Memoriile unui bărbat care se luptă cu pedofilia: Trent Matthew

Cronologie

1988 – Nașterea

1998 – Convertirea la creștinism. Sunt abuzat de mama la duș.

2000 – Incidentul cu Josh

2004 – Sunt botezat.

2005 – Mama începe să bea. Încep să fiu atras de băieți.

2007 – Mama caută un consilier pentru mine.

2009 – Încep să caut ajutor pentru atracția mea față de persoanele de același sex.

2011 – Descopăr nudurile de băieți adolescenți și devin dependent.

2012 – Mă mut. Părinții mei divorțează. Cad pradă depresiei și nu mai pot face față problemelor. Dumnezeu mi Se arată.

2013 – Termin facultatea și predau pentru scurt timp. Recunosc față de mine însumi că sunt atras de băieți. Încerc să găsesc ajutor.

2014 – Depun eforturi, fără succes, să intru pe piața muncii. În cele din urmă, mașina mea se strică iremediabil.

2015 – Mă recalific pentru meseria de profesor de limba engleză predată ca limbă străină, găsesc de lucru la o instituție de învățământ pentru străini care aplică pentru viză și plec după câteva luni. Îl întâlnesc pe Colin.

2016 – Încep studiile pentru a deveni psihoterapeut. Lucrez ca operator introducere date, după care renunț din motive de sănătate. Lucrez ca voluntar la Dincolo de Egipt.

2017 – Mă duc să lucrez pentru unchiul meu, dar iar trebuie să renunț, din cauza sănătății. Intru în legătură cu christianpedophile.com, la care încep să îmi aduc contribuția, dar în cea mai mare parte mă las în continuare purtat de val.

2019 – Intru în legătură cu un psiholog bun și particip săptămânal la sesiuni de terapie.

2022 – Mă întorc la universitate pentru a-mi termina studiile ca psihoterapeut.

Cred că aveam cam șaptesprezece ani când am început să văd schimbarea. Încă eram atras de prietenii mei, chiar dacă pe vremea aceea nu recunoșteam că eram atras de persoanele de același sex. Totul a început cu un băiat care avea treisprezece ani. Dintr-un oarecare motiv, am descoperit că eram atras de el. Aveam adesea fantezii cu el. Îl doream. Pe atunci nu știam de ce. Realizam că nu era în ordine, dar nu știam ce să fac.

Viața acasă

Din perspectiva mea, încercam doar să supraviețuiesc liceului, silindu-mă să trec neobservat de mama mea alcoolică, pentru a nu deveni victima unui atac verbal violent din partea ei. Avea un obicei absolut diabolic de a distruge oamenii criticându-i – chiar urmărindu-i în camera în care încercau să se refugieze. Indiferent unde aș fi încercat să scap, niciun loc nu era sigur acasă. De multe ori mama intra brusc în camera mea când dormeam, când mă schimbam sau mă aflam la duș, ca să mă critice pentru ceva – pentru orice. Era groaznic. Nu aveam unde să scap.

Pe atunci nimeni nu bănuia că suferea de tulburare de personalitate borderline. Nimeni nu știa că acasă era complet nebună – prinsă în vârtejul mâniei și căutând permanent pe cineva pe care să se descarce pentru o greșeală oricât de mică – reală sau imaginară. Dar oricât de ciudat ar părea, pentru mine era ceva normal. Așa era mama. Pur și simplu era mânioasă. Aș fi vrut ca lucrurile să fi stat altfel, dar ce puteam face?

În anumite privințe îmi părea bine că se apucase de băut. Bea pahar după pahar, stătea în fața televizorului și adormea. Neglijarea era întotdeauna preferabilă abuzului. Și să am o noapte liniștită era ceva aproape inestimabil.

Poate că partea cea mai tristă era că în ciuda a toate, tatăl meu era „încă îndrăgostit de ea”. Chiar și la zece ani după divorț, el susține că este „încă îndrăgostit de ea”. Totuși, contrar acestei afirmații, rareori petrecea o după-amiază sau o seară acasă, alegând mai degrabă să se plimbe cu bicicleta sau să meargă la lacul din apropiere cu o mână de adolescenți dezordonați de la biserică. (Abia câțiva ani mai târziu s-a aflat că se dezbrăca împreună cu ei. Dar despre aceasta, mai târziu.)

Prin urmare, cu doi părinți disfuncționali, casa noastră era un adevărat haos. Găurile din pereți și din uși, care apăruseră din cauza mâniei cuiva, nu erau reparate, erau maldăre de vase murdare (uneori vechi de două zile), podelele erau murdare, în frigider sau în dulap mâncarea era de multe ori insuficientă. Adesea aveam paste și brânză la cină – sau pâine prăjită, sau cereale. Cuțitele din sertar erau atât de ascuțite, încât trebuia să fii atent să nu le scapi, ca să nu te tai. Țin minte că un cuțit avea mânerul topit, de când mama îl scăpase din greșeală într-o tigaie încinsă, mâner care nu a fost înlocuit ani de zile. Un alt cuțit avea lama lipsă. Se rupsese în timp ce mama prepara o caserolă și a ajuns în cina tatălui meu. Din fericire, nu l-a înghițit, altminteri ar fi putut să moară.

De cele mai multe ori îmi petreceam timpul în camera mea citind Biblia, rugându-mă, ascultând formațiile Switchfoot, Relient K sau Hillsong United și plângând mult. Uneori, ca să scap de certuri, ieșeam și mă plimbam prin pădure. Strada noastră străbătea o culme, având pădurea de o parte și de cealaltă. Era singurul loc unde mă puteam duce ca să găsesc alinare, dar privind în urmă, tot dureros de singur eram.

