Vreau să spun mai întâi că mi-a fost foarte greu să mă conving să vă spun povestea mea.

Am douăzeci de ani, iar povestea mea a început cu mulţi ani în urmă, mai exact când aveam şapte sau opt ani. Eu şi sora mea mai mare cu doi ani eram într-o zi în casă, stăteam în pat, vorbeam şi am început să ne atingem, doar atât, nimic mai mult. Din acea zi vieţile noastre s-au schimbat radical, din toate punctele de vedere, parcă Dumnezeu ne-ar fi blestemat. Acum am ajuns într-un moment când simt că nu mai pot continua, că nu mai am puterea de a merge mai departe. Sora mea are douăzeci şi doi de ani şi a ajuns damă de companie, dar nu despre ea vroiam să vă povestesc, iar eu am ajuns să îmi placă băieţii.

Am remarcat acest lucru începând cu vârsta de doisprezece ani, când îmi plăceau aproape toţi prietenii mei, ca şi acum de astfel. Mă simt inferior faţă de mulţi prieteni de-ai mei, pe care îi plac şi aş face orice pentru ei, dar nu vreau să simt o astfel de atracţie faţă de ei.

Am avut relaţii sexuale cu bărbaţi de la vârsta de şaptesprezece ani şi recunosc că am fost atras şi încă sunt. În schimb, am avut o relaţie sexuală şi cu o fată, când aveam optsprezece ani, şi nu m-am simţit la fel de atras, parcă nu era normal pentru mine; mă confruntam cu ceva nou, nu eram în apele mele.

Sincer, aş vrea tare mult să scap de această povară şi să reuşesc să devin un om normal. Vreau să mă căsătoresc cândva (cu o femeie!), să am copiii mei, să simt că Dumnezeu mă iubeşte şi că nu trăiesc degeaba pe pământ. Nu pot avea o relaţie cu nicio fată, sunt mai timid din fire, sunt o persoană liniştită, evit scandalurile, nu-mi plac bătăile. Nu pot avea o conversaţie cu o fată, nu ştiu ce să îi spun, în schimb cu băieţii pot vorbi despre orice.

Nimeni nu mai cunoaşte această parte a vieţii mele, nici măcar familia mea, nici chiar sora mea nu ştie că sunt homosexual, dar probabil bănuieşte. Nu-mi place să mă comport ca un homosexual. În societate, faţă de prieteni, familie şi alte persoane străine încerc să par un om normal.

Acum vreo patru ani un coleg de-al meu mi-a spus ceva ce m-a uimit şi nu am putut să uit nici acum. Vorbeam despre fete şi, dintr-una în alta, mi-a spus, citez: „Tu nu ai faţă de fete, ci doar de bărbaţi, poate nici de ăia”, şi s-a dovedit a fi adevărat.

M-am rugat de multe ori la Dumnezeu să mă ia, să mă ajute să întâlnesc o fată, să fie prietena mea, să mă iubească şi să o iubesc şi eu, dar până acum nimic, parcă mai rău îmi întăreşte atracţia pentru bărbaţi. Oare asta vrea Dumnezeu pentru mine? Oare nu pot deveni un om normal? Oare voi avea vreo vindecare? Sunt cam multe întrebări pe care le am, dar nu am răspuns pentru ele. Aceasta e povestea mea. Am spus-o pentru prima oară.