Răspuns la teologia pro-homosexualitate. Partea I: Argumentele justiţiei sociale

de Joe Dallas

Joe Dallas

Joe Dallas

Denominaţiuni importante care ordinează homosexuali, preoţi şi clerici care oficiază căsătorii între persoane de acelaşi sex, sanctuare invadate de activişti homosexuali gălăgioşi, dezbateri despre homosexualitate care scindează congregaţiile – cine ar fi bănuit că Biserica va ajunge vreodată aici?

O dezbatere furtunoasă între creştini şi homosexuali nu ar fi surprinzătoare în ea însăşi. Dacă autorul şi comentatorul Dr. Dennis Praeger are dreptate când spune că etica iudeo-creştină este răspunzătoare pentru dezaprobarea homosexualităţii de către lumea occidentală,[1] atunci conflictele dintre biserică şi mişcarea drepturilor pentru homosexuali sunt nu numai de înţeles, sunt inevitabile. (În timp ce acceptarea homosexualităţii în culturile vechi este bine documentată,[2] ultimii 2000 de ani de gândire occidentală în general au respins‑o,[3] iar aceasta se poate datora influenţei atât a Vechiului, cât şi a Noului Testament[4]).

Ceea ce este surprinzător totuşi este curentul actual, în care aceste etici nu sunt numai puse în discuţie, ci şi rescrise, cel mai notabil în forma teologiei pro-homosexualitate.

Teologia pro-homosexualitate este în mare măsură precum filozofia mai largă a drepturilor pentru homosexuali, prin faptul că ea caută legitimitatea (nu numai tolerarea) homosexualităţii. Vorbitorii homosexuali nu au făcut un secret că acesta este obiectivul lor în cultura seculară; activistul Jeff Levi a arătat-o clar la Clubul Naţional de Presă, în timpul Marşului pentru susţinerea drepturilor pentru homosexuali din 1987, de la Washington:

Nu mai căutăm numai dreptul la intimitate şi protecţie faţă de nedreptăţi. Avem, de asemenea, dreptul – precum heterosexualii americani au deja – de a vedea guvernul şi societatea susţinând felul în care ne trăim viaţa. Până ce relaţiile noastre nu vor fi recunoscute de lege, de legea impozitelor şi de programe ale guvernului, nu vom dobândi egalitatea în societatea americană.[5]

Dar teologia pro-homosexualitate face un pas mai departe, redefinind homosexualitatea, ca fiind hotărâtă de Dumnezeu şi permisă din punct de vedere moral:

Am învăţat să accept şi chiar să celebrez orientarea mea sexuală, ca pe un alt dar bun de la Dumnezeu. – autorul homosexual Mel White[6]

Când se presupune că Dumnezeu aprobă ce a interzis deja în mod clar, are loc un travesti religios, şi aceasta se face cu îndrăzneală. Confruntarea este necesară, fiindcă ea (teologia homosexuală) ne cere să-i sprijinim pe creştinii mărturisitori în păcatul lor, când din punct de vedere biblic ni se cere să facem tocmai contrariul. Ca ambasadori ai lui Cristos pe pământ, Îl reprezentăm fără loialitate, dacă păcatul continuu al unui credincios mărturisitor nu are niciun efect asupra relaţiei noastre cu acel credincios… ceea ce este, în esenţă, lucrul pe care îl spune Pavel în Tesaloniceni:

În Numele Domnul nostru Isus Cristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi… Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l şi să n-aveţi niciun fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate. (2 Tesaloniceni 3:6, 14-15)

De altminteri, când Pavel a auzit despre relaţia incestuoasă a unui membru al bisericii corintene cu mama lui vitregă, a poruncit ca bărbatul să fie excomunicat (1 Corinteni 5:1-5), apoi a explicat principiul confruntării şi, dacă este necesar, al excluderii din comunitatea credincioşilor:

Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat. (1 Corinteni 5:6-7)

Un trup curat se curăţă de impurităţi; Trupul lui Cristos nu‑şi poate permite mai puţin. Eroarea, precum drojdia, are un efect toxic.

Teologia pro-homosexualitate este o iluzie puternică, un compromis seducător, făcut pentru creştinul care se luptă cu ispite homosexuale şi ia în considerare un compromis. Unii dintre cei care se numesc creştini homosexuali pot fi cu adevărat înşelaţi, pentru a-l accepta; alţii pot să se răzvrătească doar. Ce îi sileşte să creadă o minciună, nu putem spune. Ce putem spune este că se înşeală… se înşeală amarnic.

Dar chiar când spunem aceasta, este nevoie de precauţie, pentru a o spune într-un spirit potrivit. Când răspundem teologiei pro‑homosexualitate, o facem ca păcătoşi care se apropie de alţi păcătoşi, nimic mai mult. Reverendul Andrew Aquino de la Asociaţia Baptistă Columbus a exprimat aceasta perfect, în timpul unui interviu recent:

Mesajul meu pentru homosexuali este: Vă iubim. Veniţi şi luptaţi cu noi împotriva păcatului. Nu-i cedaţi.[7]

Teologia pro-homosexualitate pe scurt

Ce cred exact „creştinii homosexuali” şi cum au ajuns să creadă aşa ceva? Este mai uşor de răspuns la prima întrebare, decât la a doua. Să explici ce crede un grup nu este greu. Să explici cum a ajuns să creadă acel lucru este altceva.

Nu putem citi minţile sau motivaţiile. Sunt sigur că este unul dintre motivele pentru care Isus ne-a avertizat împotriva judecării (Matei 7:1). Putem fi siguri că învăţăturile sunt false; de ce le-au acceptat oamenii, este ceva ce nu putem dovedi într-un fel sau altul. Totuşi, Biblia oferă indicii, iar mărturiile membrilor mişcării „creştine homosexuale” sunt şi ele de folos, pentru a ne ajuta să înţelegem ce crede mişcarea „creştină pro‑homosexualitate” şi ce factori personali şi spirituali le-au influenţat convingerile.