Fratele meu nu făcea față la școală și punea o presiune incredibil de mare asupra sistemului nostru familial deja fragil. El și mama se certau ore întregi din cauza școlii, muncii casnice (de obicei era vorba despre mașina de spălat vase) sau timpului pe care fratele meu îl petrecea jucând jocuri pe calculator. În cele din urmă, după ce a renunțat la liceu, a ajuns să petreacă zece ore pe zi jucând jocuri pe calculator. Odată mama s-a supărat atât de tare, încât i-a aruncat calculatorul de gaming de pe balcon direct pe șoseaua de beton care trecea pe lângă casa noastră. Altădată l-a târât cu forța la un terapeut și l-a lăsat pur și simplu acolo.

În anul 2009, eu fiind în anul doi la universitate, părinții mei nu au fost prea surprinși când am recunoscut că eram atras de persoanele de același sex. Cred că bănuiau deja. Când fratele meu s-a declarat ateu, iar mai târziu homosexual, mama a izbucnit în lacrimi și a spus: „Acum nu voi fi niciodată bunică!” Și astfel fratele meu și mama s-au îndepărtat tot mai mult unul de celălalt.

În ciuda disfuncționalității evidente a familiei noastre, în fiecare duminică mergeam împreună la biserică. Mama, care de multe ori obișnuia să bea în noaptea dinainte, își punea masca de duminică – pretinzând că totul era în ordine. Tata petrecea timp cu adolescenții. Din câte îmi dădeam seama, spectacolul pe care îl puneam în scenă părea să funcționeze. Multe doamne de la biserică o vedeau cu ochi buni pe mama, deși unele cred că aveau suspiciuni că nu totul mergea bine. În același timp, mulți părinți erau de părere că tata făcea treabă bună ca lider de tineret, clădind comunitatea și împărtășind Evanghelia multor băieți ai căror părinți nu frecventau biserica.

Viața în afara familiei

În cea mai mare parte a copilăriei și chiar în primii ani ca adult nu am avut cui să cer ajutor. Și crescând într-un mediu atât de periculos, mi-a fost mult mai greu să concep că părinții mei greșeau profund în atâtea privințe. Nu aveam idee ce s-ar fi putut face. Dacă în loc să dea vina pe mine că eram dezorganizat, uituc și nefocusat, profesorii ar fi reușit să identifice toate aceste simptome ale abuzului și neglijării! Dar din nefericire, mulți profesori de la Școala Reformată Olandeză considerau păcatul un răspuns convenabil la aproape orice provocare comportamentală. De parcă numai copiii ar fi afectați de căderea lui Adam.

În afara școlii m-am destăinuit mamei unuia dintre prietenii mei, imediat după ce am împlinit douăzeci de ani. Ce e drept, ea m-a ajutat într-o oarecare măsură, dar având atâtea lipsuri din punct de vedere relațional, nu am fost capabil să exprim pe deplin ce se întâmpla și cât de alarmantă era situația. În cele din urmă, tot ce am reușit să spun a fost că mama era întotdeauna morocănoasă, la care ea a sugerat că mama era doar stresată, fiind la menopauză. Îmi amintesc cum după întâlnire, în timp ce conduceam mașina pentru a ajunge la un parc, mă simțeam atât de supărat și de confuz din cauza celor întâmplate. Îmi amintesc că plângeam și că am strigat către cer. Eram copleșit de o mulțime de emoții puternice și dureroase, pe care nu le mai puteam stăpâni. Presupun că pentru cei care locuiau în zonă am fost o adevărată priveliște.

Ceea ce s-a întâmplat de multe ori atât înainte, cât și după divorț. Nu înțelegeam ce se întâmpla în jurul meu sau ce mi se întâmpla. În adâncul sufletului cred că știam că aveam nevoie de ceva, fără să știu exact de ce anume. Dar în ciuda evidențelor, aveam sentimentul că trebuia să devin mai dur, să-mi șterg lacrimile și să fac față ca toți ceilalți, să accept totul ca pe o încercare de la Dumnezeu pe care trebuia să o biruiesc. Să cer ajutor nu părea să fie o opțiune. Și apoi cui aș fi putut cere ajutor? Viața mea se desfășura acasă, la școală și la biserică. Iar acolo nimeni nu vorbea despre sănătatea mintală sau emoțională și cu siguranță nu vorbea despre sexualitate. Școala mea nici măcar nu avea un consilier. Și cumva eram convins că consilierea era pentru tinerii cu probleme de comportament, ca o formă de reprimare, în timp ce eu mă purtam incredibil de bine. În toți anii de școală fusesem trimis la sala de detenție școlară o singură dată, din cauză că nu eram organizat.

În același timp, eram permanent obligat să îmi ascund sexualitatea de toată lumea: de băieții de la școală, de profesori, de părinți, de prietenii de la biserică… lumea mea era întru totul evanghelică și conservatoare. Iar datorită modului în care se discuta despre sexualitate, știam că era imposibil ca în cercurile în care mă învârteam să fiu ascultat, să primesc sprijin și să fiu ajutat. Să te confrunți cu așa ceva era inacceptabil. Chiar dacă i-aș fi convins pe pastorul meu, pe profesori sau pe băieții de la școală că nu vroiam să renunț la a-L urma pe Dumnezeu și la a trăi conform Cuvântului Său. Tot aș fi fost tratat ca un lepros. Și astfel, cel puțin în acea perioadă din viața mea nu am avut la cine să apelez. Tot ce puteam face era să păstrez tăcerea și să-mi ascund lupta cât de bine puteam.

