Mă interesează în mod deosebit subiectul „homosexualitate” deoarece, fără voia mea, m-am apropiat foarte mult de această lume, îndrăgostindu-mă de un prieten despre care multă vreme nu am ştiut adevărul. Când l-am aflat, mi-a spus, de asemenea, că îi place de mine, că visează la schimbare şi că se gândeşte să se căsătorească într-o zi cu mine. Ca femeie îndrăgostită, am rămas lângă el cu multe speranţe, multă dragoste şi multă suferinţă. M-a încurajat faptul că era un om credincios, că mergeam împreună la biserica evanghelică. Avea şi tandreţe faţă de mine, ne simţeam bine împreună – frumoşi şi liniştiţi.

Însă repede au început căderile, una după alta. Cu cât se adâncea mai mult, cu atât mă respingea mai tare. Când şi când îşi mai aducea aminte cât de mult însemnam pentru el, iar acum parcă a renunţat la tot, parcă nu mai există nimic, parcă nu a existat niciodată nimic între noi, iar eu sunt „nebuna” care s-a amăgit cu vise.

Cu siguranţă că îi trebuie timp, că îi trebuie singurătate ca să se înţeleagă şi să ia decizii. Dar timpul pierdut, zbuciumul meu ce sens au avut, când lucrurile au ajuns să fie cu mult mai rele decât la început şi, cu siguranţă, mult mai rele decât dacă nu l-aş fi cunoscut?

Copyright © 2013 www.contracurentului.com