Teologia pro-homosexualitate este piatra de căpătâi a mişcării „creştine pro-homosexualitate” (care cuprinde toate denominaţiile, precum Părtăşia Universală a Bisericilor Comunităţii Metropolitane şi întrunirile homosexualilor cu denominaţiile tradiţionale), precum crezul lui Atanasie şi cele de la Nicea sunt baza celor mai multe credinţe evanghelice.[8] Mişcarea este diversă; unii dintre purtătorii săi de cuvânt – preotul episcopal Robert Williams şi episcopul John Shelby Spong, de exemplu – promovează idei evident eretice. Dar cele mai multe grupuri din mişcarea „creştină pro-homosexualitate” subscriu în aparenţă la teologia tradiţională. (Declaraţia de credinţă a Bisericilor Comunităţii Metropolitane, de exemplu, se bazează pe apostoli şi pe crezurile de la Nicea.)[9]

Deşi teologia pro-homosexualitate susţine o bază teologică conservatoare, ea include adăugiri şi revizuiri ale eticii de bază, tradiţionale. Mai întâi, homosexualitatea este văzută ca fiind hotărâtă de Dumnezeu. Astfel, ea este văzută la egalitate cu heterosexualitatea. Autorul homosexual Mel White arată, destul de corect, că dacă „nu vezi acea premisă (că Dumnezeu a creat homosexualitatea), atunci căsătoria homosexuală pare ridicolă, dacă nu o nebunie”.[10]

Dar pentru ca homosexualitatea să fie văzută ca fiind creată de Dumnezeu, înţelegerea tradiţională a ei trebuie să fie discreditată. Aceasta se face în patru moduri în mişcarea „creştină pro-homosexualitate”. Mai întâi, se dă vina pe prejudecata împotriva homosexualilor, pentru înţelegerea pe care o au cei mai mulţi creştini cu privire la referinţele biblice despre ea. Fondatorul Bisericilor Comunităţii Metropolitane, Reverendul Troy Perry, afirmă în scrierile sale:

„Pentru a-i condamna pe homosexuali, cele mai multe denominaţiuni au citit greşit şi au interpretat greşit, în mod intenţionat, Biblia lor, pentru a-şi satisface preferinţele lor personale.”[11]

Astfel, conform lui Perry şi a altora, nu numai că cei mai mulţi creştini se înşeală în privinţa homosexualităţii, ci mulţi sau cei mai mulţi, se înşeală intenţionat, găsind în mod deliberat în Biblie prejudecata lor împotriva homosexualilor.

White merge chiar mai departe, afirmând că liderii principali din comunitatea creştină – Jerry Falwell, James Kennedy şi Pat Robertson – iau atitudine publică împotriva mişcării pentru drepturile homosexualilor, de dragul adunării de fonduri şi pentru a creşte în sondaje.[12]

Punerea la îndoială a motivelor liderilor conservatori şi a numeroaselor denominaţiuni, face mai uşoară privirea cu neîncredere a obiecţiilor lor bazate pe Biblie, faţă de homosexualitate. Nu este de mirare că această tactică este atât de comună în mişcarea „creştină pro-homosexualitate”. Alţii, care sunt în această mişcare, susţin că versetele care condamnă homosexualitatea, aşa cum le înţelegem noi, au fost de fapt traduse greşit. Conform concepţiei respective, Biblia ar trebui să fie considerată literal, în limba ei originală; problema este că cei mai mulţi creştini nu ştiu greaca şi ebraica biblică destul de bine, pentru a realiza că traducerile noastre moderne despre homosexualitate sunt toate greşite.

O altă afirmaţie pe care o fac teoreticienii pro‑homosexualitate este că versetele din Biblie (Levitic 18:22 şi 20:13; Romani 1:26-27; 1 Corinteni 6:9-10; 1 Timotei 1:9-10) care par să interzică homosexualitatea, au fost, de fapt, scoase din context în ce priveşte înţelesul lor originar sau se aplică doar culturii care exista în timpul când au fost scrise. (Profesorul Robin Scroogs de la Seminarul Teologic Union, de exemplu, afirmă: „Părerile biblice despre homosexualitate nu sunt relevante pentru dezbaterea de astăzi.”[13])

Aceste argumente nu sunt valabile pentru cei mai mulţi creştini serioşi. Versetele menţionate mai sus sunt atât de clare şi de specifice, încât se opun unei interpretări diferite. „Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie”, nu cere mai multă interpretare decât „Să nu ucizi.” Este necinstit din punct de vedere intelectual să spui că cei conservatori „interpretează” asemenea versete, din prejudecată împotriva homosexualilor. Aceiaşi conservatori „cu prejudecăţi” (Falwell, Kennedy, Robertson şi alţii), iau şi versetele împotriva păcatelor heterosexuale destul de literal. Dacă interzic homosexualitatea din cauza prejudecăţii, de ce, ca heterosexuali, condamnă şi păcatele heterosexuale? Argumentul nu are sens.

Nici argumentul „traducerii greşite” nu are. Putem accepta o anumită discrepanţă în domenii minore ale traducerii, dar în ceva atât de important ca etica sexuală, credem noi cu adevărat că traducătorii Bibliei pe care ne bazăm, au greşit de cinci ori, în două testamente diferite? Şi numai versetele cu privire la homosexualitate? (Apologeţii pro-homosexualitate par să nu aibă nicio problemă cu celelalte versete, care condamnă păcate ca adulterul şi abuzul copilului.)

La fel de slab este şi argumentul „scoaterii din context”. Cert este că în Levitic, Romani, 1 Corinteni şi 1 Timotei, homosexualitatea este menţionată în contextul comportamentului sexual şi imoral! Contextul este destul de clar – o varietate de comportamente sunt interzise; homosexualitatea – împreună cu adulterul, relaţiile sexuale în afara căsătoriei şi idolatria – este unul dintre ele.

Argumentul „cultural” nu este nici el mai bun. În unele cazuri, un verset pare să fie legat de cultura vremii (poruncile împotriva purtării părului lung de către bărbaţi sau împotriva femeilor care se adresează soţilor lor în timpul bisericii). Dar din nou – de cinci ori? Cinci versete diferite, din amândouă testamentele, adresate unor culturi foarte diferite (de la cea ebraică la cea romană), evident nu sunt legate de o anumită cultură. Culturile cărora li se adresează sunt prea diferite.