Cu trecerea timpului, atracțiile mele față de bărbații tineri doar s-au amplificat, fanteziile și autosatisfacerea devenind ceva obișnuit. Cu toate acestea, în anul dinaintea divorțului părinților mei am descoperit ceva, ceva ce nici nu știusem că există, ceva după care tânjeam în secret… nudurile de băieți adolescenți.

La început aproape că nu mi-a venit să cred. Mă simțeam ca și cum aș fi câștigat premiul cel mare. Până atunci crezusem că pornografia însemna bărbați cu mustață și blonde cu sâni mari; nu genul pe care tocmai îl descoperisem. Dar asta era ceva diferit. Era ceva cu care rezonam profund; ca senzația unei pături călduroase într-o noapte friguroasă. Și cu toate că știam că era greșit, nu mă puteam opri. Am devenit dependent; întorcându-mă la acel gen de pornografie la fiecare câteva luni, când orice altceva părea prea greu de îndurat. Era secretul meu; un secret pe care îl păstram ascuns cu mare grijă, ca să nu-l afle nimeni.

În același timp însă mă simțeam groaznic din cauza a ceea ce făceam și strigam la Dumnezeu pentru iertare și vindecare, fiindcă era tot ce puteam face în situația dată. Nu puteam spera decât că voi reuși să țin lucrurile sub control și ca dacă nu voi reuși, nu voi recunoaște nimic. A fost o perioadă îngrozitor de confuză pentru mine, problema cu care mă confruntam părându-mi atât de chinuitoare și neobișnuită, neavând încotro să mă îndrept pentru a primi suport.

Divorțul

La începutul anului 2012 am decis să mă mut de acasă ca să scap de certuri, dar și fiindcă vroiam să fiu mai aproape de universitate. Am reușit cumva să găsesc la un pastor baptist o locuință pe care să o împart cu alții, cu o cameră pe care mi-am permis să o închiriez. Cred că plăteam o chirie de numai șaizeci de dolari pe lună. Doar atât îmi puteam permite. Gândacii reprezentau o mare problemă. Vara mă coceam, iar iarna înghețam. Se vedea mizeria prin spațiile dintre scândurile podelei, dar Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a oferit un loc în care să scap de tot ce se întâmpla acasă.

Cam peste un an sau doi a ieșit la iveală adevărul despre tata. Mama m-a sunat și mi-a zis că trebuia să mă duc imediat la biserică și că avea să-mi spună despre ce era vorba când ajungeam acolo. Eram îngrozit. Secretul meu fusese descoperit? Uitasem să șterg istoria navigării mele pe internet? Ce urma să se întâmple? Am fost tentat să fug – să mă urc pur și simplu în mașină și să mă îndrept spre sud, dar în cele din urmă am decis să înfrunt orice și să-mi adun puterile pentru ce putea fi mai rău. Totuși, spre surpriza mea, nu s-a întâmplat ce putea fi cel mai rău pentru mine. I-am auzit pe mama și pe pastor dezvăluindu-mi ce făcuse tata; că se dezbrăcase împreună cu băieții de la biserică. Am simțit o mare ușurare. Nu era vorba despre mine. Mă simțeam ca și cum scăpasem de un glonț. Dar tata? Nu realizasem că era interesat de băieți. Din punctul meu de vedere, părea foarte interesat să împărtășească Evanghelia și să țină studii biblice. Dar pe de altă parte, vorbea într-adevăr mult despre sex și le punea multe întrebări personale băieților din grupul de tineret, îndeosebi despre autosatisfacere. Mă simțeam inconfortabil, așa că am ieșit să iau un pahar cu apă. Secretul meu se afla acum în siguranță, dar eram foarte zguduit din cauza celor aflate despre tata – atât de tare, încât în următoarele trei zile mi-a fost rău de la stomac.

În acea perioadă lucrurile au fost atât de dificile, încât am început să mă prăbușesc într-o depresie cumplit de întunecată și profundă, care avea să mă însoțească an după an. Chiar de la început mi-am făcut o obișnuință din a mă duce cu mașina personală în campusul universității, plângând apoi ore în șir în mașină, în fiecare zi, din cauza a cele ce mi se întâmplau. Starea mea de spirit devenise incredibil de proastă și îmi amintesc faptul că dormeam oricând aveam posibilitatea – de obicei șaisprezece ore pe zi! Odată, în timp ce puneam rufele la uscat, m-am simțit atât de lipsit de energie, încât tot ce am putut face a fost să întind o cămașă, apoi să mă întorc în pat pentru o jumătate de oră, apoi să mă trezesc, să pun la uscat o altă cămașă și să mă întorc din nou în pat.

Pe atunci credința mea în Dumnezeu părea să oscileze considerabil. Uneori reușeam să mă ridic de pe podea, să-mi șterg lacrimile și să pășesc prin credință, crezând din toată inima că Dumnezeu știa ce făcea, că suferința avea cumva să lucreze spre binele meu și că într-o zi mă voi uita în urmă și voi înțelege de ce a trebuit să trec prin ceea ce am trecut.

