de Alan Medinger

Alan Medinger

Jelirea este un proces de recunoaştere a durerii şi regretelor noastre, ca să le putem aduce la Isus. Acest articol se bazează pe ceva ce am scris în jurnalul meu cu câţiva ani în urmă.

„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” (Matei 5:4)

Jelim din cauza a ce este pierdut. Poate fi o viaţă – sau un suflet. Poate fi o oportunitate sau un mod de viaţă; poate fi inocenţa. Jelim pentru că am pierdut ceva. Jelirea este diferită de sentimentalism sau compasiune sau milă de sine. Isus a jelit din cauza pierderii multor suflete în Ierusalim. A plâns fiindcă S-a identificat cu Maria şi Marta, în pierderea lui Lazăr.

Compasiunea este potrivită când putem face ceva ca să punem lucrurile în ordine. Jelirea este potrivită când nu putem face nimic, din cauză că viaţa, oportunitatea sau inocenţa sunt deja pierdute; aparţin trecutului. Jelim pentru că nu putem schimba lucrurile. Suntem lipsiţi de ajutor. Neputinţa noastră de a face ceva cu privire la pierdere este un element esenţial al jelirii.

Majoritatea celor care vin la Regeneration au spre 30 de ani sau mai mult. Mulţi dintre ei au trecut de 30 sau 40 de ani. O mare parte din viaţa lor a trecut, iar ei au pierdut timpul, blocaţi într-un comportament şi într-o orientare care a fost pur şi simplu o fundătură. Dezvoltându-se „diferit”, nu au avut parte de bucuriile şi luptele celor de aceeaşi vârstă, în special în relaţiile cu cei de acelaşi sex sau de sex opus.

În timp ce prietenii se căsătoreau, aveau copii şi îşi clădeau un cămin, cel care se lupta cu homosexualitatea fie trăia în izolare emoţională, fie căuta ceea ce, în cele din urmă, avea să descopere că nu satisface niciodată. În special pentru femeile care vin la noi având peste 30 sau 40 de ani, căsătoria este improbabilă. Bărbaţii creştini necăsătoriţi, de vârsta lor, sunt puţini. Mulţi bărbaţi şi multe femei, chiar şi căsătoriţi, sunt la o vârstă când nu mai este posibil să devină părinţi. Anii au fost pierduţi şi nu se poate face nimic pentru a-i recâştiga.

Alte pierderi sunt la fel de dureroase. Poate că părinţii au murit, astfel că oportunitatea de a-i cunoaşte cu adevărat, de a-i iubi şi de a fi iubiţi de ei, s-a dus. Inocenţa poate fi pierdută, fie prin abuz, fie din cauza unui stil de viaţă ales. Pentru unii dintre bărbaţii care apelează la noi, din cauza promiscuităţii sau chiar a unei singure întâlniri sexuale neînţelepte, sănătatea şi perspectiva unei vieţi îndelungate a fost pierdută şi nu se poate face nimic cu privire la aceasta.

Aveam 38 de ani când a început vindecarea mea. Câţi ani pierduţi – ani de robie faţă de un comportament dependent, anii unei căsătorii ca o farsă, ani de izolare emoţională. Jumătate din viaţa mea se dusese şi fusese o viaţă de durere, viciu, izolare şi respingere de sine.

Dar Isus a venit ca să-i salveze pe cei pierduţi şi numai El poate să salveze sufletele pierdute din Ierusalim. El şi numai El îl poate scula pe Lazăr din morţi. El poate să ia eşecurile noastre din trecut şi oportunităţile pe care le-am pierdut şi să le transforme în ceva bun. Poate să restaureze chiar şi inocenţa. El a luat anii mei pierduţi şi i-a transformat în ceva bun, într-o asemenea măsură încât nu-mi pot imagina că aş vrea ca viaţa mea să se fi îndreptat în altă direcţie.

Isus ne-a promis să ne mângâie când jelim. Dar înainte de a privi la mângâierea pe care a promis-o, haideţi să mai privim puţin la jelire.

Jelirea este opusul negării. A jeli înseamnă a fi realist. Toţi trăim într-o lume păcătoasă şi zdrobită, o lume în care durerea şi suferinţa sunt o realitate. Toţi avem lucruri în trecutul nostru pe care le regretăm, lucruri pe care dorim să nu le fi făcut niciodată sau lucruri care dorim să nu ni se fi făcut niciodată – unele dintre ele destul de serioase. Ca şi creştini, suntem ispitiţi să negăm unele dintre ele, în special dacă sunt din categoria celor care ni s-au făcut. Conceptul nostru despre iertare, dorinţa de a evita mila de sine, ne fac să încercăm să ascundem evenimentele sau relaţiile dureroase cu care trebuie să ne confruntăm. Jelirea este procesul de recunoaştere a durerii şi regretelor noastre, pentru a le aduce la Isus. Neagă durerile şi regretele – dă greş în a jeli – şi poate că nu vei primi niciodată mângâiere sau vindecare.

Eclesiastul ne spune (Cap. 3:4) că este un timp pentru a jeli. Un prieten drag al nostru şi-a pierdut nu de mult soţia. Fuseseră căsătoriţi mai bine de cincizeci de ani şi, deşi înainta în vârstă, era o femeie puternică şi plină de viaţă. Nimeni, inclusiv prietenul meu, nu credea că va pleca înaintea soţului ei. Pierderea a fost îngrozitoare. Nu cunosc niciun bărbat care să fi fost mai devotat soţiei lui. Este interesant de văzut cum s-a confruntat prietenul nostru cu pierderea lui. Numai acum, nouă luni mai târziu, a ajuns la jelirea deplină. La început pierderea era atât de mare, încât nu era încă timpul să jelească. În multe feluri lăsa să se creadă că ea încă era cu el. Avuseseră momentele lor liniştite cu Domnul împreună, iar după moartea ei, el continua să-i vorbească în timpul momentelor de linişte. Totuşi, acum, la fiecare eveniment la care scumpa lui soţie ar fi fost prezentă, plânge. A venit timpul să se confrunte mai deplin cu pierderea şi să plângă.

Este un timp şi pentru a nu jeli. Jelirea nu este niciodată o stare perpetuă. Aceasta nu înseamnă absenţa oricărei dureri sau întristări, ci că durerea şi întristarea au fost pe deplin recunoscute şi aşezate la picioarele lui Isus.

„Dar dacă…” este strigătul celui care nu renunţă la durerile şi regretele trecutului. „Dar dacă” nu duce nicăieri. „Dar dacă” înseamnă negarea realităţii. Când jelim, recunoaştem pe deplin ce s-a întâmplat, ca să aducem acel lucru la Domnul. A plânge: „Dar dacă…” înseamnă a trăi într-o lume care nu a existat niciodată, a ne imagina că nu am fi pierdut niciodată acel lucru care ar fi fost atât de preţios. Jelirea începe să renunţe la durere. „Dar dacă” menţine vie învinuirea de sine şi a altora. Nu confunda adevărata jelire cu „Dar dacă”.

În ce constă mângâierea care ne este promisă nouă, celor care jelim?

Când am pierdut pe cineva drag, mângâierea va veni cel mai probabil prin alinarea durerii. Pentru că avem capacitatea de a iubi, să credem că vom înceta complet să simţim pierderea cuiva drag, în special a cuiva care a fost luat de lângă noi de o moarte prematură, ar fi neînţelept. Dar timpul şi procesul de a fi cu Domnul în jelire, diminuează durerea, aşa cum am văzut toţi la prietenii noştri creştini. Durerea se poate diminua chiar într-o asemenea măsură încât adevărata bucurie revine.

Mângâierea vine în forma unei restaurări, ca în promisiunea lui Dumnezeu faţă de poporul Israel în Ioel 2:25: „Vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele.” Pentru Iov, mângâierea a venit cu restaurarea, pentru că i s-au dat alţi copii, alte pământuri şi alte vite. De multe ori, ce ni se dă la restaurare este mult mai bun decât ce am pierdut. Mie Dumnezeu mi-a restaurat căsătoria şi a făcut-o mult mai bună decât aş fi putut visa vreodată că poate fi o căsătorie. Masculinitatea pe care o simt în mine astăzi, este probabil o sursă mai mare de bucurie decât cea mai mare parte a experienţei mele cu bărbaţii.

Sau mângâierea vine în forma compensaţiei. Este clasica promisiune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele…” (Romani 8:28). Dumnezeu ia ce am pierdut sau lucrul pentru care am simţit o durere sau o pierdere atât de mare şi foloseşte acel ceva spre bine. Aceia dintre noi care am ieşit din homosexualitate şi cărora ni s-a dat o misiune pentru cei care caută o astfel de eliberare, am primit mult mai mult decât am pierdut în anii noştri de început. Cel care a trecut pe lângă anii de căsătorie sau copii, trăind în homosexualitate, găseşte o mare mângâiere în oportunităţile de a sluji şi în libertatea de a sluji, care apar în viaţa unui celibatar sau a unui cuplu fără copii. Pierderea tot este recunoscută, dar jelirea pierderii ne face să fim deschişi pentru viaţa nouă pe care o promite Dumnezeu.

Este ceva ce trebuie să jeleşti? Oportunităţi pierdute? Inocenţă pierdută? Ani pierduţi? Examinează-ţi viaţa. Poate eşecul tău de a jeli pierderea a fost ceea ce a împiedicat vindecarea. Examinează-ţi în rugăciune viaţa în această privinţă. Dacă Duhul Sfânt îţi arată că este timpul să jeleşti, fă-o. Vino înaintea lui Isus şi plânge ce este pierdut. Simte durerea… pe care El ţi-o va alina. Recunoaşte că nu poţi face nimic cu privire la pierdere. Nu o poţi anula. Regretele nu duc la nimic. Aşează durerea şi pierderea la picioarele Lui şi dă-I voie să-ţi slujească. Îngăduie-I să te mângâie. Lasă-L să-ţi întindă mâna ca să te ridici şi să-ţi continui viaţa. Sunt atâtea moduri în care El vrea să te binecuvânteze!

[Alan Medinger, A Time for Mourning. Copyright © 1994 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]