de Molly Price

Soţul meu pedofil (şi tovarăşii lui francmasoni) i-au abuzat pe cei cinci fii ai noştri. L-am confruntat din nou, de data asta şi-a recunoscut comportamentul, spunând: „I-am avut pe toţi, chiar şi pe bebeluş, şi încă de când erau mici.”

Celor cinci băieţi ai mei încă le este greu să îngăduie ca lucrurile să devină cunoscute. În mod surprinzător, astăzi toţi sunt bărbaţi de succes.

După ce mi-au povestit despre realitatea lor cu treizeci şi cinci de ani în urmă, mi-au spus: „Nu vorbi despre asta, mami. Vrem doar să uităm.”

Astăzi ei au patruzeci și unu, patruzeci, treizeci și nouă, treizeci și opt şi treizeci și șase ani – sau cam aşa ceva. Eu aveam treizeci ani când am descoperit ce pătimiseră de la tatăl lor.

Eram o creştină foarte tânără, neinformată, lumească, mânioasă, senzuală, nedisciplinată şi recent mântuită, la vârsta de douăzeci și trei de ani; şi veneam dintr-un mediu ateu, secular, umanist, francmason de generaţii.

Părinţii mei nu erau masoni, dar toţi cei patru bunici ai mei erau implicați în ocultism sau francmasonerie într-o anumită măsură. Tatăl meu se considera taoist şi a crezut în frenologie, după educaţia pe care a primit-o la Andover şi la Universitatea Yale.

Când aveam doar șapte ani, mi-a spus că nu exista niciun Dumnezeu şi că va trebui să mă descurc pe cont propriu. Toate luminile din lume s-au stins atunci pentru mine, fiindcă Isus este lumina lumii, iar eu am ales să îl urmez pe tatăl meu, eroul meu, în întunericul lumii lui umaniste, ateiste, seculare. Deşi am frecventat şcoala duminicală şi şcoala biblică de vacanţă când eram copil, tatăl meu era cel mai bun prieten al meu, protectorul şi idolul vieţii mele.

Opresiunea ocultă din casa noastră era atât de atotpătrunzătoare, încât mama mea a avut o cădere nervoasă şi a încercat să-şi pună capăt vieţii de multe ori – de treisprezece ori, dacă ar fi să numărăm.

Singura mea soră, deşi deţinătoare a gradului de maestru [în francmasonerie, n. trad.], a fost internată în spitale de psihiatrie cea mai mare parte a vieţii ei. Eram consideraţi una dintre familiile de elită din zona noastră. Prea puţin ştiau alţii despre iadul şi nefericirea din spatele uşilor închise. Banii nu înseamnă o casă fericită! Nici ocultul.

Fiecare în parte şi toţi laolaltă constituiam o pradă uşoară. Banii şi chiar sănătatea bună şi norocul nu sunt un substitut pentru viaţa creştină! Toate acestea dau greş!

Căsătoria

În anul 1968 am întâlnit un bărbat, un student la Psihologie la universitatea locală, şi mi-am spus: „Totul şi raiul pe deasupra.” El era, bineînţeles, tot ce putea fi mai frumos.

Satan a ştiut cum să împacheteze frumos acel dezastru înnebunitor. Ce puţine ştiam! Tinerele femei nu ar trebui să fie trimise neştiutoare în această lume urâtă, rea, dar tatăl meu a crezut că cel mai bine era să ne lase mintea liberă de orice doctrină, dorindu-ne „liberi să ne alegem propriile convingeri”, când aveam să devenim adulţi.

Ca atee, am fost învăţată să cred că oricine era bun, avea şi motive bune. Ce puţine ştiam! Este de ajuns să spun că eu însămi eram un dezastru! Şi extrem de neştiutoare în privinţa multor lucruri.

Acel bărbat a devenit soţul meu la nouăsprezece zile de la prima noastră întâlnire – căutam o acoperire pentru păcatul meu – iar dacă ești căsătorit ai dreptul la sex.

De fapt, el a fost cinstit până la un punct. Mi-a spus, într-adevăr, că avea dosar pentru molestarea copilului. În ignoranţa mea şi cunoscând senzualitatea inimii mele, am raţionat că probabil întâlnise o adolescentă atrăgătoare. Ce puţine ştiam!

Francmasonii

Căsnicia noastră a durat şase ani şi patru luni, înainte de separarea noastră, timp în care am dat naştere la patru fii şi am fost însărcinată cu al cincilea. În timp ce eram însărcinată cu al cincilea, cei doi copii mai mari ai mei, în absenţa tatălui lor de acasă, au început să-mi spună că îi molestase.

Al doilea fiu al meu încercase să-mi spună aceasta cam cu şase luni mai devreme, iar eu îl confruntasem pe tatăl lor cu acuzaţia lui, dar el a reuşit să mă facă să-mi schimb părerea că era adevărat. L-am confruntat din nou, de data aceasta şi-a recunoscut comportamentul, spunându-mi: „I-am avut pe toţi, chiar şi pe bebeluş, şi încă de când erau mici.” S-a întâmplat la ora 8:20 în dimineaţa zilei de 1 ianuarie 1975, fapt pe care nu îl voi uita probabil niciodată.

În lunile disperate care au urmat, băieţii au continuat să-mi povestească ceea ce tatăl lor, mama lui, prietenii lui şi alţii le făcuseră.