În același timp, aveam numeroase îndoieli, fiindcă îmi treceau prin minte numeroase întrebări fără răspuns: „Dumnezeule, ce faci? Ce am făcut ca să merit așa ceva? Mă iubești cu adevărat? Chiar deții controlul?” Iar apoi reveneam la întrebarea: „Dacă aș vrea să plec, unde m-aș putea duce?” Dumnezeu mă salvase deja când aveam cincisprezece ani. Puteam să mă încred în El? Se părea că nu cunoșteam pe deplin răspunsul la acea întrebare. În mintea mea, totul părea atât de suprarealist; ca un vis urât. Mă așteptam sincer ca Dumnezeu să apară și să repare totul, să îl aducă pe tatăl meu la mântuire, să îmi adune familia laolaltă și să îmi schimbe sexualitatea. Dar viața a continuat zi după zi și, cu cât treceau zilele, cu atât mai lipsit de speranță părea totul.

Punctul culminant

Nu am realizat impactul deplin al divorțului părinților mei decât un an mai târziu, când am înțeles că nu aveau să se împace și că situația din viața mea nu urma să se schimbe. Eram izolat, jeleam, mă simțeam confuz și nu reușeam să mă integrez în Biserica Hillsong. Într-o seară, după un eveniment la biserică, am atins nivelul cel mai de jos. Era prea greu să fac față tuturor lucrurilor. Înainte de a pleca spre casă cu mașina, am stat în mașină în parcare, am lovit cu pumnii în volan și am strigat. Trecuse deja un an de când izbucneam în lacrimi în fiecare zi, dar în acele clipe a fost mult mai rău, fiindcă nu mai aveam tăria interioară pentru a ieși din acea stare și a merge înainte, cum reușisem până atunci. Eram atât de epuizat de întristarea excesivă, încât nu mai puteam ține întunericul la depărtare. În acea noapte urma să merg până la capăt. Aveam să mă omor. Pe atunci purtam un cuțit la mine. Planul era să mă înjunghii în inimă și să dispar în întuneric. Nu-mi mai păsa de Dumnezeu. Cu siguranță Lui nu-I păsa de mine. Nimănui nu-i păsa de mine. Nimănui.

Deci de ce să nu mă sinucid și să nu ard în iad pentru veșnicie? Negreșit, simțeam de parcă iadul mă ardea deja. Dar în același timp, sinuciderea singură nu era de ajuns. Eram mult prea furios. Toată viața fusesem abuzat, neglijat, agresat și ignorat. Și obosisem să văd că toți ceilalți se descurcau atât de bine și erau atât de lipsiți de griji. Nu, vroiam răzbunare. Să mai sufere cineva. Să văd groaza pe chipul altora. Să le aud strigătele de ajutor. Vroiam să dau buzna în lumea lor și să spun: „Sunt aici!” Și cu cuțitul în mână și cu adrenalina eliberată, aveam să încerc să pun capăt cât mai multor vieți posibil. Apoi aveam să întorc cuțitul asupra mea. Nu mai exista cale de întoarcere.

Apoi, dintr-odată, Dumnezeu mi S-a arătat. Aproape că nu mi-a venit să cred. Dumnezeu era acolo, chiar acolo cu mine, în mașină, împiedicându-mă să mă distrug. Prezența Lui era atât de puternică, încât mi-am îngropat fața în mâini. Nu am îndrăznit să privesc, nu am îndrăznit să vorbesc. Greutatea prezenței Sale era atât de puternică, iar totul înăuntrul meu s-a liniștit și s-a calmat. Apoi treptat, cam în decursul unei ore, prezența a pălit. După care am condus mașina spre casă, neînțelegând ceea ce tocmai mi se întâmplase. Dar din acel moment am realizat cu adevărat cât de mult mă iubea de fapt Dumnezeu, că dragostea Lui nu se limita la o cruce de acum două mii de ani, ci Îi păsa de mine și vroia să trăiesc.

Și astfel, zi după zi, am continuat să trăiesc. Deși circumstanțele nu s-au schimbat (eram tot suicidar, deprimat, zdrobit, instabil, deprivat de somn, dependent, sărac și nu înțelegeam de ce spatele continua să mă doară), din acel moment Dumnezeu mi-a părut mult mai real decât înainte. Privind în urmă, El a fost întotdeauna profund implicat în viața mea, dar atunci am realizat pentru prima dată acest lucru. Și astfel am început să am cu adevărat încredere în El.

Sincer, gândindu-mă la acele vremuri nu înțeleg cum am rezistat, dar am reușit să termin masterul în educație și m-am angajat ca profesor pe perioadă determinată la un liceu local. În același timp, am început să predau la școala duminicală de la biserica mea. Din exterior, totul părea să se îndrepte înspre direcția corectă. Deveneam independent, făcându-mă util. În interior însă, eram ispitit zi după zi, tânjind după atenția și afecțiunea băieților care veneau la orele mele. Aveam cel mai nepotrivit post posibil, iar din cauza durerii de spate recent apărute și a presiunii părinților mei, mă simțeam prins în capcană. Dar unde m-aș fi putut duce? Așa că am rămas în acel post timp de șase luni. Nici nu pot exprima cât de mulțumitor Îi sunt lui Dumnezeu că nu s-a întâmplat niciodată nimic între mine și vreun copil. Ceea ce în sine este o minune absolută deoarece, din nefericire, cu siguranță vroiam să se întâmple ceva.

Dar în cele din urmă, totul s-a năruit.

