Dr. Paul Cameron, Președintele Institutului pentru Cercetarea Familiei
Institutul pentru Cercetarea Familiei (FRI) este adesea întrebat despre misiunile foştilor homosexuali.
În general dăm referinţe cu un punct de vedere moderat cu privire la astfel de eforturi. La urma urmei, intenţiile lor sunt bune. Totuşi, aceste organizaţii nu sunt o binecuvântare pură. Să luăm în considerare următoarele fapte:
Nu există îndoială că unii dintre cei care sunt atraşi în comportamentul homosexual sunt convertiţi sau lecuiţi de stilul de viaţă homosexual de acele grupuri. Acest fapt îi supără pe activiştii homosexuali, deoarece majoritatea susţin că s-au născut aşa şi nu se pot schimba. Existenţa celor care s-au schimbat este o adevărată „deficienţă în argumentaţia homosexuală”, fiindcă arată minciuna uneia dintre tacticile lor. Şi îi forţează pe apologeţii homosexuali să argumenteze că cei care s-au schimbat nu erau cu adevărat homosexuali sau altfel nu şi-ar fi schimbat o tautologie mai degrabă naivă, care ignoră dovezile clare.
În ciuda recomandărilor călduroase ale multor foşti homosexuali, există îndoieli că ratele de vindecate ale organizaţiilor foştilor homosexuali sunt ceva cu care se pot lăuda. Toate adicţiile, îndeosebi adicţiile sexuale, sunt greu de frânt şi mult mai mulţi oameni încearcă să scape de ele decât cei care reuşesc în final. Este nevoie de mult timp, efort şi bani pentru fiecare vindecare. În dolari, rata de vindecare pentru adicţiile sexuale este printre cele mai rele, dintre toate păcatele obişnuite.
Alcoolicii Anonimi par să fi popularizat sloganul „este nevoie de cineva pentru a salva pe cineva”. Deşi tema respectivă a influenţat mulţi lucrători sociali în ultimele câteva decenii, dovada că ea într-adevăr funcţionează nu este atât de clară. FRI a încercat să găsească dovada că foştii drogaţi fac cea mai bună treabă convertind drogaţii să renunţe la droguri, foştii beţivi fac cea mai bună treabă dezvăţându-i pe alcoolici de alcool şi foştii homosexuali fac cea mai bună treabă convertindu-i pe homosexuali să renunţe la homosexualitate. Până acum nu am găsit o dovadă convingătoare că vreunul dintre programele pentru foşti, conduse de foşti, au mai mult succes decât programele încurajate de neprofesionişti care nu sunt foşti sau decât cele conduse de psihologi, lucrători sociali sau psihiatri. Oricare ar fi, rata de succes la dependenţi nu este foarte ridicată.
Fiindcă profită de principiul „este nevoie de cineva pentru a salva pe cineva”, liderii misiunilor foştilor homosexuali nu trebuie să aibă licenţe la colegiu şi, în general, nu au. Entuziasmul convertiţilor este considerat la fel de bun sau mai bun decât calificările. Dar poate că educaţia formală nu produce nicio diferenţă când este vorba de a ajuta oameni. La urma urmei, multe studii care au comparat ratele de vindecare ale studenţilor la psihologie sau psihiatrie, adesea raportează ca bune sau mai bune ratele de vindecare ale studenţilor, decât cele ale doctorilor în filozofie sau ale doctorilor în medicină din domeniu. O asemenea încredere solidă în entuziasm este totuşi îngrijorătoare pentru cei care vor fapte solide, de încredere. La urma urmei, cei care nu sunt instruiţi din punct de vedere tehnic vor avea dificultăţi în a evalua literatura ştiinţifică pe tema homosexualităţii (sau pe orice altă temă). Entuziasmul nu este un substitut pentru instruirea care face posibilă evaluarea critică a rapoartelor şi afirmaţiilor ştiinţifice.
Orice funcţionează uneori
Un fapt important de amintit când evaluăm afirmaţiile oricărui remediu sau program, este tocmai că aproape orice tratament sau remediu funcţionează pentru unii oameni. De fapt, FRI nu cunoaşte niciun program căruia i se face publicitate, de la terapia nudului la terapia de şoc şi orice altele între ele, care să nu poată susţine un anumit succes şi care să nu prezinte unele recomandări pentru a-l dovedi. Întotdeauna există unii care depun mărturie că un program dat a fost, într-o anumită măsură, bun pentru ei sau i-a vindecat.