Dacă aş mai fi auzit un singur lucru, mi-aş fi pierdut minţile. Avocatul mi-a spus să notez tot ce spuneau. Am făcut-o. Copiii au spus că au fost torturaţi sexual, că au fost vânduţi în „librăriile murdare din Kansas City” („Tati a primit bani pentru că i-a lăsat pe oameni să ne facă rău în camerele mici din spatele librăriei.”); au povestit că au fost forţaţi să privească în timp ce alţi copii erau ucişi („Ne-au ţinut capul şi ne-au făcut să ne uităm.”); şi au dat indicii care se potriveau cu articolele din ziar despre o fată localnică, în vârstă de doisprezece ani, dispărută şi găsită ulterior decapitată. (Am jelit acel copil timp de optsprezece ani, fără să realizez că dansa pe străzile raiului chiar din momentul morţii ei.)

Au existat şi alte detalii. Ele rămân evidente treizeci şi cinci de ani mai târziu. Ani de zile nu m-am putut uita și nu am putut citi ce scrisesem. Era prea dezgustător, prea traumatic.

Suporturi sociale

Ajunge să spun că autorităţile nu au fost de partea mea. Am încercat să obţin ajutor pentru băieţii mei, ştiind că aveau nevoie de ajutor, dar liderul profesioniştilor mintali locali mi-a arătat diploma lui de doctorat de pe perete şi m-a asigurat că era mult mai deştept decât mine, şi că niciun tată nu le-ar face asemenea lucruri propriilor lui copii.

Am explicat că el mărturisise deja şi că avea cazier… dar avocatul meu mi-a spus să plec din oraş până vineri sau voi fi pusă într-o secţie mintală pentru droguri (eram gravidă în cinci luni cu cel de al cincilea fiu al meu), iar copiii aveau să-mi fie luaţi. Deci am fost obligaţi să ne întoarcem în casa unde avusese loc cea mai mare parte din abuz, într-o suburbie din Kansas City.

Celui mai mare copil al meu nu i s-a permis să depună mărturie la tribunal, fiindcă pentru aceasta trebuie să ai șase ani, iar el avea pe vremea aceea doar cinci ani şi jumătate. Nu îl prinsesem niciodată asupra faptului, deci nu ni s-a permis să îl acuzăm.

De fapt, un bărbat care s-a identificat drept judecător mi-a telefonat şi mi-a cerut să nu spun nimănui niciun cuvânt despre asta. Răspunsul meu a fost: „Sigur, în ordine, cum spuneţi”, iar apoi să spun ce se întâmplase tuturor celor pe care îi cunoscusem undeva, cândva. După aceea m-au lăsat în pace!

Cel de al treilea fiu al meu nu spusese nimic până în acel moment. Avea doi ani şi jumătate. Primele lui cuvinte au fost: „Tati aluncat fetiţa în ac.” Tati a aruncat fetiţa în lac. Presupun că a fost o încercare de a scăpa de corp.

Ca să înaintăm mai repede cu povestirea. Ne-am stabilit la câteva ore depărtare. Un lucrător social mi-a zis să le dau băieţilor „o realitate bună”, căci copiii sunt foarte optimişti. Deci acela a fost scopul. Am rămas un zombie timp de aproape şase ani – am simţit o mare vină pentru păcatul şi rebeliunea mea, prin care am adus aşa ceva asupra minunaților mei copii – iar apoi am luat decizia conştientă de a mă bucura din nou de viață.

Copiii au mers la şcoala publică; de fapt, noi toţi am primit mai multă dragoste acolo decât la şcoala creştină pe care am dorit-o atât de mult pentru ei în Kansas City. În cele din urmă, ne-am mutat în Carolina de Nord – un răspuns la rugăciunea pe care o făcusem, că dacă adevărul despre tatăl lor devenea public, vroiam ca băieţii mei să se afle departe, pentru a nu trebui să crească sub acel stigmat – ei erau victime cu totul nevinovate.

Arestarea

La şase luni după ce ne-am mutat, fostul meu soţ a fost descoperit, intrând într-un Program Big Brother – de fapt a fost promovat în el de un sponsor al bordului – unde a fost găsit vinovat de molestarea unui băiat în vârstă de treisprezece ani.

I s-a dat o sentinţă de douăzeci și doi ani, şi este posibil să fi executat şase ani din acea sentinţă – între timp am aflat de la un detectiv de poliţie din Topeka că el şi a doua lui soţie deveniseră părinţii adoptivi a încă trei copii, printr-un program de stat pentru părinţii sociali.

Vieţile lor au fost, de asemenea, destul de triste. Unul a încercat să-şi ardă până în temelii şcoala. Un altul a fost dat în grija unor părinţi sociali şi a încercat să îi molesteze pe copiii de acolo… În acest moment am uitat povestea celui de al treilea. Cred că numele lor erau Eddie, Teddie şi Tracey.

Ca adolescenţi, băieţii au avut acces la plajă şi la munţi, şi la oportunităţi de a lucra după şcoală aici, în Carolina de Nord. A fost o mutare bine-venită pentru noi toţi.

Unul este medic; unul este un pastor dedicat, unul are propria lui afacere şi tocmai a obţinut un contract avantajos cu statul, unul este asistent medical, iar ultimul îşi petrece zilele acestea lipsit de constrângeri în Hawaii.

Isus vindecă şi răspunde la rugăciuni. Unul motiv pentru care a venit El a fost „să nimicească lucrările Diavolului”. Noi suntem dovada vie. Nu aş putea fi mai mândră de copiii mei. Toţi sunt taţi buni şi bărbaţi care îşi iubesc soţiile, care sunt într-adevăr minunate. Am doisprezece nepoţi minunaţi, sănătoşi, deştepţi, amuzanţi, frumoşi. Ne considerăm creştini.

[Molly Price, My Pedophile Husband Abused Our Five Sons. Copyright © 2012 Henry Makow. Tradus și publicat cu permisiune.]