Prăbușirea

Ca învățător de școală duminicală, după biserică eram cu regularitate invitat la masa de prânz de o anumită familie, ai căror copii erau elevii mei. Îmi amintesc de vremurile bune, când ședeam în jurul mesei vorbind cu părinții, jucam fotbal în curtea din spate sau îi priveam pe cei doi băieți arătându-mi cât de talentați erau la chitară. Deoarece pe atunci nu aveam un cerc sănătos de prieteni, mă bucuram pe deplin de atenția primită. Erau atât de buni cu mine! Totuși, din cauza demonilor mei și a lucrurilor prin care treceam, mama băieților a simțit că ceva nu era în ordine cu mine. Nu sunt sigur dacă s-a întâmplat din cauză că veneam la ei pe neanunțate, dornic să vorbesc despre problemele mele familiale și emoționale sau fiindcă a simțit că interacțiunea mea cu Aaron, fiul ei în vârstă de treisprezece ani, era periculoasă. Dar îmi amintesc discuția din după-amiaza în care m-a sunat. Era târziu, într-o duminică după-amiază. Tocmai ajunsesem acasă după ce servisem prânzul la ei. Încă îmi amintesc ce a spus, aproape cuvânt cu cuvânt:

„Îmi pare rău să-ți spun, dar nu mai pot accepta să vii la noi acasă. Trebuie să-mi protejez copiii.”

În aparență am reacționat bine:

„Desigur, nicio problemă.”

Dar imediat ce am închis telefonul, am simțit lovitura. Am izbucnit în lacrimi. M-am uitat la mâinile mele de parcă vedeam mâinile monstrului care devenisem. Nu mă mai puteam ascunde de mine însumi. Nu mai puteam pretinde că totul era ascuns. Sufeream profund. Aveam nevoie de ajutor. De cineva care să mă poată salva și să-mi poată explica exact ce se întâmpla.

Neștiind ce să fac, m-am dus la spital. În acel moment nu-mi păsa dacă mă închideau și aruncau apoi cheia. Cel puțin făceam lucrul corect, mergând și cerând ajutor. Poate aveau un grup de suport sau un program de reabilitare. Cine știe? Simțeam doar că trebuia să fac ceva. Atunci.

După o așteptare foarte îndelungată și după ce am completat un chestionar de sănătate mintală, mi-am auzit numele strigat și am fost condus într-o încăpere mică, fiindcă cerusem să discut în privat. Apoi, luând loc vizavi de o asistentă dură, în vârstă, cu o față ridată, am explicat timid ce se întâmpla, ținându-mă strâns de brațele scaunului și sperând că va fi cât se poate de bine. Cu ajutorul lui Dumnezeu!

„Ei bine, sunt aici fiindcă am nevoie de ajutor. Am gânduri sexuale cu copii.”

S-a lăsat pe spate în scaun și m-a privit fix.

„Cum? Ca un pedofil?”

În vocea ei am perceput răceala și dezgustul.

„Așteaptă aici.”

După ce am așteptat cam un minut, a revenit însoțită de un bărbat.

„Sunt medicul Cutare, unul din psihiatrii spitalului.”

Apoi a scos un aparat de înregistrare și l-a pus pe măsuța laterală.

„Ce-ar fi să începi cu începutul și să-mi povestești ce se întâmplă?”

Inspirând adânc, i-am spus totul. Despre luptele mele interioare, despre lupta mea cu pornografia, postul de profesor și de învățător de școală duminicală la biserica locală. Totul. Nu am ascuns nimic.

Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat după aceea. Cred că mi-a dat vreo două teste, dar ca să scurtez, nu după mult timp am fost lăsat să plec.

Fiind duminică seara, am decis să mă duc direct la biserică, să-i povestesc pastorului pe care îl aveam atunci ce se întâmplase și prin ce treceam. Când am ajuns, biserica era încă deschisă, deși cei mai mulți oameni plecaseră deja. Când am rămas, în sfârșit, singur cu pastorul, am cedat complet când i-am dezvăluit lupta pe care o duceam în secret.

„Sunt atras de băieți”, i-am spus, în timp ce lacrimi fierbinți mi se prelingeau pe față. Eram distrus. Din câte mi-am dat seama, a primit totul destul de bine, deși suspectez că în interior era cât de cât zguduit. După ce am petrecut un timp în rugăciune, m-am întors acasă, liniștit că mă puteam duce la pastorul Steve dacă aveam nevoie să vorbesc.

A doua zi m-au sunat de la școală și m-au întrebat dacă puteam face câteva ore în ziua respectivă. Dat fiind ce se întâmplase în ziua dinainte, am refuzat politicos, pe motiv că nu mă simțeam bine.

Mai târziu în acea săptămână, am auzit bătăi în ușă. Când am răspuns, m-au salutat două lucrătoare sociale. Una era destul de în vârstă. Una era destul de tânără. Amândouă păreau foarte îngrijorate pentru siguranța lor.

„Ești Trent Matthew?” a întrebat cea mai în vârstă.

„Da”, am răspuns, neînțelegând prea bine ce se întâmpla. Eram confuz din cauza nopții dinainte și a apelului telefonic pe care tocmai îl primisem.

Apoi, fără nicio avertizare, fără să-i pese, a spus pe un ton ridicat:

„Ne aflăm aici ca să-ți aducem la cunoștință că până la o înștiințare ulterioară, nu ți se mai permite să lucrezi cu copii.”

În interiorul meu, am simțit că nu vroiam decât să mor. Ne aflam chiar lângă fereastra unuia dintre colocatari. Și fiind o pensiune cu pereți subțiri, sunetul pătrundea prin pereți. Aproape nu-mi venea să cred că puteau fi atât de nesăbuite.

După care mi-au întors spatele și s-au îndepărtat. Nu am mai auzit niciodată de ele. Nici nu mi s-a făcut legătura cu servicii de suport.