Adevărata problemă deci nu este dacă unii sunt ajutaţi, ci mai degrabă dacă o proporţie cât de cât rezonabilă a celor contactaţi de programul foştilor sunt vindecaţi. Mai mult, se compară proporţia celor care sunt vindecaţi cu proporţiile celor vindecaţi de alte programe sau se aşteaptă pur şi simplu până ce persoana îmbătrâneşte (ceea ce funcţionează pentru cele mai multe adicţii, dacă persoana nu moare mai întâi)?
De obicei, grupurile orientate spre vindecare sau spre tratamente susţin o rată de succes de aproximativ 1/3 pentru cei care rămân pe toată durata tratamentului. Desigur, mulţi dependenţi trec pe la grupurile foştilor ca să arunce o privire. Unii chiar încearcă programul sau tratamentul pentru un timp. Dar mulţi, probabil şi mai mulţi, nu rămân în cursă. Cum numărăm aceste persoane? Dacă le considerăm eşecuri, atunci programul arată mai rău. Dar dacă nu le numărăm deloc, nici aceasta nu este tocmai corect. În mod clar, exprimarea în cifre a ratelor de vindecare, pentru orice program al foştilor, este excepţional de dificilă.
Exprimarea în cifre a ratelor de vindecare este chiar şi mai dificilă când programul sau organizaţia refuză deliberat colectarea datelor. Exodus, cel mai mare consorţiu al foştilor, nu colectează nicio formă de date despre vindecări sau convertiri. În schimb, colectează date despre numărul de cărţi vândute, numărul de întrebări, numărul de participanţi la conferinţe etc. Ca multe organizaţii de servicii sociale, Exodus nu are dovezi solide că abordarea sa funcţionează, altele în afara setului obişnuit de recomandări.
În mai am vorbit cu un membru al bordului de directori al Exodus. Ne-a oferit replica oficială obişnuită a serviciului social, că nu ştim cât de mulţi au fost atinşi, dar ştim că unii au fost. Şi dacă este unul sau mulţi, cel puţin… Am vorbit cu liderii unui alt grup al foştilor homosexuali în iunie şi ne-au dat acelaşi răspuns. Este oarecum frustrant, deoarece întotdeauna există oameni care ar vrea să finanţeze, sub pretextul ajutorării altora. Prudenţa dictează ca programele să demonstreze cât de mult se face cu banii care li se dau. Din nefericire, ca atât de multe servicii sociale sau programe de ajutor, misiunile foştilor homosexuali nu pot oferi informaţia crucială.
Când programele guvernului sunt evaluate cu atenţie, de obicei nu reuşesc să realizeze mult. Deci dovada eficienţei este o cerere atât legitimă, cât şi prudentă. Când Bob Davis, Director la Exodus North America, a fost pus la zid de activiştii homosexuali la mijlocul lui iulie 1998, fiindcă doi lideri iniţiali ai Exodus îşi părăsiseră soţiile pentru homosexualitate, a spus: „Nu susţinem că avem 100% succes. Ştim că există mulţi oameni care vin la Exodus, iar după o perioadă de timp realizează că din cauza dificultăţii din procesul de schimbare devin descurajaţi şi renunţă… Aceasta nu neagă faptul că sunt mulţi oameni care rămân şi experimentează o schimbare semnificativă.” (Christian News, 27 iulie 1998)
Aşa cum sugerează exemplul Exodus, unii din liderii mişcării foştilor homosexuali par să fie încă pe jumătate prinşi în mrejele stilului de viaţă homosexual. Ca o consecinţă, un număr semnificativ al celor din conducere cad din nou în homosexualitate, când, dacă pur şi simplu ar fi plecat, ar fi scăpat, ar fi stat departe şi ar fi mers mai departe, poate că ar fi scăpat complet.
Este un adevăr trist că cei care au fost cândva serios implicaţi într-o adicţie sunt mai susceptibili la ispitele acelei adicţii decât cei care de la început nu au fost dependenţi de ea. Înregistrările publice documentează câteva cazuri de lideri ai programelor foştilor alcoolici şi foştilor consumatori de droguri care „au început din nou să bea mult”.
