala publică; de fapt, noi toţi am primit mai multă dragoste acolo decât la şcoala creştină pe care am dorit-o atât de mult pentru ei în Kansas City. În cele din urmă, ne-am mutat în Carolina de Nord – un răspuns la rugăciunea pe care o făcusem, că dacă adevărul despre tatăl lor devenea public, vroiam ca băieţii mei să se afle departe, pentru a nu trebui să crească sub acel stigmat – ei erau victime cu totul nevinovate.

Arestarea

La şase luni după ce ne-am mutat, fostul meu soţ a fost descoperit, intrând într-un Program Big Brother – de fapt a fost promovat în el de un sponsor al bordului – unde a fost găsit vinovat de molestarea unui băiat în vârstă de treisprezece ani.

I s-a dat o sentinţă de douăzeci și doi ani, şi este posibil să fi executat şase ani din acea sentinţă – între timp am aflat de la un detectiv de poliţie din Topeka că el şi a doua lui soţie deveniseră părinţii adoptivi a încă trei copii, printr-un program de stat pentru părinţii sociali.

Vieţile lor au fost, de asemenea, destul de triste. Unul a încercat să-şi ardă până în temelii şcoala. Un altul a fost dat în grija unor părinţi sociali şi a încercat să îi molesteze pe copiii de acolo… În acest moment am uitat povestea celui de al treilea. Cred că numele lor erau Eddie, Teddie şi Tracey.

Ca adolescenţi, băieţii au avut acces la plajă şi la munţi, şi la oportunităţi de a lucra după şcoală aici, în Carolina de Nord. A fost o mutare bine-venită pentru noi toţi.

Unul este medic; unul este un pastor dedicat, unul are propria lui afacere şi tocmai a obţinut un contract avantajos cu statul, unul este asistent medical, iar ultimul îşi petrece zilele acestea lipsit de constrângeri în Hawaii.

Isus vindecă şi răspunde la rugăciuni. Unul motiv pentru care a venit El a fost „să nimicească lucrările Diavolului”. Noi suntem dovada vie. Nu aş putea fi mai mândră de copiii mei. Toţi sunt taţi buni şi bărbaţi care îşi iubesc soţiile, care sunt într-adevăr minunate. Am doisprezece nepoţi minunaţi, sănătoşi, deştepţi, amuzanţi, frumoşi. Ne considerăm creştini.

[Molly Price, My Pedophile Husband Abused Our Five Sons. Copyright © 2012 Henry Makow. Tradus și publicat cu permisiune.]

de Clara Hinton

Clara Hinton

Postarea de astăzi va fi diferită de cele obişnuite, fiindcă simt îndemnul de a trimite un mesaj special tuturor celor ale căror vieţi au fost atinse în vreun fel de abuz.

În fiecare zi primesc e-mailuri de la victime ale abuzului şi acelaşi mesaj îmi este transmis iar şi iar: „Mă simt atât de murdar. Trebuie să fi fost vina mea. El mi-a spus că a făcut-o pentru că eu l-am făcut să o facă. Mă simt lipsit de valoare. Nu pot suporta să mă uit la mine însumi în oglindă. Mă simt folosit.”

Victimele cred mesajul abuzatorului lor. De ce? Fiindcă abuzatorii sunt inteligenţi! Ştiu cum să se joace cu minţile copiilor! Ştiu cum să manipuleze. Ei folosesc minciuni pentru a-şi satisface dorinţele bolnave!

Această postare este un răspuns la o scrisoare pe care am primit-o de la John, fostul meu soţ, care execută acum o sentinţă de minim 30 de ani în închisoare, pentru violarea unor copii mici.

Scrisoarea lui către mine a început cu cuvintele: „Îmi pare rău că ţi-am distrus viaţa.”