În timp ce zilele și săptămânile treceau, primeam scrisoare după scrisoare, în care mi se spunea că trebuia să încetez imediat orice activități care aveau legătură cu copiii, că se făcuse un raport care îmi acorda un anumit timp pentru a-mi pregăti apărarea. Toate erau trimise de Oficiul pentru Protecția Copilului și erau marcate „Privat și confidențial”.

Ceea ce reprezenta o problemă. Nu vroiam ca cei cu care locuiam în pensiune să vadă că primeam asemenea scrisori. Odată, un colocatar mi-a înmânat poșta, spunând: „O, Trent, ai o scrisoare!” În acea clipă am simțit că mi se oprește inima. A citit ce scria pe plic? Devenise suspicios? M-am simțit atât de speriat și de rușinat. Dar în toate acestea, Dumnezeu a fost cu mine.

În decursul următorului an viața a fost incredibil de dificilă. Aproape imposibilă. Mai jos de atât nu puteam să cad. Nu aveam serviciu, familie, prieteni și în fiecare zi, luni în șir, tot ce doream era să tai capătul unui furtun, să cumpăr bandă adezivă, să ajung cu mașina într-o locație izolată și să mă gazez în mașină. Pur și simplu nu puteam face față. Totul în jurul meu era întuneric, iar înăuntrul meu totul era negru. Eram un dezastru. Și totuși am mers înainte. Eram absolut convins că Dumnezeu vroia să trăiesc și m-am ținut de speranța că într-o zi lucrurile vor sta mai bine și că acele încercări grele, care păreau imposibil de biruit, ar putea lucra cândva spre slava lui Dumnezeu și în folosul oamenilor Săi.

Experiența mea cu pedofilia

În același timp, să pășesc pe drumul singuratic al atracției față de minori a fost ceva incredibil de întunecat și plin de mister. Anxietatea și depresia de care sufeream s-au înrăutățit, deoarece simțeam că întregul meu sistem nervos se activa din cauza stresului cronic. Eram într-o stare de panică și de supraviețuire, extrem de tensionat și de suspicios că oamenii știau cumva despre mine. Treceam prin viață rușinat, temător, supărat și angoasat. În acea perioadă continuam să mă lupt cu accesarea materialelor online. Și ori de câte ori cedam, mă simțeam tot mai rău.

Pentru a face lucrurile și mai dificile, nu reușeam să scap de verificare în ceea ce privea interacțiunea cu copiii. La început am crezut că nu era așa mare lucru, fiindcă oricum nu aveam intenția să lucrez cu copiii; totuși, cu trecerea timpului, a devenit clar că interdicția respectivă reprezenta o barieră semnificativă chiar și pentru un serviciu care nu avea nimic de-a face cu lucrul cu copiii, precum munca într-un birou în administrație, îngrijirea seniorilor și chiar ambalarea produselor alimentare pentru refugiați. Deși există o mulțime de slujbe care nu necesită o verificare în ceea ce privește interacțiunea cu copiii, pe atunci situația respectivă a accentuat sentimentele mele de izolare, rușine, lipsă de speranță și mânie. Simțeam, într-adevăr, că nimeni nu mă vroia, că toți mă urau și că vroiau să plec și să mor într-un șanț.

Unele dintre cele mai nefericite experiențe de care am avut parte s-au întâmplat când eram într-un loc public. Într-o zi, când luasem autobuzul spre casă, câțiva băieți de liceu au urcat și s-au așezat în jurul meu. Iar ca situația să fie și mai dificilă, au început să discute despre autosatisfacere. M-aș fi ridicat ca să mă duc mai departe de ei, dar autobuzul era atât de aglomerat, încât tot ce am putut face a fost să-mi pun căștile și să dau volumul tare. Am fost destul de zguduit de acea experiență. A fost cu adevărat o încercare pentru mine.

Dar ca de fiecare dată, a trebuit să inspir adânc și să mă încred că Dumnezeu știa ce face. Iar gândul că Hristos a murit ca să salveze păcătoși ca mine era întotdeauna prezent în mintea mea – că gândurile și dorințele mele păcătoase, oricât de întunecate, erau iertate prin sângele lui Hristos. Cu alte cuvinte, Evanghelia mi-a devenit cea mai mare mângâiere, fiindcă orice altceva în afară de ea îmi producea durere.

Terapeuți inutili

Cam în acea perioadă am început să depun mai mult efort pentru a găsi diferiți profesioniști în sănătate mintală. Fusesem la o consilieră vreo cinci sesiuni la scurt timp după despărțirea părinților mei; totuși, după acel mic număr de sesiuni, a fost de părere că eram „pregătit” – că nu mai era nevoie să continui, ceea ce m-a derutat incredibil. Avusesem un anumit succes, reușind să am mai multă grijă de mine, dar eram în continuare mult prea emoțional, fiindcă în sesiunile respective procesarea emoțională fusese insuficientă. Per total aș spune că a fost o experiență negativă. Mă văd stând pe o bancă după ultima întâlnire, simțindu-mă tulburat și foarte rău, întrebându-mă pur și simplu ce se întâmpla.

Cel de al doilea terapeut la care am fost (prin anul 2013) îmi fusese recomandat de pastorul Steve; lucra mai mult pe plan local. Cred că am fost la aproximativ șase sesiuni cu el, dar la fel ca la consiliera de dinainte, în timpul sesiunilor am avut prea puțin parte de procesare emoțională. Uneori mă simțeam mai mult examinat decât acceptat, ceea ce nu m-a ajutat să capăt încredere. În timpul unei sesiuni, după ce i-am povestit despre atracțiile față de persoanele de același sex, mi-a răspuns zicând:

„Deci îmi spui că nu ai fantezii cu doamne de la biserică?”

