Articole - Page 155 of 281 - Contra Curentului

admin | 11/04/2016

Perspectiva unei soții

de Cathie Van Domelen

Cathie și Bob Van Domelen

Acesta este un discurs ținut pe 18 septembrie 2005 la Biserica Luterană Sfântul Ioan din Steward, Nebraska.

„Mama Sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei.” (Luca 2:51)

Ceea ce vă voi împărtăși „păstrez în inimă” de aproximativ douăzeci de ani. Dar, spre deosebire de lucrurile minunate păstrate în inimă de Maria, binecuvântata mamă a lui Isus, memoria mea a păstrat lucruri dureroase și rușinoase.

Pe 3 aprilie 1985, soțul meu, Bob, a fost arestat pentru molestarea unor copii. Astfel a început pentru el, pentru mine și pentru familiile noastre o călătorie care continuă și astăzi. Cu privire la zilele de început ale călătoriei noastre, oamenii mă întreabă: „Cum ai rezistat?” Răspunsul meu este de obicei: „Pur și simplu.” Dar acum sunt nevoită să vă destăinuiesc despre straturile de protecție și de tărie care Dumnezeu a îngăduit să existe în mine, ca să fiu pregătită pentru acea zi din 1985.

La baza tăriei și protecției mele s-a aflat o bază solidă a valorilor creștine, care mi-au fost insuflate de la naștere. Tatăl meu a fost un om de onoare, care s-a străduit să facă cel mai bun lucru care se aștepta de la el sau pe care îl putea face în viață și să fie cât putea el de bun. Mama mea era un izvor de înțelepciune populară moștenită, sunt sigură, de la mama ei și de la strămoșii ei etc. Cunoașteți genul acesta de aforisme ale mamelor: „Fiecare nor are o țesătură de argint”, „Nimic nu se întâmplă fără să iasă și ceva bun”, și cel care m-a purtat prin acele zile întunecate și prin multe zile dinainte și după ele: „Domnul nu-ți dă niciodată o cruce mai mare decât umerii pe care ți-i dă ca să o porți.”

Această ultimă zicală, am descoperit cu câțiva ani în urmă, are o bază biblică, care sunt sigură că a fost înregistrată de generațiile de mame. Pavel a fost cel care a zis, în Întâia Epistolă către Corinteni: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corinteni 10:13)

Și așa, pur și simplu, am rezistat. Făcusem un jurământ să iubesc, să onorez și să respect… la bine, la rău etc. Iar aceasta era parte chiar a ființei mele – onorarea jurămintelor.

Și, bineînțeles, răspunsurile din rubrica de sfaturi Dragă Abby a lui Ann Landers stăruiau în colțișoarele minții mele, împreună cu întrebarea: „Sunt mai bine cu el sau fără el?” Cu alte cuvinte, ce beneficiu aș fi avut eu sau Bob din divorț? Și ce rău ar fi fost pentru mine sau pentru el dacă am fi divorțat?

De asemenea, eram și încă sunt mamă. Cum ar fi fost mai bine pentru cei trei copii ai noștri, pe atunci minori? Ce scenariu avea să îi rănească? Din ce scenariu ar fi beneficiat sau ce scenariu le-ar fi făcut mai puțin rău? În sfârșit, a trebuit să mă întreb, cu privire la Bob: „Este un om care merită să rămân lângă el? Are calitățile necesare pentru restaurare? Este ceva în el care vrem să rămână în viețile noastre?” Cu alte cuvinte: „Este un om bun care a făcut niște lucruri cu adevărat îngrozitoare?” Răspunsul meu la toate aceste întrebări a fost „da”.

În cele din urmă, am acceptat că Dumnezeu îl iertase pe Bob. Iar dacă Dumnezeu îl iertase, cine eram eu să fac altfel? Nu ne rugăm noi zilnic cum ne-a învățat Isus: „Și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”? (Matei 6:12) Iar Isus, un bun iudeu al vremii Sale, a cunoscut Înțelepciunea lui Sirah (Ecclesiasticul) 28:2: „Iartă nedreptatea aproapelui tău şi, atunci când te vei ruga tu, ţi se vor ierta păcatele.” Știu că păcatele lui Bob erau din cele mai grave și dincolo de ce mi-aș fi putut imagina vreodată sau aș fi putut face vreodată. Dar știam (și știu), de asemenea, că orice păcat, inclusiv al meu, este întristător pentru Dumnezeu, Tatăl nostru. Și orice păcat înseamnă să Îi întoarcem spatele Lui și dragostei Lui infinite.