Toate acestea îi fac pe conservatori să fie foarte sceptici cu privire la afirmaţia mişcării „creştine pro-homosexualitate” că respectă autoritatea biblică. Este nevoie de gimnastică mintală pentru a accepta aceste argumente neadecvate; cei care nu au interes să le accepte este puţin probabil să o facă. Dar cu cei care au un interes personal în teologia pro-homosexualitate, lucrurile stau altfel. Răstălmăceşte versetele suficient de mult şi vei face să pară că spun ce vrei tu! Autorul Paul Morris ridică această problemă când avertizează:

Dar dacă aş fi un creştin homosexual, cred că următoarea întrebare m‑ar tulbura cel mai mult: Încerc să interpretez Scriptura în lumina înclinaţiei mele; sau ar trebui să interpretez înclinaţia mea în lumina Scripturii? [14]

Un model nefericit pentru prima opţiune poate fi văzut în mărturiile mişcării „creştine pro-homosexualitate”. Reverendul Troy Perry scrie că mai întâi a hotărât că homosexualitatea este acceptabilă, iar apoi a căutat în Biblie, pentru a fi pregătit să le răspundă conservatorilor.[15] Mel White se referă, în cartea sa, la nişte studii anterioare despre distrugerea Sodomei,[16] dar punctul de cotitură pare să nu fi venit dintr-o studiere atentă, în rugăciune, a Scripturii, ci printr‑un psiholog, care l-a încurajat să-şi accepte homosexualitatea şi să găsească un iubit![17] Şi autoarea de muzică gospel Marsha Stevens (compozitoarea îndrăgitului cântec „Pentru acele lacrimi am murit” şi acum în mod deschis lesbiană) oferă o relatare pe larg a acceptării de către ea a homosexualităţii, fără a explica măcar o dată cum a ajuns să creadă că homosexualitatea este acceptabilă conform Scripturii. (Cel mai aproape de aceasta este când spune cum s-a rugat într‑o noapte pentru confirmarea că lesbianismul este în ordine; în dimineaţa următoare, cineva i-a dat o broşă pe care scria: „Lesbiană născută din nou”.)[18] Luând în considerare mediul şi pregătirea teologică a credincioşilor mai sus menţionaţi în teologia pro-homosexualitate, acceptarea de către ei a acesteia este surprinzătoare.

Sau poate că nu este. Pavel prezice o părăsire a adevărului de dragul împlinirii personale:

Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. (2 Timotei 4:3-4)

Sinele deasupra adevărului, omul deasupra lui Dumnezeu – poate fi un creştin înşelat astfel? Evident – Pavel se referea la biserica din Galatia ca fiind „fermecată” (Galateni 3:1), iar Isus a avertizat că un semn important al zilelor dinaintea venirii Sale va fi o creştere a înşelăciunii (Matei 24:11). Confruntarea teologiei pro-homosexualitate înseamnă deci confruntarea unui element înşelător al vremii noastre – tendinţa de a supune adevărul obiectiv, experienţei subiective.

Este unul dintre motivele pentru care confruntarea nu este de ajuns pentru a schimba o inimă. A cunoaşte destul pentru a demonta afirmaţiile mişcării „creştine pro-homosexualitate” nu va fi suficient, pentru a-i convinge pe homosexuali să se pocăiască de păcatul lor şi să-l părăsească. Inima, fiind împietrită prin înşelăciune sau răzvrătire sau prin amândouă, trebuie să fie înmuiată. Iar aceasta este numai lucrarea lui Dumnezeu. Lucrarea noastră este doar să rostim adevărul, încrezându-ne în El că-l va face viu pentru ascultătorii noştri.

În acest scop, această serie în trei părţi se va referi la teologia pro-homosexualitate, împărţind argumentele în trei categorii: argumentele justiţiei sociale, argumente religioase generale şi argumente după Scriptură. Vom prezenta pe scurt argumentele, urmate de un răspuns sau de o respingere a fiecăruia dintre ele.

Argumentele justiţiei sociale

Argumentele justiţiei sociale sunt eficiente pentru că sună atât de bine. Ele cer să se pună capăt homofobiei şi insensibilităţii; cine ar vrea să spună că este împotriva unor astfel de obiective? Dar la fel cum întrebarea: „Când ai încetat să-ţi baţi soţia, domnule Jones?” presupune (fără vreo dovadă) că domnul Jones îşi bătea soţia, la fel, argumentele justiţiei sociale presupun (fără vreo dovadă) că homosexualii sunt victime şi că Biserica conservatoare este în mare măsură răspunzătoare pentru victimizarea lor.

Aceste argumente sunt cele mai eficiente în discuţiile seculare (talk-show-uri, interviuri, dezbateri în universităţi), unde este improbabil ca ascultătorii să le judece după standarde biblice. În loc de a judeca limpede care parte are dreptate din punct de vedere teologic, audienţele necreştine tind să ia partea oricui pare „cel mai drăguţ”. De obicei, acesta este vorbitorul homosexual, care cere legi împotriva discriminării sau cluburi de suport pentru adolescenţii homosexuali. Cel care este împotriva acestor lucruri – de obicei creştinul conservator – nu pare „drăguţ”, indiferent cât de drăguţ este el în realitate.

Nu spunem prin aceasta că argumentele pro‑homosexualitate ale justiţiei sociale sunt de neînvins; dacă li se răspunde cum se cuvine şi politicos, ideile nebiblice pot fi puse sub semnul întrebării în arena seculară. Pavel a dovedit-o cu cetăţenii atenieni la Areopag (Fapte 17:22). Dar cel care aruncă provocarea trebuie să fie conştient că adesea, din cauza poziţiei sale, va fi văzut ca „tipul cel rău”. Şi aceasta este şi mai mult un motiv pentru a vorbi atât cu claritate, cât şi cu politeţe.

Argumentul justiţiei sociale #1: „Homosexualitatea este înnăscută.”
ARGUMENTUL #1-A: Simon LeVay şi hipotalamusul

În 1991, Dr. LeVay, specialist în neurologie la Institutul Salk din La Jolla, California, a examinat creierele a 41 de cadavre: 19 bărbaţi presupuşi a fi homosexuali, 16 bărbaţi presupuşi a fi heterosexuali şi 6 femei presupuse a fi heterosexuale. Studiul său s-a concentrat pe un grup de neuroni din structura hipotalamusului, numit nuclee interstiţiale ale hipotalamusului anterior sau INAH3.

El a raportat că acea porţiune a creierului a fost mai mare la bărbaţii heterosexuali decât la cei homosexuali; la fel, a găsit că era mai mare la bărbaţii heterosexuali decât la femeile pe care le‑a studiat. Din acest motiv, a presupus că homosexualitatea este înnăscută; rezultatul variaţiilor de mărime a INAH3 şi descoperirile sale au fost publicate în Science în august 1991.[19] Acesta este studiul cel mai des citat, când oamenii insistă că s-a „dovedit” că homosexualitatea este înnăscută.

