de Alan Medinger

Alan Medinger

Te-ai întrebat vreodată de ce luptele tale cu pofta par să vină ciclic? Dintr-un anume motiv, se pare că te lupţi mai tare cu pofta un anumit număr de zile sau săptămâni, iar apoi, fără un motiv aparent, lupta scade în intensitate. Treci printr-o perioadă relativ uşoară, dar apoi, aproape inevitabil, ispitele puternice se întorc, iar luptele încep iar.

Când duceam o viaţă de homosexual – înainte de a fi creştin – îmi puneam întrebări cu privire la aceasta. Îmi amintesc chiar că mă gândeam că poate are de-a face cu fazele lunii. Uneori părea să fie ceva regulat. Ştiam că fenomenul nu îmi era specific numai mie, pentru că îi auzisem pe alţii vorbind despre el şi citisem despre el – chiar şi despre sugestia cu fazele lunii.

La femei, astfel de sentimente ale dorinţei sexuale se corelează cu ciclul lunar. Există o anumită dovadă în această privinţă, deşi probabil că nu este un răspuns complet. Dar la bărbaţi? Nu avem nimic care să corespundă unui ciclu menstrual. Cel mai apropiat lucru de el ar fi acumularea spermei, care creează o dorinţă fizică de eliberare. Dar dacă ar fi aşa, atunci masturbarea ne-ar elibera, iar presiunea ar dispărea. De fapt, pare să se întâmple tocmai opusul. Cedează masturbării astăzi şi este mult mai probabil ca mâine să te masturbezi mai mult, nu mai puţin. De fapt, pentru mulţi bărbaţi, perioadele de luptă intensă continuă zile întregi, chiar săptămâni. „Eliberarea” nu schimbă ciclul.

Deci, cu ce putem corela acele cicluri? Ce se întâmplă în interiorul (sau în exteriorul) nostru şi ne face să trecem prin perioade de luptă intensă cu pofta? Iar dacă aflăm ce, putem face ceva ca luptele să fie mai puţin intense sau să apară mai rar?

Probabil că nu există un singur răspuns la aceste întrebări, dar examinând luptele mele cu pofta, am ajuns la o corelaţie, care cred că se poate aplica pe cale largă. Foarte pe scurt, lupta mea cu pofta pare să se intensifice când am o inimă nemulţumitoare. Bineînţeles, este nevoie de o explicaţie.

Îngăduiţi-mi să încep cu un comentariu despre natura de bază a poftei. Pofta nu este acelaşi lucru cu dorinţa sexuală. Toţi suntem în stare să simţim oricând dorinţă sexuală. Pofta apare când decidem să luăm dorinţa sexuală şi să o folosim în fantezii, în amintiri sau în imagini specifice. Cred că aproape întotdeauna, chiar în clipa în care avem un gând sexual, ni se oferă posibilitatea de a alege fie să întreţinem gândul, fie să îl respingem. Este punctul critic în ceea ce priveşte pofta. O dată vom spune: „Voi urma această plăcere, poate numai puţin.” Desigur, „numai puţin” înseamnă în realitate că ne înşelăm singuri. Odată ce invităm pofta înăuntru, ea devine un musafir de care scăpăm foarte greu. Alteori spunem: „Nu, nu voi face aceasta”, iar dorinţa pleacă, fără vreo luptă reală. Faptul că putem răspunde în moduri total opuse arată că în cele două situaţii, în interiorul nostru se întâmplă ceva diferit.

Ceea ce spun eu este că lupta noastră depinde în mare măsură de cum răspundem când apare prima dată ispita şi că ceva din interiorul nostru ne îndreaptă către acel prim răspuns. Aici cred eu că are impact faptul de a avea sau nu o inimă mulţumitoare.

În misiune, ca şi în propria mea viaţă, am văzut două atitudini care apar la cei care se luptă cu homosexualitatea, atitudini care preced cedarea în faţa poftei; două voci, dacă vreţi. Una spune: „Merit ceva.” Cealaltă spune: „Nu ar trebui să trec prin asta.” Cele două voci se numesc mândrie şi autocompătimire. Ele sunt antitezele unei inimi mulţumitoare. Atât mândria, cât şi autocompătimirea, sunt răspunsuri obişnuite la stima de sine scăzută, o stare văzută de mulţi ca fiind una dintre cele mai obişnuite cauze ale homosexualităţii – în special la bărbaţi.

Mândria înalţă sinele. Mândria îmi spune că merit lucruri bune. Mândria îmi spune că am câştigat lucruri bune. Mândria îmi spune că eu sunt adevăratul judecător a ceea ce este bine pentru mine.

Plăcerea sexuală este un lucru bun. „Merit o oarecare plăcere sexuală. Cu ce am făcut recent, am câştigat-o. Într‑adevăr, eu sunt cel care ar trebui să hotărască dacă să am sau nu acest lucru bun.” Astfel de raţionalizări pot fi ceea ce provoacă ispita să vină atât de puternic, după ce am avut un succes semnificativ. În cazul meu, dacă am avut o conferinţă deosebit de bună sau dacă am terminat cu succes un proiect, o voce din interiorul meu îmi spune uneori că merit o răsplată.