De îndată ce am citit acele cuvinte, am simţit cum tot corpul mi-a înţepenit şi am început să respir cu greutate. Spuneți-i furie interioară. Spuneți-i un răspuns automat la cuvinte care erau departe, foarte departe de adevăr. Spuneți-i modul meu de a mă confrunta cu realitatea vieţii mele. Spuneți-i cum vreţi, dar m-am aşezat pe podea şi am ţipat: „John Hinton, am o veste pentru tine! Nu mi-ai distrus viaţa! Ai încercat, dar nu ai reuşit! Nu te voi lăsa niciodată să ai această satisfacţie! Nu-ţi voi da niciodată acest gen de putere asupra mea!”

Iar apoi am căzut la podea ca o păpuşă veche de cârpă şi am plâns ore întregi, până nu am mai putut plânge. Nu, nu plângeam pentru mine, ci pentru multele feluri în care acţiunile unui om au atins vieţile atât de multor copii inocenţi, făcându-i să se simtă murdari şi urâţi, şi fără valoare pentru a fi iubiţi vreodată. Rareori trece o zi fără să vărs lacrimi pentru cei care, în mod inocent, au căzut în mâinile acestui molestator.

Douăzeci și trei de victime au ieşit în faţă şi şi-au spus povestea, dar nu aceasta este întreaga imagine a numeroșilor copii cărora acest singur om le-a pricinuit durere. Cercul este întins şi se extinde departe, şi nu vom şti niciodată adevărata dimensiune a numărului de copii vătămaţi de el.

Dar ştiu asta. John Hinton nu deţine puterea asupra niciunuia dintre acei copii pentru ca să le „distrugă” vieţile. Nimeni nu deţine o asemenea putere asupra nimănui, iar acesta este mesajul care trebuie strigat până la marginile pământului.

Eşti demn! Eşti demn să fii iubit complet, sincer şi într-un mod evlavios. Eşti un copil al lui Dumnezeu şi eşti demn! Eşti demn!

Nu există un „leac” care nu va da greş, ca să spunem aşa, pentru victimele abuzului. * Notă: Urăsc cuvântul „victimă”, fiindcă indică neajutorarea, iar cei care au fost molestaţi sunt eroi în cartea mea, nu victime.

În fiecare zi, copiii trebuie să se confrunte cu abuzatorii lor. În fiecare zi există John Hinton-i care hoinăresc prin împrejurimi pipăind, înşfăcând, atingând, împingând, apucând, zâmbind afectat, mângâind, şi da, „violând” copii, luându-le inocenţa. Iar acei copii se vor lupta într-una şi întotdeauna cu probleme de respect de sine, până vor experimenta două lucruri.

În primul şi în primul rând, cred din toată inima că numai Dumnezeu poate să îndepărteze acest gen de durere şi să creeze un nou spirit în interior. În al doilea rând, cred că atunci când devenim instrumente ale dragostei lui Dumnezeu şi ni se transmite constant mesajul: „Eşti demn”, va avea loc vindecarea de zdrobire şi de ruşinea abuzului.

Este uşor să devenim critici faţă de copiii care au fost implicaţi în comportament promiscuu de la o vârstă fragedă. Tindem să îi privim de sus pe copiii care se anesteziază cu droguri. Adesea nu reuşim să recunoaştem legătura dintre abuz şi comportamentul dureros autoprovocat. Ruşinea, teama, durerea şi trauma (toate legate de molestarea sexuală a copilului) pot conduce copiii la comportamente pe care nu le înţeleg, dar toate acestea au o temă comună – asemenea comportamente îi fac să se simtă iubiţi şi acceptaţi. Şi anesteziază temporar durerea extrem de îngrozitoare şi izolarea abuzului.

Nu scuz deloc un asemenea comportament, dar încerc să înţeleg cum te simţi când îţi este luată inocenţa iar şi iar, şi trăieşti cu teama constantă de a încerca să ascunzi ruşinea, şi eşti făcut să simţi că tu eşti singurul responsabil.