Răspuns: Argumentul este exagerat şi induce în eroare, din şase motive:

Mai întâi, LeVay nu a dovedit că homosexualitatea este înnăscută; rezultatele lui nu au fost uniform consecvente. La prima vedere, se pare că toţi subiecţii homosexuali ai lui LeVay aveau INAH3 mai mic decât cei heterosexuali; de fapt, trei dintre subiecţii homosexuali aveau în realitate INAH3 mai mare decât heterosexualii. În plus, trei dintre subiecţii heterosexuali aveau INAH3 mai mic decât subiectul homosexual mediu. Astfel, şase dintre cei 35 de subiecţi bărbaţi ai lui LeVay (17% din totalitatea grupului de studiu) au contrazis propria lui teorie.[20]

În al doilea rând, LeVay nu a măsurat neapărat corect INAH3. Aria pe care a măsurat-o LeVay este mai mică decât fulgii de zăpadă, conform oamenilor de ştiinţă intervievaţi când a fost lansat studiul său. Colegii lui din comunitatea neuro‑ştiinţifică nu sunt de acord dacă INAH3 ar trebui să fie măsurat prin mărimea sau volumul său sau prin numărul de neuroni.[21]

În al treilea rând, nu este clar dacă structura creierului afectează comportamentul sau comportamentul afectează structura creierului. Dr. Kenneth Klivington, tot de la Institutul Salk, arată că neuronii se pot schimba ca răspuns la experienţă. „Se poate presupune”, spune el, „că schimbarea creierului apare de-a lungul vieţii, ca o consecinţă a experienţei.”[22] Cu alte cuvinte, chiar dacă există o diferenţă semnificativă între structurile creierului bărbaţilor heterosexuali şi homosexuali, este neclar dacă structura creierului a cauzat homosexualitatea sau dacă homosexualitatea a afectat structura creierului.

De fapt, la un an după ce a fost făcut studiul lui LeVay, Dr. Lewis Baxter, de la UCLA, a obţinut dovezi că terapia comportamentală poate produce schimbări în circuitul creierului, întărind ideea conform căreia comportamentul poate să afecteze şi afectează structura creierului.[23] Prin urmare, chiar dacă există diferenţe între INAH3 la bărbaţii homosexuali şi heterosexuali, este posibil ca dimensiunea mai mică găsită la homosexuali să fie cauzată de comportament, iar nu comportamentul să fie cauzat de INAH3.

În al patrulea rând, LeVay nu era sigur care dintre subiecţii săi erau homosexuali şi care erau heterosexuali. Dr. LeVay admite că aceasta reprezintă „o deficienţă distinctă” în studiul său. Având la dispoziţie numai istoria medicală a subiecţilor (care în niciun caz nu garanta că oferă informaţii precise despre orientarea sexuală a pacientului), putea numai să presupună că dacă înregistrările unui pacient nu indicau că era homosexual, trebuia ca el să fi fost heterosexual.

Dar 6 dintre cei 16 bărbaţi raportaţi ca heterosexuali au murit de SIDA, mărind şansele ca istoria lor sexuală să fi fost incomplet înregistrată.[24] Dacă nu este sigur care dintre subiecţii lui LeVay erau heterosexuali şi care erau homosexuali, cât de utile pot fi concluziile lui despre „diferenţele” dintre ei?

În al cincilea rând, LeVay nu a abordat subiectul în mod obiectiv. Dr. LeVay, care este în mod deschis homosexual, a spus în Newsweek că, după moartea iubitului său, s-a hotărât să găsească o cauză genetică pentru homosexualitate sau avea să renunţe la ştiinţă. Mai mult, el a admis că spera să educe societatea cu privire la homosexualitate, afectând atitudinile legale şi religioase faţă de ea.[25] Niciunul dintre aceste fapte nu diminuează credibilitatea sa ca specialist în neurologie. Dar cu greu se poate spune despre cercetarea sa că este imparţială.

În al şaselea rând, comunitatea ştiinţifică în niciun caz nu a acceptat în mod unanim studiul lui LeVay. Comentariile altor oameni de ştiinţă, ca răspuns la cercetarea lui LeVay, sunt demne de atenţie. Dr. Richard Nakamura de la Institutul Naţional de Sănătate Mintală spune că va fi nevoie de un „efort mai mare pentru a fi convins că există o legătură între acea structură şi homosexualitate”.[26] Dr. Anne-Fausto Sterling de la Universitatea Brown este mai puţin amabilă în răspunsul ei:

Studenţii mei din anul I de la biologie ştiu destule pentru a desfiinţa acest studiu.[27]

Dr. Rochelle Klinger, psihiatru la Colegiul Medical din Virginia, se îndoieşte că „vom afla vreodată o singură cauză a homosexualităţii”.[28] Iar Scientific American rezumă motivul pentru care mulţi profesionişti se apropie de teoria INAH 3 cu precauţie:

Studiul lui LeVay nu a fost întru totul reprodus de niciun alt cercetător.[29]

ARGUMENTUL #1-B: Gemenii

În 1991, psihologul Michael Bailey de la Universitatea Northwestern (un susţinător al drepturilor homosexualilor) şi psihiatrul Richard Pillard de la Şcoala de Medicină a Universităţii din Boston (care este în mod deschis homosexual), au comparat perechi de gemeni identici cu gemenii fraterni (ale căror legături genetice sunt mai puţin apropiate). În fiecare pereche, cel puţin unul dintre gemeni era homosexual.

Ei au găsit că, dintre gemenii identici, 52% erau amândoi homosexuali, spre deosebire de gemenii diferiţi, dintre care numai 22% aveau aceeaşi orientare homosexuală.[30]

Pillard şi Bailey au sugerat că o incidenţă mai mare a homosexualităţii comune la gemenii identici înseamnă că homosexualitatea este de origine genetică.

Răspuns: Argumentul induce în eroare şi este exagerat, din patru motive:

Mai întâi, descoperirile lui Pillard şi Bailey indică, de fapt, că în afara genelor, altceva trebuie să explice homosexualitatea. Dacă 48% dintre gemenii identici, care sunt strâns legaţi genetic, nu au aceeaşi orientare sexuală, atunci genetica singură nu poate să explice homosexualitatea. Bailey a admis aceasta, afirmând: „Trebuie să există ceva în mediu care face ca nu toţi gemenii să aibă în comun homosexualitatea”.[31]

În al doilea rând, toţi gemenii pe care i-au studiat Pillard şi Bailey erau crescuţi în aceeaşi familie. Dacă perechile de gemeni în care ambii fraţi erau homosexuali ar fi fost crescute în familii diferite, ar putea fi mai uşor de crezut că genele au jucat un rol în dezvoltarea lor sexuală. Dar, fiindcă toţi au fost crescuţi în aceeaşi familie, este imposibil de ştiut ce efect a avut mediul şi ce efect, dacă a fost vreunul, au avut genele.