Autocompătimirea este cealaltă latură a mândriei. Autocompătimirea îmi spune că sunt un biet om. Autocompătimirea îmi spune că lovitura pe care am primit-o de la viaţă nu este dreaptă. Autocompătimirea îmi spune că merit o oarecare mângâiere.

„Merit dreptul de a mă mângâia pe mine însumi, ţinând cont de ceea ce trebuie să accept de la viaţă. Nu ar trebui să fiu nevoit să mă confrunt cu lupte sexuale şi cu toate celelalte care apasă asupra mea. Dumnezeule, nu ar fi corect să-mi interzici o mică plăcere.” Acest mod de gândire este ceea ce ne face să vrem să ne retragem îndeosebi în poftă, când suntem supăraţi sau când am avut parte de respingere. Pe de altă parte, o inimă mulţumitoare ştie că, de fapt, nu merităm nimic. Tot ce avem, inclusiv talentele noastre, sunt daruri de la Dumnezeu. Nu am nevoie să mă răsplătesc, pentru că Dumnezeu mi-a dat deja mult mai mult decât merit. Într-o inimă mulţumitoare nu este loc pentru mândrie.

O inimă mulţumitoare nu îşi va plânge de milă şi nu va avea nevoie să se mângâie singură. Înfruntând necazurile sau perioadele dificile, este în stare să-şi privească problemele în perspectivă. Dintr-o inimă mulţumitoare vine o viziune a vieţii care recunoaşte că nu suntem îndreptăţiţi să fim fără probleme. Autocompătimirea nici măcar nu intră în discuţie.

Cei mai mulţi dintre noi sunt destul de capabili să sară de la mândrie la autocompătimire, folosind tot felul de justificări pentru a se arunca în piscina poluată a poftei. Inima este înşelătoare, iar pentru a câştiga războiul împotriva poftei, va trebui să găsim nişte căi de a ne schimba inimile.

Încercarea de a ajunge la o inimă mulţumitoare este ceva mult mai profund decât căutarea unui antidot pentru poftă sau găsirea unui nou mod de a rezista ispitei. Ea cere o schimbare majoră în inima noastră, una care este atât de profundă, încât va schimba felul în care trăim. O asemenea schimbare este atât de profundă, încât va fi experimentată într-o viaţă dedicată zilnic căutării unei umblări mai apropiate cu Domnul.

Modurile în care ajungem să avem o inimă mai mulţumitoare sunt evidente, când ne gândim la ele. Iată numai trei, pe care le poate încerca oricine:

1. Lasă ca rugăciunile de mulţumire să fie o parte centrală a momentelor tale de linişte! Când sunt deprimat şi iritabil, Îi mulţumesc uneori lui Dumnezeu pentru fiecare binecuvântare care îmi vine în minte: pentru fiecare parte a trupului meu, pentru fiecare dar pe care îl am, pentru fiecare relaţie, pentru fiecare posesie şi, desigur, pentru cel mai preţios lucru dintre toate – viaţa, mântuirea, Isus Însuşi. Cuvintele de mulţumire au puterea să ne schimbe.
2. Extinde-ţi mijlocirile pentru a include rugăciuni pentru unii dintre oamenii care au cea mai mare nevoie, de oriunde ar fi ei! Tocmai am primit un mesaj prin e-mail, care transmitea o cerere de la un episcop din Ruanda, care ne cerea să ne rugăm pentru suferinţa îngrozitoare prin care trec oamenii din zona lui. Cum să nu ajungem la o perspectivă corectă asupra vieţii, când ne rugăm pentru oameni ale căror suferinţe sunt mult mai mari decât ale noastre?
3. Încearcă să descoperi, în rugăciune, atitudinile tale de autocompătimire sau mândrie şi pocăieşte-te de ele! Pentru mine, descoperirea păcatelor mele ascunse şi faptul că m-am pocăit de ele, probabil că a contribuit mai mult la schimbarea persoanei care sunt, decât orice altceva ce am făcut.

Duhul Sfânt va coopera cu tine. Dumnezeu vrea să ai o inimă mulţumitoare, pentru că vrea ca fiecare dintre fiii şi fiicele Sale să aibă o viaţă biruitoare. Iar El ne-a descoperit că jertfa noastră de mulţumire Îi place. [„Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmul 50:23) N. trad.]

O inimă nemulţumitoare ne îndreaptă către noi înşine, iar acolo se află dificultăţile noastre. O inimă mulţumitoare ne conectează cu Dumnezeu, sursa noastră pentru toate lucrurile care sunt bune.

[Alan Medinger, Grateful Heart: An Antidote to Lust. Copyright © 1997 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]