de Remus Ruptaşu

– Tati, tati! A venit tati!

– Tati, te joci cu noi?

– Dragii mei, abia am intrat pe uşă şi vreţi să mă joc cu voi?

– Te rugăm! Numai puţin!

Aşa se întâmplă de cele mai multe ori când ajung acasă. Cu ochi nevinovaţi şi mâinile împreunate, mă întâmpină zi de zi, să le ofer din timpul meu. Ei nu ştiu dacă am fost agitat, dacă am fost suprasolicitat, dacă mai am resurse, dacă am alt program, dacă sunt dispus, şi câte nu aş mai putea adăuga.

Nu de puţine ori am retrăit clipe din copilărie când, la fel ca ei, îmi întâmpinam tatăl, împreună cu sora şi cei doi fraţi ai mei. Era aşa de frumos că se cobora la nivelul nostru şi făcea pe căluţul! Nu conta că de obicei era ameţit şi ne mai scăpa. Conta că îşi făcea timp şi turna în cupa noastră afectivă. Dar ce ştiam atunci…

Nu am realizat cât de important a fost decât după ce am devenit părinte şi m-am transpus în locul tatei. Serviciul lui a fost cu mult mai greu decât al meu, dar nu îmi amintesc să ne fi refuzat vreodată. Nu era zi în care să nu găsim ceva dulce în geanta lui de serviciu. Cred că era încântat să ne aibă prin preajmă. Întotdeauna aveam sarcini de îndeplinit şi activităţi la care participa împreună cu noi. Gândiţi-vă că toate acestea s-au petrecut până să împlinesc vârsta de 12 ani, când boala şi viciile l-au răpus. Ce-a rămas în urmă? O văduvă cu patru copii între 8 şi 14 ani, amintiri şi lecţii de viaţă.

Copiii vor din timpul meu. Vor să fie mângâiaţi. Vor să vorbesc cu ei. Vor să primească daruri. Vor să le fac anumite servicii. Cupa dragostei trebuie să le fie mereu plină. Ei sunt adevăratele valori, pe care trebuie să le administrez, împreună cu soţia, cu înţelepciune.

Dar să vedem următorul scenariu:

Ce se întâmplă când nici nu deschizi bine ochii şi te întâmpină o atmosferă de respingere? Ai vrea să fii luat în braţe, să fii mângâiat, să ţi se spună o vorbă bună. Ai vrea să primeşti un zâmbet cald. Ai vrea să auzi: „Bravo, ai reuşit!” Dar totul este steril şi fals.

Tocmai se schimbă tura când te munceşti să-ţi desenezi familia. Găseşti în mintea ta chipul fratelui mai mic cu doi ani. E trist. Ajungi la chipul mamei şi te lupţi să-l aduci la viaţă. Nu mai ştii dacă râde sau plânge. E tot mai vag. Nu mai ştii dacă flăcăra-ţi din ochi arde de dor sau de frustrare.

Ai protestat aşa de tare când oamenii aceia te-au luat şi te-ai gândit că dacă vei continua aşa, te vor duce înapoi. Dar zilele s‑au scurs fără niciun rezultat.

Ţi-ai zis că poate se vor lăsa convinşi dacă vei negocia. Şi le‑ai promis că vei fi cel mai cuminte copil (ca şi cum din vina ta erai acolo), numai să te ducă înapoi. Ce folos! Toţi deveneau din ce în ce mai surzi la glasul tău.

Aşa ai renunţat să protestezi, să negociezi, să promiţi, să mai vrei ceva şi a început să nu te mai intereseze ce se întâmplă în jurul tău. Mai mult, nu mai eşti capabil să discerni ce e bine şi ce e rău

Aş putea continua acest scenariu sau aş putea să schimb cadrul, gândindu-mă la cei neglijaţi în propriile familii, unde părinţii îşi privesc pruncii ca pe nişte cupe de cristal de care nu ai voie să te atingi. Nu m-am gândit să fac aşa o comparaţie, dar se pare că este foarte nimerită.

Realitatea este că fiecare persoană are un suflet fragil, iar fragilitatea nu este limitată de vârstă sau sex. Cristalul străluceşte la fel în fiecare casă, dar este condiţionat de hărnicia administratorului (părinţi, bunici etc.). Praful nu cruţă nimic…

Am avut ocazia să ascult şi să văd foarte multe persoane a căror strălucire a fost acoperită de mult de praful păcatului. Unii chiar au ajuns să creadă că felul lor de a fi este normal, alimentându-şi conştiinţa cu mizerii. Apoi am întâlnit o categorie de persoane care nu neagă realitatea cu care se confruntă. Dar de prea multe ori li s-a spus că nu sunt buni de nimic, încât le este frică să mai facă o încercare în a-şi depăşi limitările. Îşi doresc schimbarea, dar se simt incapabili să o facă.

Am întâlnit şi o categorie de persoane care înfruntă realitatea, care caută modalităţi concrete de curăţire. Nu se dau înapoi când e vorba de ajutor din afară.

Păcatul este un praf nociv care ia diferite forme. El nu cruţă nimic. Nu te întreabă dacă ai avut sau ai părinţi, prieteni, mentori, învăţători. Nu îţi dă a doua şansă. Scopul lui este să îţi fure strălucirea.

Calitatea vieţii unui om este determinată de felul în care este primit şi tratat în primii ani din viaţă.

Am început cu un exemplu din viaţa personală, reflectat în reacţia copiilor mei. Dacă tatăl meu nu mi-ar fi acordat atenţie atunci când i-am cerut-o, nu aş fi ştiut cum să procedez la rândul meu.

Nu de puţine ori aud din gura băieţilor mei cuvinte de genul: „Când o să fiu şi eu tătic, o să mă joc la fel cu copiii mei.” Ce desprind de aici? Ideea că el doreşte să fie tată pentru viitoarea lui familie. Adică îşi formează identitatea de bărbat. Îl va imita pe tata în ceea ce face.

Cât de mult doresc ca părinţii să înţeleagă nevoia copiilor lor! De când lucrez cu copii instituţionalizaţi, am descoperit tragedia unui suflet care a fost părăsit, neglijat sau abuzat. Am constatat cu tristeţe că frustrarea lor îşi are rădăcini în trecutul deloc plăcut pe care l-au trăit. Am văzut că pasivitatea, detaşarea sau răzbunarea sunt consecinţe ale lipsei afecţiunii.

Ceea ce scriu acum se adresează în mod direct părinţilor, dar şi celor care sunt implicaţi în vreun fel în creşterea copiilor. Trataţi copiii ca pe cel mai de preţ cadou pe care l-aţi primit! Acordaţi-le toată atenţia voastră! Sunt singurele valori care dăinuiesc, mai mult decât orice posesiune materială. Iar când vă intersectaţi cu suflete care şi-au pierdut valoarea de sine, faceţi‑vă timp şi curăţaţi-le. Încă pot să strălucească!

[Copyright © 2010 Remus Ruptaşu. Extras din cartea Contra Curentului. Publicat cu permisiune. Remus Ruptaşu este diacon în Biserica Creştină după Evanghelie Betel şi lucrează ca instructor de educaţie la Protecţia Copilului Botoşani, Complexul de apartamente „Casa Mea” Dorohoi. Locuieşte în Dorohoi, este căsătorit şi tatăl a trei copii.]