Dr. Fausto-Sterling a rezumat problema astfel. „Pentru ca un asemenea studiu să aibă vreo semnificaţie, ar trebui să ne uităm la gemenii crescuţi separat.”[32]

În al treilea rând, Dr. Pillard şi Dr. Bailey, ca şi Dr. LeVay, nu s-au apropiat de subiect cu obiectivitate. Sentimentele lor personale despre homosexualitate, ca şi ale Dr. LeVay, desigur că nu îi descalifică de la a face o bună cercetare a subiectului. Dar ele trebuie să fie cel puţin luate în considerare. Pillard a spus de fapt: „O componentă genetică în orientarea sexuală spune: Nu e vina mea”, iar atât el, cât şi Bailey, au afirmat că sperau că munca lor „va dovedi ca false pretenţiile homofobe”.[33]

În al patrulea rând, un studiu ulterior pe gemeni a dus la rezultate diferite de cele ale lui Pillard şi Bailey. În martie 1992, British Journal of Psychiatry a publicat un raport despre homosexualii care sunt gemeni (atât fraterni, cât şi identici) şi a găsit că numai 20% dintre gemenii homosexuali aveau un frate geamăn homosexual, făcându-i pe cercetători să ajungă la concluzia că „factorii genetici sunt o explicaţie insuficientă a dezvoltării orientării sexuale”.[34] Nu numai atunci a fost reprodusă cercetarea lui Pillard şi Bailey; când a fost făcut un studiu similar, acesta a avut rezultate complet diferite.

ARGUMENTUL #1-C: Genele

În 1993, Dr. Dean Harmer de la Institutul Naţional pentru Cancer a studiat 40 de perechi de fraţi homosexuali diferiţi şi a afirmat că 33 dintre perechi moşteniseră aceiaşi markeri genetici legaţi de cromozomul X, indicând astfel o cauză genetică pentru homosexualitate.[35]

Răspunsul #1: Argumentul induce în eroare şi este exagerat, din două motive.

Mai întâi, ca la studiul lui LeVay, rezultatele lui Harmer trebuie încă să fie reproduse. Din nou, trebuie să facem observaţia că o lipsă a reproducerii nu înseamnă că studiul este invalid, ci doar că acele concluzii ale studiului nu au fost confirmate de o cercetare ulterioară.

În al doilea rând, un studiu similar a contrazis de fapt concluziile lui Harmer. George Ebers de la Universitatea din Ontario de Vest a examinat 52 de perechi de fraţi homosexuali şi nu a găsit „nicio dovadă a unei legături între homosexualitate şi markerii de pe cromozomul X sau altceva.”[36]

De asemenea, Ebers, împreună cu un asociat, a studiat 400 de familii cu unul sau mai mulţi bărbaţi homosexuali şi nu a găsit „nicio dovadă a transmiterii de la mamă la fiu a legăturii X, susţinută de Harmer”.[37] Din nou, ca şi studiul anterior al lui Pillard şi Bailey, un studiu ulterior celui al lui Harmer a condus la rezultate clar diferite.

Răspunsul #2: Acest argument, ca şi cele bazate pe studiile lui LeVay, Pillard şi Bailey, este ilogic, deoarece presupune că înnăscut înseamnă normal sau moral acceptabil. Această presupunere este greşită, din trei motive.

Mai întâi, „înnăscut” şi „normal” nu înseamnă neapărat acelaşi lucru. Chiar dacă se va dovedi într-o zi că homosexualitatea este înnăscută, înnăscut nu înseamnă neapărat normal. Un mare număr de defecte sau handicapuri, de exemplu, pot fi înnăscute, dar cu greu le putem numi normale numai din acest motiv. De ce ar trebui să numim homosexualitatea normală, doar pentru că ar fi înnăscută?

În al doilea rând, tendinţele înnăscute spre anumite comportamente (precum homosexualitatea), nu fac acele comportamente morale. Studiile din ultimii cincisprezece ani indică faptul că o varietate de comportamente şi-ar putea avea originea în genetică sau biologie. În 1982, fostul Director la Consiliul Naţional pentru Alcoolism a raportat un număr de evenimente chimice care pot produce alcoolismul.[38] În 1991, Centrul Medical City of Hope a găsit o anumită genă prezentă la 77% dintre pacienţii săi alcoolici.[39] Se crede acum că obezitatea şi comportamentul violent sunt influenţate genetic,[40] şi chiar infidelitatea, conform cercetării raportate de Time, poate fi în genele noastre![41]

Desigur, nu vom spune că obezitatea, violenţa, alcoolismul şi adulterul sunt legitime fiindcă sunt moştenite. Aşa este şi cu homosexualitatea. Fie că este înnăscută sau dobândită, tot este, ca orice contact sexual în afara căsătoriei, imorală. Iar comportamentul imoral nu poate fi legitimat printr-un botez rapid în fondul comun al genelor.

În al treilea rând, suntem o rasă căzută, născută în păcat. Scriptura ne învaţă că am moştenit o natură coruptă, care ne afectează fizic şi spiritual (Psalmul 51:5; Romani 5:12). Am fost născuţi morţi spiritual (Ioan 3:5-6) şi imperfecţi din punct de vedere fizic (1 Corinteni 15:1-54). Nu putem presupune deci că din cauză că ceva este înnăscut, este şi hotărât de Dumnezeu. Există în fiinţele noastre aspecte mentale, psihologice, fizice şi sexuale, pe care Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să le avem. Pe scurt, „înnăscut” nu înseamnă „divin aprobat”.

Răspunsul #3: Opinia profesioniştilor nu este în niciun caz unanimă cu privire la argumentul că homosexualitatea ar fi înnăscută.

Unii cercetători, conform Chronicle of Higher Education, spun, de fapt, că teoriile „născut homosexual” sunt „nefondate şi periculoase din punct de vedere politic”.[42] Dr. William Byne, de la Universitatea Columbia, consideră dovada „înnăscut” ca fiind „neconcludentă” şi o compară cu „încercarea de a adăuga o sută de zerouri ca să obţii un 1”.[43] Dr. Fausto-Sterling spune că studiile şi dezbaterea care le-a urmat, nu sunt nici măcar despre biologie, ci despre politică,[44] iar profesorul John D’Emilio de la Universitatea din Carolina de Nord, în timp ce este de acord să ia în considerare posibilitatea homosexualităţii înnăscute, spune că sunt „mult prea multe pe care nu le-am explorat”.[45]

Argumentul justiţiei sociale #2: „Homosexualitatea nu poate fi schimbată.”