De exemplu, imaginaţi-vă că aveţi o biserică mare. Adulterul este o problemă obişnuită. Într-o congregaţie mare, este previzibil că mulţi se luptă cu faptul că au comis adulter sau că sunt ispitiţi serios să o facă. Să ne imaginăm mai departe că organizaţi un program pentru a ajuta astfel de indivizi. Anunţaţi că la o anumită oră, într-o anumită încăpere, toţi cei care au comis adulter sau doresc să o facă, se vor întâlni împreună ca să se consoleze unul pe celălalt, să se roage, să citească Biblia, să asculte discursurile celor care au învins etc.
Ce se va întâmpla? Previzibil, haos.
De ce?
Fiecare bărbat din încăpere va şti că fiecare femeie din încăpere fie a comis adulter, fie vrea să comită. Fiecare femeie din încăpere va şti că fiecare bărbat din încăpere fie a comis adulter, fie vrea să comită. În timp ce mulţi ar putea fi ajutaţi de această misiune, este sigur că programul va fi, de asemenea, un stimul pentru formarea unor perechi de indivizi adulteri, servind ca un fel de prezentare. Prin concentrarea unei misiuni asupra unui anumit păcat sau a unei anumite probleme şi prin aducerea împreună a celor cu respectiva dificultate, probleme semnificative sunt aproape garantate.
Să luăm în considerare mărturia lesbienei Sandi Wiggins: „Cu puţin peste zece ani în urmă am fost implicată în două misiuni diferite ale foştilor homosexuali. Am fost implicată până la a fi liderul unui grup mic şi consilieră la o linie telefonică fierbinte. Gândirea mea a fost schimbată complet şi imperativ. M-am angajat în misiunile foştilor homosexuali din cauza suferinţei mele profunde, cognitive şi spirituale, datorită faptului de a fi creştină şi lesbiană. Am întâlnit-o pe partenera mea la o conferinţă Exodus. Cu aproximativ cinci ani în urmă, m-am îndreptat către o a treia misiune a foştilor homosexuali.
În ultimii doi ani m-am rugat şi m-am gândit mai intens pentru decizie în sufletul meu. Aveam homofobie profund interiorizată, din cauza felului în care am înţeles că Biblia şi, în consecinţă, Dumnezeu, gândea despre mine. Credeam întru totul că nu puteam trăi o viaţă împlinită sau să fiu creştină sau să fiu autorealizată, dacă atracţiile mele pentru acelaşi sex nu dispăreau.
Acum am văzut că toate aceste lucruri sunt posibile în viaţa mea şi că pot să continui să-L urmez pe Isus.”
Observaţi progresia.
Sandi avea „homofobie interiorizată”. Adică se simţea rău cu privire la implicarea ei în homosexualitate. Dar nu vroia să renunţe la ea, deci şi-a petrecut timpul în preajma celor cu dorinţe homosexuale, la suprafaţă ajutându-i (şi, crede FRI, ea vroia sincer să-i ajute să renunţe). Totuşi, homosexualii erau peste tot în jurul ei. Dacă îşi schimba din nou gândirea, oamenii „potriviţi” erau acolo ca să o ajute să respingă acest lucru şi să-şi „revină”. Sandi şi-a petrecut timpul în preajma homosexualităţii şi homosexualilor, iar, în cele din urmă, a întâlnit-o pe adevărata ei dragoste [homosexuală].
Isus a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”, inclusiv poruncile împotriva imoralităţii sexuale. Din nefericire, când li se cere să aleagă între împlinirea sexuală şi/sau personală şi a-L urma pe Cristos, oamenii adesea o aleg pe cea dintâi şi o reinterpretează pe cea de a doua.
Dacă doamna Wiggins ar fi scăpat şi ar fi mers mai departe, astăzi viaţa ei ar fi putut fi foarte diferită. Dar acum ea este un cancer atât în mişcarea foştilor homosexuali, cât şi în biserică, susţinând şi argumentând, prin viaţa ei, că cineva poate afirma că Îl urmează pe Isus, fără să o facă de fapt.
[Just How Effective Are the Ex-Gay Ministries? Copyright © 1998 Family Research Institute. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]