Cred că am mai fost la o sesiune înainte de a renunța. A fost deosebit de dureros pentru mine. Doream cu disperare ca terapia să funcționeze, iar viața mea să se îmbunătățească. Mă gândeam că era vina mea, că nu încercam suficient de tare. Și pe atunci nu eram capabil să-i dezvălui pastorului Steve cum mă făcuse să mă simt acel terapeut. Deci am renunțat din nou, înainte de a realiza, câteva luni mai târziu, că aveam nevoie de ajutor.

Pe al treilea terapeut la care m-am dus l-am găsit online. După ce i-am citit biografia pe internet, mi-a făcut impresia că mă va putea ajuta – în special cu atracțiile mele față de băieți. Dar mă înșelam amarnic. Îmi amintesc faptul că i-am prezentat situația, spunându-i că mă luptam cu atracțiile față de băieți, că eram atras și de bărbați, dar că eram creștin și doream să trăiesc viața așa cum cerea Dumnezeu.

Atunci m-a întrerupt: „O, dar poți fi homosexual și creștin.”

Simțindu-mă confuz auzind aceasta, i-am spus ceva de genul: „Ce? Și să trăiesc cu un picior în biserică și cu celălalt picior în stilul de viață homosexual? Nu pot face asta!”

„Bineînțeles că poți, o mulțime de oameni o fac.”

Eram derutat. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Nu-mi amintesc dacă m-am ridicat și am plecat imediat sau nu, dar țin minte că am plecat cu ochii în lacrimi și cu mâinile tremurându-mi. Aveam un sentiment puternic de lipsă de speranță și de izolare, ca și cum nu era nimeni în întreaga lume care să mă poată ajuta. Cum de puteam fi atât de ghinionist? Părea suprarealist. Dar în loc să renunț la luptă, am continuat să mă înrădăcinez în Cuvântul lui Dumnezeu. Și de nenumărate ori am simțit cu adevărat că Dumnezeu era alături de mine.

În acea perioadă am încercat să mă angajez în diferite locuri, doar ca să mă mențin pe linia de plutire. Din nefericire, din cauza a tot ce se întâmpla și a tot ce se întâmplase, nu am reușit să păstrez niciun loc de muncă. Nu eram pregătit să lucrez. Eram încă pierdut în hățișul sentimentelor, fiind incapabil să mă eliberez. Nici nu știam dacă eliberarea ar fi fost cât de cât posibilă. Dintotdeauna visam cu ochii deschiși, pierdut în gândurile și sentimentele mele, retrăgându-mă constant în adâncul sufletului fiindcă lumea exterioară era atât de rece și ostilă, dar în acea perioadă am visat cu ochii deschiși mai mult ca oricând. Cu toate acestea, am depus toate eforturile pentru a trăi cât de cât o viață normală. Am lucrat ca admin pentru o misiune creștină de caritate, ca persoană de sprijin, luând notițe pentru studenții cu dizabilități de la universitate, am lucrat la o firmă de catering și chiar ca DJ la petreceri. Dar de fiecare dată ori am fost concediat, ori nu am mai primit comenzi. Aveam încă numeroase probleme în relaționarea cu oamenii. Și fiind deprimat, mă sabotam constant când eram la lucru.

Traficul de persoane

În anul 2015 am obținut CELTA (Certificatul pentru predarea limbii engleze vorbitorilor de alte limbi) la Universitatea Cambridge. Mi s-a părut că avea sens. Aveam deja un masterat în educație, de câțiva ani studiam rusa din pasiune, devenind destul de bun. Poate că Dumnezeu avea planuri pentru mine în Europa de Est. Recunosc faptul că nu aveam idee ce făceam, mă îndreptam cu energie în toate direcțiile, fără să am un sens al direcției.

După graduare am început să predau engleza ca a doua limbă la o școală mică din oraș. Câteva luni lucrurile au părut să meargă foarte bine. Lucram din greu, făceam bani și îmi plăcea ce făceam. Erau totuși câteva lucruri cu privire la școală care nu păreau chiar în ordine, dar dat fiind că aveam atât de mare nevoie de acea slujbă le-am ignorat și m-am concentrat pe îndatoririle mele. În același timp, numărul elevilor din clasa mea creștea, iar în cele din urmă sala a devenit neîncăpătoare. Văzând aceasta, am discutat cu șeful meu cu privire la angajarea unui al doilea profesor. Ideea i s-a părut bună și a angajat o profesoară care tocmai împlinise patruzeci de ani, care a preluat clasa de începători de la celălalt capăt al coridorului. Totuși, nu toate mergeau bine, deci a început să discute cu mine despre semnalele de avertizare pe care eu le negam.

La urma urmelor, nu existau sarcini precise, curriculum, examene sau evaluări, elevii puteau veni și pleca după cum doreau de-a lungul zilei și de-a lungul săptămânii, nu existau taxe corecte, salariul nostru era mai mic decât salariul minim pe economie, iar ziua de lucru avea durata incredibilă de treisprezece ore (de la opt dimineața la nouă seara). Din când în când, șeful mă anunța să „duc elevii într-o excursie”, uneori doar cu o zi înainte. Nu m-am simțit niciodată confortabil cu asta, dar am acceptat, ducându-i pe elevi în diferite locuri în oraș sau anulând pur și simplu orele. Mai mult, celelalte cinci săli de clasă sau cam așa ceva din colegiu erau mereu goale. Întotdeauna erau mai mulți oameni la recepție care sortau înscrierile, dar elevii nu apăreau niciodată la ore. Dar lucrul cel mai grav erau chiar cursanții. Toți aveau o slujbă în afara orelor și ajungeau la ore când puteau (sau când vroiau). Unii lucrau în construcții, alții în restaurante, iar vasta majoritate a femeilor erau în mod clar lucrătoare sexuale. Își spuneau Coco, Gaga și Lingling.