„Orientarea sexuală pur şi simplu nu poate fi schimbată”, spune plin de încredere un psihiatru homosexual,[46] avertizând că „pot exista consecinţe emoţionale şi sociale severe, în încercarea de a schimba homosexualitatea cu heterosexualitatea”.[47] Argumentul se bazează în mare măsură pe ştiinţele sociale, precum era de aşteptat; Biblia nu susţine aşa ceva. Într-adevăr, Sfântul Pavel face remarca opusă, declarând clar că homosexualii se pot schimba, când afirmă:

„Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii… nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.”(1 Corinteni 6:9-11)

Totuşi, argumentul „Am încercat să mă schimb, dar nu am putut” este destul de popular printre homosexualii care şi-au acceptat orientarea şi insistă ca alţii să facă la fel.

Răspunsul #1: Argumentul „de neschimbat” induce în eroare. În timp ce multe autorităţi de sănătate mintală cred că homosexualitatea este de neschimbat, multe altele cred că poate fi schimbată.

În 1970, Institutul Kinsey a raportat că 84% dintre homosexualii pe care i-au studiat îşi schimbaseră orientarea sexuală cel puţin o dată; 32% dintre ei au raportat o a doua schimbare, iar 13% au raportat cinci schimbări în orientarea lor sexuală, în timpul vieţii lor![48]

Directorul Centrului pentru Pregătire Psihanalitică din New York, fără îndoială conştient că asemenea schimbări au loc, a observat „dezinformarea răspândită de anumite cercuri că homosexualitatea este netratabilă”, spunând că face „un rău incalculabil la mii de oameni”. [49]

Dr. Irvine Bieber a ajuns la concluzia (după tratarea a peste o sută de homosexuali) că „o schimbare spre heterosexualitate este o posibilitate pentru toţi homosexualii care sunt puternic motivaţi să se schimbe”.[50]

Cercetătorii sexuali Masters şi Johnson (care cu greu pot fi numiţi păstrători ai părerilor tradiţionale) au spus: conceptul „homosexualitatea nu poate fi schimbată” este „cu siguranţă o problemă rămasă deschisă”.[51] Dr. Wood şi Dr. Dietrich, scriind despre eficienţa tratamentului pentru homosexualitate, au confirmat că „toate studiile care au încercat transformări de la homosexualitate la heterosexualitate au avut un succes semnificativ”.[52] Şi Noul raport al Institutului Kinsey explică faptul că oamenii nu „îşi menţin neapărat aceeaşi orientare sexuală de‑a lungul vieţii”, explicând apoi că „programele care îi ajută pe homosexuali să se schimbe raportează diferite grade de succes”.[53]

Dar nimeni nu o spune mai bine decât Stanton Jones, Profesor de Psihologie la Colegiul Wheaton:

Oricine spune că nu există speranţă (pentru schimbare) este ori ignorant, ori mincinos. Fiecare studiu secular despre schimbare a arătat o anumită rată a succesului, iar cei care mărturisesc vindecări substanţiale făcute de Dumnezeu sunt nenumăraţi.[54]

Răspunsul #2: Argumentul este ilogic, deoarece presupune că dacă o stare este de neschimbat, este prin urmare de dorit.

De dragul argumentului, să presupunem că s-ar dovedi că homosexualitatea, ca stare, este de neschimbat – că nicio cantitate de rugăciuni, consiliere sau eforturi de orice fel nu l-ar putea face pe un homosexual să devină atras de sexul opus. Şi ce? Ar trebui aceasta să ne schimbe părerea despre comportamentul homosexual ca fiind păcătos? Puţin probabil. Nu este loc în niciun verset biblic pentru niciun fel de păcat, în Vechiul sau în Noul Testament, spunând: „Să nu faci acel lucru!” („Numai dacă, bineînţeles, ai încercat din greu să te schimbi, te-ai rugat şi ai urmat consiliere şi ai descoperit că nu te poţi opri să faci acel lucru. Dacă aşa stau lucrurile, atunci acel lucru nu mai este păcat. Este un dar înnăscut, de neschimbat şi te poţi lăsa în voia lui!”)

Ţepuşul în carne al apostolului Pavel, orice ar fi fost, era de neschimbat; în ciuda rugăciunilor lui pentru eliberare, Dumnezeu a îngăduit ca el să rămână. Dar cu siguranţă nu era de dorit (2 Corinteni 12:7-9). Despre alte condiţii – alcoolismul, de exemplu, sau diferite dependenţe – se crede în mod obişnuit că sunt de neschimbat şi trebuie să fie confruntate zilnic. Aceasta nu le face de dorit, normale, sau hotărâte de Dumnezeu.

Argumentul justiţiei sociale #3: „10% din populaţie sunt homosexuali. Ar putea să greşească atât de mulţi oameni?”

Acest argument a fost atât de categoric dezaprobat în sursele seculare, clinice şi teologice din toată lumea, încât poate că nici nu este necesar să fie menţionat. Dar, în eventualitatea în care cititorul s-ar confrunta cu el în viitor, vom revedea pe scurt ceea ce se numeşte în mod obişnuit „Mitul 10%” şi modul în care trebuie i să se răspundă.

În 1948, cercetătorul Alfred Kinsey a publicat Comportamentul sexual la bărbat, care a cuprins concluziile sale după examinarea istoriei sexuale a 5300 de bărbaţi americani. Descoperirile, în special cele despre homosexualitate, au şocat sensibilitatea americană: 37% dintre subiecţi au recunoscut cel puţin o experienţă homosexuală, începând din adolescenţă,[55] iar 10% au afirmat că au fost homosexuali cel puţin trei ani.[56]

S-a dus vestea – 10% din populaţia masculină era homosexuală! Ştiind că există putere în numere, teoreticienii şi vorbitorii pro-homosexualitate au repetat statistica necontenit, până ce a devenit un fapt acceptat: unul din zece bărbaţi este homosexual; prin urmare, homosexualitatea este mult mai obişnuită decât se crezuse înainte. Conceptul le-a fost extrem de util activiştilor când, decenii mai târziu, urmau să întrebe cum putea să creadă cineva că 10% din populaţie este anormală, imorală sau greşeşte în mod clar.

Răspunsul #1: Argumentul este exagerat, Kinsey nu a susţinut că 10% dintre bărbaţi sunt homosexuali.