Așa că, pur și simplu, am rezistat. Aveam responsabilitate pentru copiii noștri, ca și pentru soțul meu. Cu ce ar beneficiat vreunul din noi dacă aș fi întors spatele și aș fi fugit? Deci am rămas. Nu am cochetat cu nicio altă opțiune. Și am încredințat totul în mâinile lui Dumnezeu.

Când fiica noastră, al treilea copil al nostru, s-a născut, m-am simțit copleșită, așa că m-am sprijinit pe Dumnezeu. Cu toată puterea, am pledat înaintea Lui, am strigat la El destul de mult, I-am cerut să mă ajute. Și a făcut-o. Deci unsprezece ani mai târziu, când am fost aruncată în prăpastie de acțiunile soțului meu, am știut exact unde să mă duc. Fără strigăte de data aceasta, doar cu rugăciuni și fiind în acord cu voia Lui.

Citind Psalmii în primele zile după arestarea lui Bob, am dat de cel la care am revenit în mod regulat, în special la anumite versete: „Arată-mi calea pe care trebuie să umblu, căci la Tine îmi înalţ sufletul. Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă! Pentru Numele Tău, Doamne, înviorează-mă; în dreptatea Ta, scoate-mi sufletul din necaz!” (Psalmul 143:8, 10-11)

Învățam că, pentru a-mi susține familia, trebuia să mă întorc înspre El, pentru ca El să mă poată remodela după chipul Său, să mă facă și mai mult copilul Său.

Când am adus copiii acasă de la secția de poliție în seara zilei de 5 aprilie 1985, am rămas în picioare în bucătăria casei noastre, sprijinindu-mă cu spatele de chiuvetă, cu fața către ei, și le-am spus că tatăl lor făcuse niște lucruri rele și că va trebui să plătească pentru ele. Le-am spus, de asemenea, că ei și cu mine nu făcusem nimic greșit. Noi eram fără vină, nevinovați de orice delict pe care îl comisese el. Mai mult, oricui încerca să ne acuze, trebuia să îi spunem asta fără nicio ezitare.

Isus știa că păcatele părinților nu se așază peste copii. Legile mozaice ale dreptății, arătate în Deuteronom și repetate în Împărați și Cronici, ne amintesc: „Părinții și copiii să nu plătească unii pentru păcatele celorlalți.” „Fiecare să fie omorât pentru păcatul lui.” (Deuteronom 24:16)

În săptămânile și lunile care aveau să urmeze ne-am continuat viețile, încercând să rămânem în afara atenției publice. Copiii, pe atunci în clasele a cincea, a șaptea și a noua, și-au dat toată silința. Mai multe familii i-au inclus în activitățile și ieșirile lor în oraș, în special pe fiica noastră, care era cea mai mică și înțelegea cel mai puțin ce se întâmpla. Băieții au distribuit ziare ca de obicei și au mers la biserică împreună cu mine. Lui Bob îi era prea rușine să frecventeze slujbele la biserica din cartierul nostru, deci el și cu mine am mers la slujbe într-un oraș din apropiere. Uneori copiii ni se alăturau, dar de obicei nu o făceau. Oamenii din cealaltă biserică erau prietenoși și ne acceptau, dar, bineînțeles, nu știau.

În cei douăzeci de ani de la arestarea și întemnițarea lui Bob am încercat să revenim ca membri activi în biserica din cartierul nostru, dar de mai multe ori am fost respinși categoric. Dar nu încetăm să mergem la liturghie acolo. Știm că comunitatea este importantă – unde sunt adunați doi sau mai mulți, va fi și El. Știm că Dumnezeu este acolo pentru noi și simțim nevoia de a da mărturie despre lucrarea Lui în viețile noastre, rămânând în comunitatea bisericii unde ne-am căsătorit și unde au fost botezați și confirmați copiii noștri, și unde s-au căsătorit fiica și ginerele nostru. Ne străduim să fim cu Dumnezeu oriunde ne aflăm, oriunde este El, indiferent de acceptarea altora. Trebuie să ne sprijinim numai pe El. Poate că nu sună ca fiind ușor, dar sincer, nu este atât de greu când este singura opțiune viabilă!

Astăzi soțul meu este un om foarte evlavios. Cei care l-ar vedea numai ca omul care era acum douăzeci de ani, care l-ar menține în închisoarea în care s-a aflat cu cincisprezece ani în urmă, îi tăgăduiesc iertarea disponibilă pentru noi toți, cei care Îl acceptăm pe Isus ca Mântuitor și care ne străduim zilnic să umblăm pe calea Lui. De asemenea, Îi tăgăduiesc lui Dumnezeu alegerea iubitoare de a ierta.

