de T.
Stăteam în sala de judecată, cu judecătorul în faţa mea, cu procurorul în stânga mea şi cu avocatul apărării în dreapta mea. În viaţa mea nu mai fusesem atât de speriat, fiindcă ştiam că eram vinovat.
Întâi a fost rândul procurorului să vorbească. A exagerat, nelăsând la o parte niciun detaliu! Aveam atâtea puncte de acuzare, cu siguranţă nu avea să trece prin toate. O, dar a trecut prin fiecare din ele! La fiecare acuzaţie citită împotriva mea, procurorul a avut mare grijă să descrie în detaliu ce implica acuzaţia şi ce pedeapsă avea fiecare acuzaţie. Deci nu numai că procurorul a citit fiecare acuzaţie pe rând, dar a dat şi detalii despre lucrurile pe care le făcusem pentru a merita acuzaţiile respective. Când a terminat, a cerut să plătesc cel mai mare preţ pe care îl puteam plăti. „Justiţia o cere”, a spus el.
Răul era făcut. Tot ce puteam face era să stau acolo ruşinat, fiindcă eram cu adevărat vinovat de tot ce mă acuzase procurorul. Nu exista nimic ce ar fi putut micşora severitatea acuzaţiilor aduse împotriva mea. Eram gata să cad în genunchi pentru a cerşi judecătorului îndurare şi pentru a cere măcar puţină indulgenţă când avea să mă condamne. Totuşi, avocatul meu urma să vorbească în favoarea mea.
Dar cu o mişcare care i-a şocat pe toţi cei din sala de judecată, avocatul meu s-a ridicat în tăcere şi doar Şi-a întins mâinile. Atunci am observat prima oară mâinile Lui străpunse de cuie. Satan şi-a plecat capul, fiindcă a realizat că a fost învins fără ca niciun cuvânt să fi fost rostit. Iar Dumnezeu, cu un zâmbet pe faţă, S-a uitat la mine şi a zis: „Nevinovat. Dragostea o cere.”
[T., My Judgement Day. Publicat în Into the Light, May-June 2007. Copyright © 2007 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]