Formularea lui Kinsey era clară: 10% dintre bărbaţii care au luat parte la studiu au afirmat că au fost homosexuali cel puţin trei ani. Nu au fost neapărat homosexuali toată viaţa lor, nici nu urmau să fie neapărat homosexuali în viitor. De fapt, studiile ulterioare ale Institutului Kinsey aveau să confirme că orientarea sexuală nu este neapărat fixă şi că se poate schimba în timpul vieţii unei persoane. În 1990, Noul raport despre sex al Institutului Kinsey afirmă:

„Unii oameni au o orientare homosexuală consecventă o lungă perioadă de timp, apoi se îndrăgostesc de o persoană de sex opus; alţii, care au avut numai parteneri de sex opus, se îndrăgostesc mai târziu de cineva de acelaşi sex.”[57]

Răspunsul #2: Argumentul „10%” induce în eroare, din două motive.

Mai întâi, datele lui Kinsey nu au fost obţinute de la o populaţie care să reprezinte cu acurateţe bărbaţii americani. Dr. Judith Reisman, în cartea ei Kinsey, sexul şi frauda: Îndoctrinarea unui popor a discreditat complet concluziile şi metodele lui Kinsey. Una dintre descoperirile ei cele mai importante a fost că 25% dintre bărbaţii care au luat parte la studiu erau condamnaţi, mulţi dintre ei fiind delincvenţi sexuali.[58] Fireşte, o incidenţă mai mare a homosexualităţii avea să fie găsită printre condamnaţi, în special printre delincvenţii sexuali, mulţi dintre ei fiind în închisoare pentru comportament homosexual. (În anii 1940 era perfect posibil; astăzi, din fericire, oamenii nu sunt închişi pentru homosexualitate.)

În al doilea rând, studiile ulterioare au contrazis pretenţia de 10%. USA Today a relatat pe 15 aprilie 1993 despre un nou studiu pe 3321 de bărbaţi americani, indicând că 2,3% dintre ei se angajaseră în comportamentul homosexual în ultimii zece ani; numai 1,1% au raportat că erau exclusiv homosexuali.

Acesta a fost doar ultimul dintr-o serie de studii care au dovedit că Kinsey se înşela. În 1989, un studiu din SUA a estimat că nu mai mult de 6% dintre adulţi au avut contacte cu persoane de acelaşi sex şi că numai 1% erau exclusiv homosexuali; un studiu similar, în Franţa, a găsit că 4% dintre bărbaţi şi 3% dintre femei s-au angajat vreodată în contacte homosexuale, în timp ce numai 1,4% dintre bărbaţi şi 0,4% dintre femei o făcuseră în ultimii cinci ani. Articolul concluziona, deloc surprinzător, că statistica de 10% propusă de Kinsey „se stingea sub greutatea noilor studii”.

O remarcă plină de candoare a unei activiste lesbiene explică de ce s-a aflat cifra de 10% atât de mult timp în atenţia publicului:

Treaba cu „unu din zece” – cred că oamenii au ştiut probabil dintotdeauna că a fost exagerată. Dar era un număr frumos spre care puteai arăta, puteai spune „unul din zece”, şi este un mod într-adevăr bun de a-i face pe oameni să vadă că suntem aici.[59]

Dacă ceea ce spune ea este adevărat, vorbitorii homosexuali vroiau să repete ceva ce ştiau că este fals, de dragul promovării cauzei lor. Având aceasta în minte, ne întrebăm ce alte „realităţi” despre homosexualitate („homosexualii se nasc homosexuali”, „homosexualii nu se pot schimba”) vor fi într-o zi dezaprobate, ca fiind propagandă despre care oamenii „au ştiut întotdeauna că era exagerată”, dar pe care au promovat-o, fiindcă scopul a scuzat mijloacele.

Putem accepta unele părţi ale acestor argumente pro‑homosexualitate. Putem accepta, de exemplu, posibilitatea ca într-o zi să se descopere că genetica joacă un rol în dezvoltarea homosexualităţii. Putem fi de acord că, în multe cazuri, condiţia homosexuală – atracţiile mai degrabă faţă de persoanele de acelaşi sex decât faţă de persoanele de sex opus – începe foarte devreme în viaţă. Şi, în timp ce se cunoaşte în mod obişnuit că 10% din populaţie nu sunt, nici nu au fost vreodată homosexuali, vom admite că există probabil în populaţie mai mulţi homosexuali decât ştim noi. Afirmaţia lor că nu au fost întrebaţi cu privire la orientarea sexuală este, în cele mai multe cazuri, adevărată; ar trebui să simţim o compasiune adevărată pentru cei care se luptă cu ceva sau sunt maltrataţi pentru ceva ce nu au ales niciodată. Stanton Jones de la Colegiul Wheaton spune pe bună dreptate:

Dacă nu poţi avea empatie pentru un homosexual, din teamă sau din repulsie faţă de el, atunci eşti sub aşteptările Domnului nostru.[60]

Dar trebuie să ne îndepărtăm de promotorii teologiei pro‑homosexualitate în ceea ce priveşte concluziile la care au ajuns. Nu putem rescrie Scriptura, aşa cum au făcut-o ei, pentru a fi de acord cu un păcat, numai pentru că s-a arătat că este înnăscut, de neschimbat sau comun. Cu privire la acest punct, am putea foarte bine să împrumutăm un citat al dramaturgului liberal Lilian Hellman:

Nu pot şi nu vreau să-mi ignor conştiinţa, ca să mă potrivesc tendinţelor anului acesta.

Note

[1] Praeger, în Broward Jewish World, 16 octombrie 1990, citat în Grant şi Horne, Legislating Immorality (Chicago: Moody Press, 1993), p. 24-25.

[2] Vezi Boswell, John. Christianity, Social Tolerance and Homosexuality (Chicago: University of Chicago Press, 1980), p. 61-87, Grant şi Horne, p. 21-38, şi Churchill, Wainwright, Homosexual Behavior Among Males (New York: Hawthorne Books, 1967), p. 121-141.

[3] Bayer, Ronald. Homosexuality and American Psychiatry (New York: Basic Books, 1981), p. 15.

[4] Praeger, Dennis. Why Judaism Rejected Homosexuality, Mission and Ministry: The Quarterly Magazine of Trinity Episcopal School for Ministry, ediţia de vară, 1995, Vol. 10, Nr. 3, p. 13.

[5] Din discursul lui Jeff Levi la National Press, în timpul Raliului din 1987 de la Washington, citat în Shadow in the Land, Dannemeyer, William (San Francisco: Ignatious Press, 1989), p. 86.