Pentru mărturia lui Bob Van Domelen, soțul lui Cathie, clic pe Întuneric, acum lumină.

Category: Articole, Pedofilia |

admin | 11/04/2016

No comments

Dar îndurarea?

de Bob Van Domelen

„Țineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică.” (Iuda 1:21)

Bob Van Domelen

Rareori trece o zi fără să spun: „Doamne, ai milă de mine!”, imediat după ce am spus sau am făcut ceva ce nu ar fi trebuit să fac sau să fi spus. Și poate ca mulți dintre voi, am simțit cuvintele: „Doamne, ai milă de mine!” ca fiind același lucru cu a spune: „Doamne, iartă-mi păcatele.” Dar există o diferență.

Cred că atunci când cer iertarea lui Dumnezeu, iertarea îmi este dată fiindcă Hristos a murit pentru ca păcatele mele să fie ispășite sau schimbate în bine în ochii lui Dumnezeu. Cât despre mine, recunosc că în mine este nevoie să se schimbe ceva, pentru a evita căderea în păcat.

„Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” s-a rugat David. (Psalmul 51:10) „Curat” este adesea înțeles ca liber de impuritate (păcatele cărnii), dar înseamnă și starea de a fi mai aproape de voia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte: „Ajută-mă să fac ce vrei Tu, Doamne, ca ceea ce aleg să fac sau să spun să-Ți aducă onoare și glorie.”

Una din binecuvântările lui Dumnezeu ne dă abilitatea de a veni zi după zi, mărturisind aceleași păcate, păcate pe care ne luptăm să le biruim, știind că Dumnezeu nu Se îndepărtează niciodată. El nu Se îndepărtează de noi, nici nu ne declară dincolo de răscumpărare. În schimb, El spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30)

Mulți dintre cei care îmi scriu întreabă de ce, dacă sunt iertați, viața în jurul lor nu se îmbunătățește, familiile lor nu sunt restaurate, comunitățile îi resping și chiar bisericile îi țin la distanță. De obicei, răspunsul meu pentru ei este: „Rămâi acolo și continuă să faci ceea ce aduce schimbare în modul în care trăiești. În cele din urmă, mărturia schimbării, într-o viață consecventă, va aduce restaurare.” Cu alte cuvinte, așteaptă numai. Va fi mai bine. Și chiar va fi, deși nu întotdeauna în felul în care ne-am imaginat noi.

Precum știți deja unii dintre voi, cei care îmi scrieți destul de des, am decis recent să pun la încercare, ca să zic așa, declarația Papei Francisc că acesta ar fi Anul Îndurării. Episcopul din zona noastră a scris: „Dumnezeu promite oricui caută îndurarea și iertarea un ocean, un tsunami de îndurare și har de-a lungul acestui an, în special tuturor celor care cer îndurare.” Deci i-am scris, cu intenția de a-i cere permisiunea de a sluji ca și conferențiar, distribuitor laic sau chiar ca membru al corului, dacă ar dori, deși neexprimându-mi insistent dorința de a sluji astfel.

Răspunsul lui a fost atât încurajator, cât și dezamăgitor, prin faptul că m-a încurajat în misiunea pe care o fac în prezent prin Broken Yoke, dar descurajatoare, pentru că a scris: „Nu pot să-ți dau permisiunea.”

Nu a fost un răspuns dat datorită temerii că aș putea victimiza pe cineva, cât din dorința de a evita ca o victimă a molestării să aibă de-a face cu ceea ce ar fi putut să pară o biserică care anulează ce am făcut eu, ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Într-o balanță cu victimele de o parte și abuzatorii sexuali de cealaltă parte, este normal ca opinia publică și sentimentele comunității să susțină victimele și să-i condamne pe abuzatori. Apropo, o reacție normală nu este întotdeauna cea mai corectă sau cea mai bună reacție.

Poate că unii dintre voi, cei care citiți rândurile de față, veți spune că biserica mea a ratat oportunitatea de a arăta restaurare sau, cel puțin, un anumit nivel de reconciliere și s-ar putea să aveți dreptate. În același timp, am fost martor la diferite măsuri ale traumei suferite de victimele abuzului sexual al copilului care au participat la un workshop prezentat de mine la o conferință. Unii mi-au spus că în ciuda anilor care au trecut de la abuz, faptul că m-au văzut în postura de învățător a fost mai dificil decât ar fi crezut că va fi. Unii mi-au spus că au fost nevoiți să părăsească sala.