Nu-mi pot imagina cum trebuie să fie asta. Şi de aceea plâng. Şi atunci devin furioasă. Şi apoi strig: „Eşti demn!!!!” „Ai o viaţă frumoasă. O viaţă demnă. O viaţă care trebuie preţuită. Și eşti demn!”

Statisticile ne spun că una din patru fete este molestată până ajunge la adolescenţă şi că unul din şapte băieţi are parte de această durere oribilă. Încearcă să înţelegi aceste statistici. Iar apoi înlătură cuvântul „statistică” şi înlocuiește-l cu cuvântul „copil”.

Este lumea în care trăim. Este lumea care a fost creată de molestatorii sexuali ai copilului. Au hoinărit liberi de prea mult timp. O zi este mult prea mult! Nu au fost înfruntaţi. Au fost prea inteligenţi. Dar nu va mai fi aşa!!!!! Tu şi cu mine vom continua să ne educăm şi să învăţăm cum să ne protejăm mai bine copiii de acest rău. Tu şi cu mine vom deveni o voce tare, puternică pentru copii!

Şi împreună vom fi în misiunea de a răspândi mesajul dragostei lui Dumnezeu pentru cei răniţi. Eşti demn! Eşti iubit şi eşti demn!

Există probabilitatea să ai prieteni care au fost molestaţi când erau copii. Există probabilitatea să stai aşezat în biserică lângă cineva care a fost molestat în copilărie. Există probabilitatea să mergi la şcoală cu cineva care a fost molestat în copilărie. Există probabilitatea să lucrezi la sală cu cineva care a fost molestat în copilărie. Există probabilitatea să ai un membru de familie care a fost molestat în copilărie. Există probabilitatea să cunoști un copil care este molestat chiar acum.

Poate că citeşti aceasta şi ai fost molestat în copilărie.

Te rog să auzi mesajul meu astăzi. John Hinton-ii din această lume nu pot să ia de la tine singurul lucru care contează cel mai mult, şi acela este demnitatea ta!!!!! Pot să încerce. Dar nu pot şi nu-ţi vor lua acest lucru.

Eşti iubit!!!! Şi eşti demn!

Te rog, fă cunoscut acest mesaj. Te rog, ajută o inimă zdrobită. Te rog, dă speranţă celor care au nevoie să audă mesajul că fiecare are valoare!

Cu dragoste,

Clara

P.S. Am adăugat o resursă ca să o tipăreşti şi să o foloseşti. Te rog, vizitează secţiunea de resurse de pe acest site şi tipăreşte pentru tine ghidul pentru recunoaşterea abuzului copilului la copii. Foloseşte ghidul. Fă-l cunoscut. Citeşte-l des. Şi te rog, aminteşte-ţi că unii copii au trecut prin iad în copilărie din cauza acţiunilor abuzatorilor lor. Să facem tot ce putem pentru a-i ajutăm să găsească adevărata vindecare. Să începem prin a face cunoscut mesajul: „Eşti demn!”

[Clara Hinton, Married to a Pedophile: A Message to Survivors of Abuse. Copyright © 2014 Clara Hinton. Tradus și publicat cu permisiune. Clara este autoare a patru cărți: Silent Grief: Miscarriage-Child Loss: Finding Your Way Through the Darkness, Child Loss: The Heartbreak and the Hope, Tender Thoughts for Couples: Wisdom for Keeping Your Marriage on the Same Page și Hope 365: Daily Meditations for the Grieving Heart, disponibile pentru comenzi pe site-ul www.amazon.com. Împreună cu fiul ei, Jimmy Hinton, prezintă workshop-uri pentru biserici, școli, centre de zi, părinți îngrijorați și pentru oricine lucrează în domeniul protecției copilului și dorește să acționeze proactiv pentru prevenirea prezenței prădătorilor sexuali printre copii. Clara este fondatoarea site-ului www.silentgrief.com. Poate fi contactată la adresa clarahintonspeaker@gmail.com. Articolul în limba engleză a fost publicat inițial pe site-ul www.findingahealingplace.com.]