de Nate Oyloe

Nate Oyloe

Toţi avem o poveste – o tapiserie bogată de experienţe care influenţează fiinţa care suntem. Aceasta este povestea mea. Nu este nicidecum terminată, dar când privesc în urmă la anii care au trecut, văd cum Dumnezeu a ţesut cu grijă har, dragoste necondiţionată şi binecuvântare în viaţa mea şi găsesc speranţă. Rugăciunea mea este ca povestea mea să dea speranţă altora şi să amintească inimii lor de dorinţa lor profundă de a fi sprijiniţi cu dragoste de Tatăl ceresc.

Când eram mic, îmi lipsea un sens al identităţii şi siguranţei. Din multe motive, paharul meu era gol şi tânjeam să fie umplut. Chiar dacă părinţii mei au făcut tot ce au putut, mă simţeam neiubit. Amândoi veniseră din familii destrămate şi au adus aceasta în felul în care şi-au crescut copiii. Mama provenea dintr-o familie nesigură şi uneori abuzivă. Tata provenea dintr-o familie care prezenta ca model o viziune foarte falsă a sexului – bărbaţii nu vorbeau despre sentimentele lor şi nu arătau emoţie, iar femeile erau creaturi mai puţin importante. Nenumăraţi ani de păcat al unor întregi generaţii mi-au fost transmişi mie.

Deoarece nu aveam un adevărat model masculin ca să mă înveţe ce înseamnă să fii bărbat, mă simţeam foarte nesigur în identitatea mea masculină. La urma urmei, băieţeii învaţă cum să devină bărbaţi de la alţi bărbaţi. Îmi alinam durerea izolându-mă şi întorcându-mă către interior. Astfel am creat o lume a fanteziei unde totul era bun. Unde mă aflam în siguranţă, liniştit şi fericit. Sau aşa credeam. Ce nu ştiam eu era că disocierea de realitate urma să devină un teren de reproducere pentru minciunile Duşmanului. Separată de Adevăr, identitatea mea deja rănită se altera din ce în ce mai mult.

Când eram în clasa a treia, părinţii mei au hotărât să divorţeze. Eram cel mai mare dintre cei trei copii şi am simţit că trebuia să cresc repede. Nu-mi permiteam luxul de a da curs sentimentelor, fiindcă trebuia să fiu tare pentru fraţii mei. Astfel m-am izolat şi mai mult. În exterior arătam bine, dar în interior strigam ca cineva să mă salveze de lume. Dar nimeni nu mi-a auzit strigătele tăcute după ajutor. Cum ar fi putut? Purtam o mască care spunea: „Sunt bine.”

Am devenit disperat. Ştiam că Dumnezeu mă iubea şi că Îi predasem viaţa mea, dar adesea mă întrebam dacă Îi păsa. În cele din urmă, m-am gândit că, dacă aş încerca să mă sinucid, cineva m-ar auzi. Nu vroiam să mor; vroiam să fiu auzit.

Tentativa mea de suicid nu a avut succes în a-i trezi pe cei din jur. Am hotărât că, dacă era să reuşesc vreodată în viaţă, va trebui să o fac pe cont propriu. Deci mi-am închis uşa inimii. Am făcut un jurământ interior că nu voi mai fi niciodată vulnerabil. Nu voi plânge niciodată, nu voi fi rănit, nu mă voi apropia niciodată prea tare, fiindcă atunci când o făceam, oamenii mă răneau. Lumea fanteziei era tot ce aveam.

Când a venit pubertatea, lumea fanteziei a devenit erotică. Fusesem expus la multă pornografie în copilărie, deci era foarte uşor pentru mine să ajung la concluzia că sexul şi dragostea sunt egale. Tot ce dorisem vreodată era să fiu iubit, îndeosebi de bărbaţii din viaţa mea. Vroiam pe cineva care să mă apere, să mă protejeze şi să-mi spună că va fi bine. Aşa că am decis că este necesar să oferi sex, ca să primeşti dragoste: sexul este ceea ce trebuie să dai unui bărbat ca să primeşti dragoste. Astfel a început lupta mea mintală şi emoţională cu homosexualitatea.

Nate Oyloe cu familia

Nu ştiam unde să mă duc cu sentimentele homosexuale, cu depresia şi singurătatea mea. Nimeni nu vorbea despre homosexualitate în micul oraş North Dakota, mai ales nu la biserică, cu excepţia faptului de a spune că toţi homosexualii merg în iad. O dată mai mult, am hotărât să păstrez tăcerea.

După cinci ani de luptă pentru custodie, m-am mutat ca să locuiesc cu mama mea în Minnesota. Promisiunea unui nou început era atrăgătoare; cu toate acestea, durerea mea era mai mult decât ar fi putut să aline o fiinţă omenească. Aşteptările pe care le aveam de la bărbaţii din viaţa mea erau mari şi am perceput lipsurile lor ca pe un abandon în plus.

Am găsit o oarecare mângâiere în Biserică, dar imaginea mea despre Dumnezeu era distorsionată. Credeam că trebuia să fiu perfect ca să mă iubească. Duminica auzeam o predică minunată care mă inspira, şi plecam de la biserică gândind că, în sfârşit, voi face ce trebuie în acea săptămână, dar până miercuri cădeam. Cum Îi voi putea sluji vreodată lui Dumnezeu, dacă nu îmi puteam face ordine în viaţă? În interior vroiam să împărtăşesc cele mai profunde gânduri ale mele. Vroiam să fiu autentic. Vroiam să aud vorbe pline de bunăvoinţă. Dar zâmbetul de pe faţa mea spunea: „Sunt bine. Lăsaţi-mă în pace.”

În liceu m-am descurcat destul de bine, ducând o viaţă dublă. Comunitatea credea că eram un tânăr bun, bine adaptat, dar în taină eram deprimat şi dependent de pornografie, autosatisfacere şi fantezie.

Când a venit timpul să plec la colegiu, mi-a fost teamă. Plecam dintr-un oraş mic, într-un oraş mare. Nimeni nu mă cunoştea acolo şi urma să fiu complet independent. Am hotărât să merg la un colegiu creştin, fiindcă toată lumea ştia că acolo nimeni nu se luptă cu homosexualitatea. (Ha!) Dumnezeu a fost îndurător. A adus imediat în viaţa mea pe cineva căruia puteam să-i împărtăşesc lupta pe care o duceam. Ea mi-a spus despre Outpost, o misiune care îi ajută pe cei care se luptă cu relaţii distruse. I-am sunat şi recuperarea mea a început.

M-am alăturat unui grup de sprijin numit Joshua Fellowship. În primul an am învăţat despre lupta mea: aveam un gol uriaş în viaţă, iar Dumnezeu era singurul care îl putea umple. Am început să trasez cauzele luptei mele în copilărie. Am obţinut o imagine mai clară a lucrului cu care mă luptam. Foarte puţin din lupta mea avea de-a face cu homosexualitatea.

În cel de-al doilea an, am luat parte la un program mai intens, numit Living Waters. Era ceva să învăţ concepte despre lupta mea, dar acum trebuia să deschid uşa inimii mele, care era de mult închisă. Trebuia să-mi simt durerea. Ea nu dispăruse numai fiindcă o vârâsem adânc în suflet. Trebuia să mă confrunt cu ea. Ce am găsit era uimitor – Isus. Nu trebuia să merg mai departe singur cu durerea mea. Nu, era Cineva mai mare, care să facă acea călătorie împreună cu mine. În sfârşit, găsisem pe Cineva care să mă apere şi să mă protejeze de lume.

Una câte una, Isus a început să refacă bucăţile frânte ale inimii mele. Erau mulţi oameni pe care trebuia să-i iert. Nu era uşor să accept că cei care mă iubeau mă puteau răni. Şi eu trebuia să fiu iertat. Ce mi se întâmplase în viaţă mă făcuse să-mi înţeleg luptele, dar aceasta nu era o permisiune pentru a păcătui. Îi trădasem pe alţii din cauza durerii mele. Păcătuisem împotriva lui Dumnezeu, a altora şi a mea. Este ceva foarte vindecător să pătrunzi în durerea păcatului tău.

Am fost, de asemenea, binecuvântat să am mentori minunaţi, care să-mi fie alături în drumul pe care îl aveam de străbătut. Aceşti „Părinţi ai Împărăţiei” m-au învăţat ce înseamnă să fii bărbat. Au cerut masculinităţii mele să iasă la iveală şi mi-au cerut să acţionez conform ei.

Cea mai uimitoare parte a istorisirii mele este că, atunci când Domnul a început să Se ocupe de problemele de bază ascunse în inima mea, am început să realizez că mă schimbam. Dorinţele mele faţă de persoanele de sex opus se schimbau. Am început să observ acele creaturi „diferite” şi uimitoare. Frumuseţea femininului mi-a fost dezvăluită şi am fost copleşit de uimire. Da, Dumnezeu poate schimba esenţa a ceea ce suntem; acesta este adevărul Evangheliei!

Am învăţat că, atunci când Domnul aduce eliberare, trebuie să umblăm în vindecare. Dorinţele mele pentru femei se schimbaseră, dar acum chiar era nevoie să fac ceva cu privire la ele. Multe temeri m-ar fi putut reţine, dar nu vroiam să rămân prins în stadiul de fost homosexual, în care nu mai există nicio schimbare. Era timpul să încep să mă întâlnesc cu femei.

De-a lungul anilor, m-am întâlnit cu mai multe femei şi astfel am învăţat multe. Acum Domnul a adus-o în viaţa mea pe femeia viselor mele şi sunt îndrăgostit nebuneşte. Este absolut minunat! Bineînţeles, scopul meu a fost, în primul şi în primul rând, să devin mai mult ca Cristos, dar descopăr binecuvântările care vin când căutăm sfinţenia.

Trebuie să mă întreb unde aş fi astăzi dacă nu I-aş fi spus „da” lui Dumnezeu. Aş fi fost lipsit de atât de multe. Desigur, viaţa nu a fost întotdeauna uşoară, dar mă cutremur când mă gândesc la alternativă. Indiferent cât de dură ajunge să fie viaţa, cu Domnul putem persevera.

Recuperarea mea a început cu aproape şase ani în urmă. A fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl fac vreodată, dar categoric a meritat. Acum cunosc viaţa din belşug. Nu am ajuns la destinaţie şi ştiu că nu voi ajunge niciodată aici, pe pământ. Mă întăresc cu Psalmul 84:5-7: „Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea. Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări. Ei merg din putere în putere şi se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion.” Binecuvântările vin din călătoria în sine.

[Nate Oyloe, The Roads I’ve Traveled. Copyright © Nate Oyloe. Tradus şi publicat cu permisiune. Nate este pastor senior la Twin Cities Justice House of Prayer (TCJHOP) de lângă Minneapolis, Minnesota şi Director la Outpost Ministries, o misiune a TCJHOP. El are mai bine de cincisprezece ani de experienţă în slujirea celor zdrobiţi sexual şi relaţional. A susţinut seminarii despre gen şi puterea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, atât pe plan local, cât şi naţional. El, soţia sa, cei doi fii ai lor şi fiica lor locuiesc în Minneapolis. Misiunea sa poate fi contactată la adresa: Outpost Ministries, P.O. Box 22429, Robbinsdale, Minnesota 55422-0429, USA, telefon: (01)763.592.4700, fax: (01)763.592.4701, site: www.outpostministries.org.]