[6] White, Mel. Stranger at the Gate (New York: Simon şi Schuster, 1994), p. 311.

[7] Din emisiunea specială de televiziune Gays and the Church, ABC World News Tonight, 28 februarie 1996.

[8] Vezi Hanegraff, Hank. Christianity în Crises (Eugene: Harvest House, 1993), p. 317, pentru rolul ambelor crezuri în lucrurile esenţiale ale creştinismului.

[9] Perry, Troy. Don’t Be Afraid Anymore (New York: St. Martin’s Press, 1990), p. 342.

[10] Frame, Randy. Seeking a Right to the Rite, Christianity Today, 4 martie 1996, Vol. 40, Nr. 3, p. 66.

[11] Perry, p. 39.

[12] White, p. 295, 300, 309, 315.

[13] Scroogs, Robin. The New Testament and Homosexuality (Philadelphia: Fortress Press, 1983), p. 127.

[14] Morris, Paul. Shadow of Sodom (Wheaton: Tyndale Press, 1978), p. 89.

[15] Perry, p. 39.

[16] White, p. 36-39.

[17] Ibid., p. 156.

[18] Pennington, Sylvia. Ex-Gays? There Are None! (Hawthorne: Lambda Christian Fellowship, 1989), p. 388.

[19] LeVay, Simon. A Difference in Hypothalamic Structure Between Heterosexual and Homosexual Men, Science, 30 august 1991, p. 1034-1037.

[20] Ankerberg, John. The Myth That Homosexuality Is Due to Biological or Genetic Causes (Research Paper), PO Box 8977, Chattanooga, TN 37411.

[21] Is This Child Gay?, Newsweek, 9 septembrie 1991, p. 52.

[22] Ibid.

[23] Los Angeles Times, 16 septembrie 1992, p. 1, citat în buletinul de ştiri NARTH, decembrie 1992, p. 1.

[24] Sexual Disorientation: Faulty Research in the Homosexual Debate, Family (publicaţie a Family Research Council), 28 octombrie 1992, p. 4.

[25] Is This Child Gay?, p. 52.

[26] Los Angeles Times, 30 august 1991, Secţiunea A, p. 1.

[26] Time, 9 sept. 1991, Vol. 138, Nr. 10, p. 61.

[27] Newsweek, 9 septembrie 1991, p. 52.

[28] Chronicle of Higher Education, 5 februarie 1992, p. A7.

[29] Gay Genes Revisited, Scientific American, noiembrie 1995, p. 26.

[30] Bailey şi Pillard. A Genetic Study of Male Sexual Orientation, Archives of General Psychiatry, Nr. 48, 1991, p. 1089-1096.

[31] Gelman, David. Born or Bred?, Newsweek, 24 februarie 1992, p. 46.

[32] Ibid.

[33] Ibid.

[34] King şi McDonald. Homosexuals Who Are Twins, The British Journal of Psychiatry, martie 1992, Vol. 160, p. 409.

[35] Hamer, Dean. A Linkage Between DNA Markers on the X Chromosome and Male Sexual Orientation, Science, 261, 16 iulie 1993, p. 321-327.

[36] Gay Genes Revisited: Doubts Arise over Research on the Biology of Homosexuality, Scientific American, noiembrie 1995, p. 26.

[37] Ibid.

[38] Frank Siexas, fost Director al National Council on Alcoholism, citat în The Boston Globe, 8 august 1983.

[39] Dallas, Joe. Born Gay?, Christianity Today, 22 iunie 1992, p. 22.

[40] Rethinking the Origins of Sin, Los Angeles Times, 15 mai 1993, Secţiunea A, p. 31.

[41] Wright, Robert. Our Cheating Hearts, Time, 15 august 1994, Vol. 144, Nr. 7, p. 44-52.

[42] Chronicle of Higher Education, 5 februarie 1992, p. A7.

[43] Ibid.

[44] Ibid.

[45] Ibid.

[46] Richard Isay, PhD. Gays and the Church, ABC World News Tonight, 28 februarie 1996.

[47] Isay, Richard. Being Homosexual (New York: Farrar, Straus, Giroux, 1989), p. 112.

[48] Wood şi Dietrich. The AIDS Epidemic (Portland: Multnomah, 1990), p. 238.

[49] Fine, Ruben. Psychoanalytic Theory, Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches (New York: Hemisphere, 1987), p. 84-86.

[50] Bieber, Irving. Homosexuality: A Psychoanalytic Study (NewYork: Basic Books, 1962), p. 318-319.

[51] Masters şi Johnson. Homosexuality in Perspective (Boston: Little Brown and Company, 1979), p. 402.

[52] Wood and Dietrich. The AIDS Epidemic (Portland: Multnomah, 1990), p. 238.

[53] Reinisch, June. The New Kinsey Report (New York: St. Martin’s Press, 1990), p. 138, 143.

[54] Jones, Stanton. The Loving Opposition, Christianity Today, 19 iulie 1993, Vol. 37, Nr. 8.

[55] Kinsey, Pomeroy şi Martin. Sexual Behavior in the Human Male (Philadelphia: Saunders Press, 1948), p. 625.

[56] Ibid., p. 638.

[57] Reinisch, p. 138.

[58] Reisman, Judith. Kinsey, Sex and Fraud (Layfayette: Huntington, 1990), p. 9.

[59] Activistă lesbiană la ACT-UP, intervievată în Homosexual Rights-Special Rights, video.

[60] Jones.

[Joe Dallas, Responding to Pro-Gay Theology, Part I: Social Justice Arguments. Copyright © Joe Dallas. Tradus şi publicat cu permisiune. Fost activist pentru drepturile homosexualilor şi fost membru al staff-ului Bisericii Comunităţii Metropolitane, Joe Dallas a lucrat cu sute de bărbaţi şi femei care se luptă cu homosexualitatea şi cu probleme legate de ea. El este o figură proeminentă a mişcării foştilor homosexuali şi autorul a trei cărţi despre homosexualitate: Desires in Conflict, Unforgiven Sins şi A Strong Delusion: Confronting the «Gay Christian» Movement.]

Print Friendly, PDF & Email

One comment

  1. Radu says:

    Sunt impresionat de maniera excepţională a lui Joe Dallas de abordare: argumente perfect logice, informaţie ordonată şi completă – prezentată şi concentrat/succint, echilibru între adevăr şi empatie – unde sunt asemenea oameni în evanghelismul românesc??

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *