Cu optsprezece ani în urmă, nu luasem niciodată în considerare posibilitatea de a fi arestat și trimis în închisoare. Închisoarea era un loc pentru alți oameni – pentru cei care ucideau, jefuiau sau erau implicați serios în droguri. Atitudinea pe care o aveam față de cineva care se afla în închisoare era mai mult de genul: „a pățit-o”, decât o atitudine de compasiune. Cu alte cuvinte, în atitudinea mea față de delincvenți eram mai degrabă un ipocrit.

Atitudinea mea s-a schimbat totuși în ziua în care am abuzat sexual un băiat în vârstă de cincisprezece ani. După ce s-a întâmplat aceasta, am văzut într-un ziar un articol cu titlul Localnic arestat pentru agresiune sexuală și am simțit un val de teamă. „Aș fi putut fi eu”, au fost gândurile mele, pe care însă nu le-am rostit cu voce tare. Dar într-o zi titlul a fost Director de trupă arestat, iar numele din articol era al meu.

Condamnat un an mai târziu, am stat inițial un timp într-o închisoare districtuală, dar în cele din urmă am fost transportat la o închisoare statală. Când ușa s-a închis în urma mea cu un sunet metalic, m-am întrebat dacă voi supraviețui experienței. Auzisem de la mai mulți indivizi din închisoarea districtuală că molestatorii de copii nu prea sunt în siguranță în cele mai multe închisori. Eu aveam să fiu?

Precum am spus mai înainte, s-a întâmplat cu optsprezece ani în urmă. În comparație cu mulți din cei condamnați pentru delicte sexuale pe vremea aceea, pedeapsa mea ar putea să pară destul de scurtă (cinci ani de închisoare și zece ani de eliberare condiționată), dar nu eu am fost în control la pronunțarea sentinței. Acelea erau normele în 1985 pentru cei aflați la prima molestare.

Newsletter-urile pe care le scriu eu merg la patru sute de instituții din toată țara și au ca rezultat multă corespondență. Bărbați și femei îmi scriu punându-mi aceleași întrebări pe care, cu precauție, le-am pus eu altora, când mă aflam în închisoare, așa că atunci când fratele David m-a întrebat dacă aș vrea să scriu despre intrarea mea în închisoare ca delincvent sexual, mi s-a părut un proiect pe care merita să îl fac. Singura mea ezitare se datorează temerii că cineva care ar citi acest articol s-ar aștepta ca observațiile mele să se potrivească oricărei situații. Nu se vor potrivi. Dar mă rog ca ceea ce voi împărtăși să fie primit cu deschidere față de posibilitățile prezentate.

„Pentru ce ești aici?”

Mi s-a spus să nu întreb pe nimeni de ce se află în închisoare. Mi s-a spus să-mi văd de ale mele și să-i las pe ceilalți să-și vadă de ale lor. Realitatea este totuși că întrebarea va fi pusă cu privire la un nou sosit. Felul în care răspunzi la întrebare este mai important decât răspunsul în sine.

Am învățat repede în închisoarea districtuală că aproape toți cei din blocul de celule aflaseră deja despre delictul meu. Citiseră ziarele și văzuseră știrea la televizorul din bloc, deci de fapt nu aveam un secret de păstrat. În cele mai multe instituții, sistemul de informații din închisoare este mai bun decât e-mailul și de obicei la fel de rapid sau mai rapid. Din nou, poate că erau unii care nu știau, dar mulți știau.

Dacă întrebarea era un simplu: „Pentru ce ești aici?”, răspundeam fie: „Aș prefera să nu vorbesc despre asta” sau „De ce? Ce ai auzit?” În câteva ocazii primul răspuns a fost acceptat, dar cel mai adesea comentariul care urma era ceva de genul: „Am auzit că ești un violator de copii (sau alte cuvinte cu acest sens).”

Dacă era clar că omul știa deja, nu mințeam și nu îl provocam pe motiv că răspândea zvonuri. De fapt, spuneam ceva de genul: „Da, și nu pot să cred că am făcut un asemenea lucru. Sper doar să învăț destul prin acest «tratament», pentru a nu mai fac rău unui alt copil. Atât de mulți au fost răniți prin acțiunile mele.”

Ideea de bază în felul în care am răspuns a fost că adevărul era adevăr și că nu îl împărtășeam cu aroganță. Presupun că aș fi putut fi bătut sau mai rău, dar în afară de faptul că am fost abuzat verbal în câteva ocazii și împins de câteva ori, nu s-a întâmplat nimic mai grav. Știu că molestatorilor li se întâmplă cu adevărat lucruri grave, deci mă rog pentru fiecare asemenea bărbat despre care citesc într-un articol.

Unii molestatori mi-au dezvăluit că au inventat povești cu privire la motivul pentru care se aflau în închisoare – inventând o infracțiune despre care au crezut că alții o vor crede. Totuși, în cele din urmă, delincvenții vor face ce simt ei că trebuie să facă.

Proprietatea personală

Mai mulți bărbați mi-au scris spunându-mi că cineva le-a umblat în noptieră și a găsit documentele de la tribunal și/sau scrisori de la persoane sau misiuni ca a mea, care discută deschis despre molestarea copilului. În cele mai multe cazuri, bărbatul a simțit o panică generală, deoarece le spusese tuturor despre obiceiul lui de a se droga, iar acum cineva cunoștea adevărata poveste.

Un bărbat care îmi scrie adesea mi-a dezvăluit că nu păstrează absolut nimic în noptieră care să-i dea în vileag delictul. Trimite e-mailuri sau distruge scrisorile de la mine, în loc să-și asume riscul ca cineva să-i caute prin lucruri. Dacă păstrarea secretului este esențială, atunci ar trebui aplicată o protecție împotriva dezvăluirii.

Înainte de a trece la alt subiect, cred că un delincvent ar trebui să fie precaut când se mută într-o nouă unitate sau într-o nouă celulă. Faptul că trebuie să-și dea seama cum sunt ceilalți din blocul de celule, înainte de a cere materiale, are sens. O altă opțiune ar fi că ceară părerea capelanului închisorii. Desigur, este un domeniu în care rugăciunea este de folos.

Prea încrezător

În momentul în care mulți delincvenți intră în închisoare, familia, prietenii și chiar bisericile i-au respins deja. Fiind singuri și disperați, pentru ei primul individ dornic să îi asculte este ca găsirea apei în deșert – toată durerea și confuzia ies la suprafață. Timp de câteva zile iau masa împreună; merg la aceleași slujbe la capelă sau joacă în aceeași echipă. Dar când apare primul conflict, unul dintre ei le spune celorlalți unele secrete intime, dezvăluite de celălalt în momentele de disperare.

Unui delincvent care intră în închisoare i-ar fi de cel mai mare folos să păstreze tăcerea un timp. Dacă în discuții vine vorba despre lucruri personale, până ce temele discuției devin mai generale, pune în cumpănă posibilitatea ca toată lumea să afle despre ele și pierderea oportunității de a le dezvălui în conversația respectivă.

Autoajutorarea

Am găsit mult suport participând la activitățile din capelă, deoarece viața mea a avut întotdeauna o conexiune cu spiritualitatea. Deși, fără îndoială, nu am trăit cum ar fi trebuit să trăiesc, aceasta nu este același lucru cu a spune că nu am știut cum trebuia să trăiesc.

Un consilier de închisoare pe care îl respect mult îi provoacă pe cei care pretind că au un sistem de convingeri spirituale să trăiască după setul de convingeri pe care le au. El le spune să citească și să studieze materiale legate de credința lor și să fie consecvenți în eforturile lor.

Tratamentul instituțional (un grup de suport pentru alcoolici sau pentru delincvenții sexuali) este improbabil până în ultimul sau în penultimul an al sentinței delincventului. Motivul este simplu: nu există suficienți conducători de grup care să lucreze cu un număr în creștere de delincvenți într-o anume instituție. Dată fiind această realitate, m-am concentrat pe aspectele generale ale vieții mele (mândrie, comportamente adictive etc.), prin cărțile din închisoare sau de la biblioteca capelei, ca și prin studii biblice. Într-un anumit moment, am realizat că aproape toată lumea știa despre delictul meu, deci am început să scriu misiunilor de care auzisem. Ele mi-au trimis deseori newsletter-uri sau recomandări pentru cărți și, când mi-am putut permite, chiar le-am cumpărat.

În situația respectivă, problema a ceea ce aveam în posesie fusese pusă deoparte, în favoarea folosirii timpului petrecut în închisoare pentru a primi ajutor. Am aflat repede totuși că alți tovarăși de închisoare îmi vedeau corespondența înainte de a o vedea eu. Un newsletter pe care l-am primit cu regularitate se numea Dragoste în Acțiune și mai mulți deținuți au vrut să se aboneze, până le-am spus că era un grup de autoajutorare pentru învingerea comportamentului sexual adictiv. Atunci de obicei mârâiau și plecau.

În timp, am găsit într-adevăr alți delincvenți sexuali care, la fel ca mine, vroiau să lucreze pentru a-și schimba viețile. Am folosit adesea studii biblice pentru a ne ajuta să ne focusăm pe atitudini specifice, care aveau nevoie de atenție. Ne făceam destăinuiri în termeni generici (fără detalii), ne rugam unul pentru celălalt și ne încurajam să fim credincioși în trăirea zilnică. Unii dintre cei mai incredibili bărbați pe care i-am întâlnit vreodată se găseau în acele grupuri diverse.

Un terapeut la care am mers înainte de a intra la închisoare mi-a sugerat însă o abordare de autoajutorare. Mi-a sugerat să scriu scrisori și să le trimit prin poștă cuiva care era de acord să le păstreze pentru mine. Scrisorile erau împărțite în segmente „Ce mai faci?”, adresate persoanei căreia îi scriam, și segmente „Așa mă simt și ce învăț”, destinate a fi mai mult un jurnal. Încă am o cutie mare care conține toate acele scrisori. Într-o zi sper să le citesc din nou, pentru a înțelege cât de mult m-am schimbat de fapt.

Câte o zi o dată

În timp ce mă aflam în închisoarea districtuală, un bărbat care mai fusese în închisoare a petrecut timp cu mine, spunându-mi să nu privesc la anii sau chiar la lunile pe care le aveam de petrecut acolo. El mi-a spus că fiecare zi ar trebui să fie atât de bună pe cât o putem noi face să fie. Mi-a spus, de asemenea, că poate urăsc închisoarea, dar niciodată nu voi mai avea atât de mult timp pentru a lucra la problemele mele personale. A avut dreptate.

Disperarea vine ușor dacă îi permiți să crească. Speranța este mult mai bună, chiar dacă înduri câte o bătaie din când în când, iar sistemul pare să lucreze împotriva oricărui gând pozitiv. Cel mai important, cred că ar trebui să te întâlnești ca un om care umblă în lumină, și nu în întuneric. Închisoarea poate fi un loc foarte întunecat, dar fiecare condamnat are potențialul de a crea lumină în mica bucățica lui de închisoare. Este nevoie de efort, dar este un efort care merită.

Voi încheia făcând cunoscut un bilet pe care l-am primit la scurt timp după ce am fost arestat. Biletul a venit de la un om respectat din orașul nostru și spunea cu simplitate: „Alți oameni respectați din acest oraș au fost unde ești tu și nu numai că au supraviețuit, dar au devenit mai puternici. Și tu vei deveni mai puternic.” Iar la aceasta adaug: „Și tu vei deveni mai puternic.”

[Headed into Prison: Going in with Sex Charges. Copyright © Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]