de Neal

1. Aşa m-am născut şi nu mă pot schimba, fiindcă este ceva genetic.

Am crezut pe deplin această minciună. Am citit o mulţime de cărţi pentru a găsi răspuns la întrebările mele, ca bărbat care am ajuns să am atracţii faţă de cei de acelaşi sex. Majoritatea cărţilor spuneau că nu este posibil să te schimbi şi că nu există vindecare. La un moment dat, m-am întrebat… dacă ar exista un medicament care să mă vindece, chiar l-aş lua? Da. Dar tot ce ştiam din cărţile pro-homosexualitate era că este o trăsătură înnăscută şi că trebuia să mă accept aşa cum eram. Uram cu adevărat faptul că eram homosexual, dar când nu poţi repara ceva, trebuie să trăieşti cu acel lucru. Deci m-am mulţumit cu răspunsul găsit într-o carte scrisă pentru tinerii homosexuali. Când cineva mă întreba ce anume credeam eu că mă făcuse să fiu homosexual, răspundeam: „Norocul”, iar cele mai multe studii publicate în revistele pro-homosexualitate afirmau că existau dovezi că era implicată o componentă genetică.

2. Am încredere în ce îmi spune comunitatea homosexuală, fiindcă ei afirmă că le pasă de mine.

Nu chiar. Am descoperit curând că eram diferit de alţi homosexuali şi de lesbiene. Doream, într-adevăr, să îmi aduc contribuţia pentru ca să existe mai multă toleranţă şi acceptare pentru homosexuali în societate, dar eram întotdeauna respins de prietenii mei homosexuali şi lesbiene când afirmam că nu este normal să fii homosexual. Norma este heterosexualitatea.

Când uniunile între persoane de acelaşi sex au fost legalizate în 1989 în Danemarca (prima ţară din lume care a făcut asta), m-am bucurat alături de prietenii mei. Acum homosexualii şi lesbienele aveau aceleaşi drepturi precum cuplurile heterosexuale. Ce şi-ar fi putut dori mai mult? Aveam drepturi egale. Dar unii homosexuali, care nu erau creştini sau nu aveau nicio credinţă religioasă, au spus că acum trebuia să luptăm pentru dreptul de a încheia căsătorii în biserică. Le-am zis că eram împotrivă. Căsătoria în biserică este ceva sfânt şi sacru pentru mine, şi este numai pentru un bărbat şi o femeie. Mi se părea nenatural ca doi bărbaţi să se căsătorească într-o biserică. Ar fi fost un sacrilegiu.

O, am fost foarte dispreţuit de cei din organizaţia pro-homosexualitate, care erau vocali când îşi făceau cunoscute părerile! Îmi tot repetau că mai aveam mult până să mă accept cu adevărat aşa cum eram. Am descoperit că în orice organizaţie există atitudinea: dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră. Dacă nu făceam ce spuneau ei, trebuia să plec.

De asemenea, nu voiam să particip la parada homosexualilor. Nu simţeam că aş fi avut ceva în comun cu travestiţii (transgenderii), iar comportamentul sexual ostentativ mi se părea respingător. Să defilez într-o paradă cu bărbaţi îmbrăcaţi în femei şi cu perverşi sexuali care nu doreau altceva decât să-i şocheze pe oameni – nici gând! Ei bine, diversitatea este bună, gândeam eu, dar la paradele homosexualilor nu este loc pentru homosexualul obişnuit. Şi mi se părea că paradele le făceau mai mult rău homosexualilor şi lesbienelor, arătând toate stereotipurile.

Eram, de asemenea, foarte activ în educaţia pentru relaţii sexuale sigure. Uneori ridicam obiecţii la cerinţa de a fi prea grafic atunci când le vorbeam unor tineri de paisprezece, cincisprezece ani despre sexul sigur. De asemenea, voiam să accentuez că nu există sex sigur. Sexul sigur poate reduce riscul bolilor cu transmitere sexuală, dar există întotdeauna un risc. Dar tovarăşii mei homosexuali au obiectat.

Deci nu pot subscrie la afirmaţia că comunităţii homosexuale îi pasă de mine. Dacă nu făceam ce spuneau ei, trebuia să plec.

Dar ceea ce m-a dezamăgit cu adevărat la homosexuali a fost superficialitatea şi obsesia lor pentru tineri. Şi că era ceva absolut normal să ai două sute de parteneri sexuali în fiecare an. Mie mi se părea greşit. Când am început să-mi schimb viaţa acum cinci ani, l-am întrebat pe colegul meu de cameră (un culturist umflat de steroizi) dacă nu şi-ar fi dorit să întâlnească pe cineva special pe care să-l iubească. Un iubit. I-am spus că probabil avusese cam două mii cinci sute de parteneri sexuali până atunci, dar oare nu vroia ceva mai mult decât sex? S-a uitat la mine foarte uimit şi mi-a răspuns că nu este posibil să găseşti un iubit, că va prinde tot ce-i pică şi că se va distra în timp ce îl aştepta pe Făt-Frumos. I-am zis că mă îndoiam că îl va găsi pe Făt-Frumos în felul în care trăia.

3. Nu pot să mai cred în Dumnezeu sau în Biserică, fiindcă ei nu mă acceptă.

Ştiam prea bine ce îmi spunea Biblia despre homosexualitate. Eram osândit şi condamnat. Credeam în Isus Cristos. Nu puteam decât să sper că voi avea parte de îndurare în ziua judecăţii. Pentru mine, creştinii erau heterosexişti şi plini de judecată. Mă simţeam ca un lepros sau ca un samaritean. Niciun creştin nu s-ar fi apropiat de mine la mai puţin de doi metri.