De când am primit scrisoarea episcopului, cuvântul „îndurare” a apărut în mod repetat în Scriptura pe care am citit-o zilnic, în predici pe care le aud și chiar în conversațiile mele zilnice. Inițial am simțit o anumită mânie, fiindcă dacă există îndurare, de ce am primit acel răspuns la scrisoarea mea? Unde era îndurarea în asta? Ce fel de îndurare era?

Unele resurse sugerează că îndurarea este un tratament favorabil sau o atitudine față de cineva care merită pedeapsă sau respingere. Cu alte cuvinte, îndurarea trece peste și dincolo de așteptare, atunci când un răspuns negativ este meritat sau de așteptat. O sursă sugera că viața în închisoare, mai degrabă decât pedeapsa cu moartea, ar putea defini îndurarea.

Schimbarea pe care am experimentat-o în ultimii treizeci și unu de ani este demnă de atenție chiar și pentru mine, deci ar fi ușor pentru mine să întreb: „Când va trece suficient timp ca să nu mai fiu văzut ca un abuzator sexual de copii care nu face decât să aștepte oportunitatea de a abuza sexual din nou? Când vor fi capabili oamenii din biserica mea să audă despre trecutul meu fără repulsie sau fără dorința de a mă respinge?” Nu știu dacă voi avea parte de o schimbare a acestor lucruri în timpul vieții mele.

Pe cât de mult mi-ar plăcea ca lucrurile să fie diferite, încep să înțeleg cât de dificile sunt asemenea lucruri pentru cei care au fost victime sau pentru familiile și prietenii victimelor. Pentru a fi sincer, îndurarea este un pas dincolo de ceea ce oferim de fapt cei mai mulți dintre noi. Nu trăim cu adevărat într-o lume care să ofere mai mult decât toleranță foștilor deținuți aflați în programele de reinserție socială. Oamenii spun: „Merită ceea ce primesc și nu merită nimic în plus. Să păstrăm celelalte pentru noi, cei care nu am fost condamnați niciodată și nu am fost întemnițați niciodată.”

Un preot din Rwanda, scriind despre moartea a opt sute de mii de oameni în anul 1994 în acea țară, un genocid care a inclus moartea mamei sale, a scris: „Îl iert pe ucigașul mamei mele. Ceea ce pot spune despre iertare este că fără îndurare, iertarea nu este corectă. Dacă iertăm, trebuie să fim îndurători. Dacă nu ești îndurător cu cel care ți-a greșit, înseamnă că iertarea ta nu este completă.”

Nu numai că acel om l-a iertat pe primarul responsabil pentru decizia uciderii mamei lui, ci i-a sprijinit pe copiii primarului după ce omul a fost condamnat la închisoare.

Nu știu dacă aș putea extinde îndurarea într-o asemenea măsură, nici nu cred că ar trebui să îngădui a se rosti cu ușurință cuvintele: „Te iert.” Da, sunt chemat să iert și să mă rog să o pot face fără ezitare, dar cred că încă am o foarte mare lipsă în îndurarea pe care o ofer. Deci, în deficiența mea, Îi cer lui Dumnezeu să facă ce eșuez eu să fac – să ofere îndurare deplină.

Niciunul dintre noi nu-i putem face pe alții să fie mai mult decât pot fi, dar putem, prin mărturia consecvenței noastre, să deschidem pentru ei ușa posibilităților. Totuși, ei trebuie să fie cei care aleg să intre pe ușă.

Închisoarea și programul de reinserție socială ne pune pe noi, toți cei care am încheiat perioada de condamnare, la un test și, deși suportul este minunat, vine în doze mici. Noi suntem cei care facem de fapt ceea ce trebuie făcut, dar primim aplauze mentale de la cei care pășesc alături de noi, iar sunetul lor care ne dă putere.

De aceea, versetul de deschidere este atât de plin de sens pentru mine. El spune: „Țineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică”, pentru că aceasta este îndurarea finală.

Vă voi spune că îmi este dificil să frecventez slujbele de la biserică, știind că sunt restricționat în ceea ce pot sau nu pot să fac, dar credința mea nu este dependentă de aprobarea altora, nici de cea a ierarhiei bisericii. Credința mea este, precum le-a scris Pavel evreilor: „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. (Evrei 11:1)

Poate că în ceea ce vă privește am dat naștere la mai multe întrebări decât răspunsuri, dar mă încred în Dumnezeu pentru a vă lămuri ceea ce m-am străduit eu să definesc, oferindu-vă în același timp speranță și încurajare. Fiți binecuvântați!

Pentru o altă mărturie a lui Bob Van Domelen, clic pe Întuneric, acum lumină.