Condamnarea şi oprobiul erau tot ce primeau homosexualii din partea bisericilor, aşa că, deşi Îl iubeam pe Isus şi ştiam că şi El mă iubea, nu aveam de gând să merg la o biserică pentru a mă închina Lui, atât timp cât aş fi aflat printre ipocriţi care nu erau deloc ca Cristos. Acolo nu se găsea ajutor pentru cei ce vroiau să părăsească homosexualitatea.

Am văzut şi că homosexualii şi lesbienele erau mereu atacaţi verbal şi făcuţi ţapi ispăşitori de către creştini. Oricum, nu exista niciun Dumnezeu. Dacă ar fi existat cu adevărat un Dumnezeu, nu m-ar fi lăsat să fiu homosexual. Aşa cum îmi spuseseră unii prieteni creştini, ei bine, Dumnezeu mă făcuse aşa. Cred că majoritatea celor cu un anumit trecut religios şi cu o anumită educaţie religioasă, care au atracţie faţă de cei de acelaşi sex, găsesc aproape imposibil să-şi pună în acord convingerile religioase cu sentimentele. Unii aleg să trăiască o viaţă de celibat, cred că nu se vor schimba în această viaţă şi că este o provocare ca oricare alta. Chiar îi admir pe aceşti oameni.

4. Terapia reparativă dăunează.

Acum vreo opt ani am văzut un film documentar despre Exodus. Era făcut de pro-homosexuali. Filmul arăta cum Exodus ajunsese într-un orăşel din Norvegia, iar unii tineri homosexuali s-au sinucis. A fost cel mai cumplit documentar pe care l-am văzut vreodată. Se afirma că homosexualii nu se pot schimba şi că fanaticii creştini nu au ruşine când le spun homosexualilor să-şi reprime sentimentele şi să pretindă că sunt heterosexuali. Filmul arăta un cuplu homosexual îngrozitor, care se căsătorise (un fost homosexual şi o fostă lesbiană). Nu aveau copii şi arătau foarte deprimaţi. Filmul spunea de fapt – probabil că oamenii aceştia glumesc! Ce glumă oribilă! Numai nişte homosexuali care se urăsc pe ei înşişi ar încerca să se schimbe.

Ideea că homosexualii se vor sinucide dacă au de-a face cu vreuna dintre aşa-numitele misiuni ale foştilor homosexuali îmi fusese profund imprimată de către comunitatea homosexuală şi este repetată de fiecare activist cu care discuţi despre posibilitatea schimbării. Activiştii spun că este mult mai bine să te accepţi aşa cum eşti şi să fii tu însuţi, decât să încerci să fii ceva ce nu eşti.

Cred că principalele prejudecăţi despre terapia reparativă şi foştii homosexuali sunt următoarele:

• Schimbarea nu este posibilă. Dacă mai am atracţii homosexuale, nu m-am schimbat. Dacă schimbarea este posibilă, atunci atracţiile mele faţă de persoanele de sex opus trebuie să fie la fel de puternice şi cu aceleaşi caracteristici emoţionale ca atracţiile mele faţă de persoanele de acelaşi sex.
• Cei care s-au schimbat nu fac decât să-şi reprime sentimentele de atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex; nu a avut loc nicio schimbare reală, ei doar se prefac.
• Dacă nu pot să am erecţie doar uitându-mă la o femeie, nu mă pot schimba niciodată, aşa că de ce să mai încerc?
• Cei ce apelează la terapia reparativă se vor sinucide.
• Nu vei fi niciodată fericit fiind ceva ce nu eşti.

În ciuda tuturor acestor mituri răspândite de comunitatea homosexuală, pot spune că anii în care am apelat la terapia reparativă au meritat efortul. Mi-am vindecat o mulţime de răni. Mi-a luat mult timp şi a fost un proces, nu un eveniment. Aşa cum spunea şi fostul homosexual Sy Rogers, nu spui „hocus-pocus” şi orice dorinţă homosexuală îţi dispare din minte. Însă acum nu mai doresc şi nu mai tânjesc după un bărbat care să mă iubească. Sunt atras de femei.

Uneori sunt atras de un bărbat, dar ştiu că nu voi fi fericit lăsându-mă în voia unor asemenea sentimente. Mi-am încredinţat viaţa în grija lui Dumnezeu şi simt că Duhul Sfânt mă îndrumă şi mă mângâie. Nu există piedici care să nu poată fi depăşite. Cred că va mai trece mult până când lumea, în general, va şti că îţi poţi schimba orientarea sexuală. Activiştii homosexuali pledează că nu aşa stau lucrurile şi chiar răspândesc o mulţime de minciuni în acest sens, în încercarea disperată de a se ţine strâns de identitatea pe care şi-au construit-o cu atâta efort. Nu este uşor să-ţi schimbi identitatea şi să renunţi la concepţiile tale greşite.

Ce mă ajută cel mai mult este dragostea creştinilor adevăraţi. Îmbrăţişări şi încurajare. Ce mă dă înapoi sunt prejudecăţile şi ideile greşite despre cei care au atracţii faţă de cei de acelaşi sex. Şi, dacă simt că cineva este împotriva homosexualilor, pur şi simplu tac şi nu-l mai ascult. Este o reacţie instinctivă, prin care mă protejez ca să nu fiu rănit. Dacă iubim pe toată lumea aşa cum face Cristos, toţi avem de câştigat.

Într-un fel, astăzi mă simt înşelat de activiştii homosexuali. M-au minţit. Eram mult mai mult decât atracţiile mele. Nu mai cred că m-am născut aşa. Nu am găsit fericire în stilul de viaţă homosexual, deşi chiar am încercat. Am găsit dragoste, dar relaţiile între persoane de acelaşi sex au în general viaţă scurtă.

[What I Know Now That I’m Ex-Gay. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]