Convinși că participam la un fel de schemă pentru obținerea de vize de imigrare pentru studenți, atât colega mea, cât și eu am decis să vorbim cu organismul de reglementare a educației NEAS. Am fost invitați să povestim ce se întâmpla unei doamne care lucra acolo. (Nu-mi amintesc numele sau funcția ei.)

După ce i-am explicat ce nu era în ordine cu colegiul, a făcut pauză și a zis: „Pare a fi o afacere de obținere a vizelor.”

„Exact!”, am zis eu. Termenul se potrivea atât de perfect.

Dar apoi a continuat: „Trebuie să înțelegeți totuși că dacă am închide colegiile care fac așa ceva, am putea provoca daune industriei.”

Atât eu, cât și colega mea am rămas fără cuvinte, încercând să procesăm ceea ce tocmai auzisem.

Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat apoi, dar știu că amândoi am plecat, copleșiți de emoții contradictorii. Apoi am continuat fiecare pe drumul nostru, pierzându-ne orice speranță.

Din nou, a fost o experiență foarte dură și dificilă pentru mine. Până în acel moment viața îmi păruse ireală. Ce avea să se mai întâmple? Dar am inspirat adânc și m-am cufundat încă o dată în lucrurile lui Dumnezeu, citind Biblia și petrecând timp în rugăciune. Deja îi citeam zilnic pe Spurgeon și pe puritani și memoram numeroase imnuri vechi, pe care de multe ori le recitam pentru mine însumi.

Dacă a ieșit ceva bun din situația respectivă a fost faptul că am vorbit cu una dintre doamnele administrator despre dragostea lui Isus; și-a exprimat interesul profund și mi-a spus că ar dori să citească Biblia. Când i-am oferit o Biblie, a fost extrem de fericită și a primit-o cu multă bucurie. Deci cel puțin în mintea mea, deși trăiam în păcat și ar fi trebuit să renunț la slujba respectivă mai devreme, Dumnezeu a făcut ceva bun în locul acela.

Dincolo de Egipt

În același an în care m-am reinstruit ca profesor de limba engleză predată ca limbă străină și în care am început să lucrez la agenția de acordare a vizelor (sau poate cu câteva luni mai înainte), am participat la o conferință printr-un grup care se numea Liberty Ministries. Astfel m-am dus la o lucrare de ajutorare organizată de o misiune despre care nu auzisem până atunci, Dincolo de Egipt. Lucrarea de ajutorare se numea Vină, Rușine și Mândrie. Denumirea m-a făcut curios și chiar m-am conectat la conceptul de rușine.

Prezentarea oferită de Colin a fost incredibilă, având un impact uriaș asupra mea. Am vorbit cu el după aceea și i-am împărtășit detalii din viața mea. Amândoi am fost de acord să ne întâlnim la o dată ulterioară, pentru a continua conversația. Când ne-am întâlnit, am vorbit cu el timp de trei ore despre toate prin care trecusem. A fost cea mai remarcabilă conversație, dătătoare de speranță, pe care am purtat-o în viața mea. În sfârșit, găsisem pe cineva care m-a înțeles și a empatizat cu luptele mele fără să reacționeze negativ. Nu mai este nevoie să adaug că ne-am împrietenit imediat.

Nu mult timp după aceea am semnat cu Dincolo de Egipt ca să fac parte timp de zece săptămâni dintr-un grup de suport psihoeducațional, centrat pe Evanghelie, care se adresa celor care se luptau cu sexualitatea, cu păcatul sexual și dependența emoțională. Per ansamblu am perceput grupul ca fiind incredibil de intuitiv și folositor. Am făcut tot posibilul să nu lipsesc nicio săptămână. Pe atunci renunțasem la slujba de profesor de limba engleză predată ca limbă străină. La scurt timp am fost instruit pentru a deveni lider, după care am devenit colider. Din nefericire totuși, misiunea avea unele probleme de marketing, de aceea ne-a fost dificil să facem rost de suficienți clienți. Exodus International se închisese deja, iar mulți oameni deveniseră ezitanți și suspicioși.

Cu toate acestea, aici în Australia și în Noua Zeelandă erau misiuni care funcționau. Printre ele, o misiune numită Renew, condusă de Shirley, o doamnă care trăise ca lesbiană un număr de ani înainte de a fi mântuită. Renew organiza conferințe anuale, la care participam împreună cu cei de la Dincolo de Egipt. Întotdeauna mă simțeam grozav să intru în legătură cu alți creștini care se luptau în domeniul sexualității. După ce i-am împărtășit lui Shirley mărturia mea, m-a întrebat dacă am auzit de misiunea online Pedofil Creștin. Din nou, mi-a fost stârnită curiozitatea.

Pedofil Creștin

După ce am intrat pe site și am citit câteva mărturii, am decis să-i trimit lui Michel un email, în esență explicând cine sunt și prin ce experiențe trecusem. După ce am schimbat câteva mesaje, m-am gândit că ar fi o idee bună să scriu întreaga poveste – tot ce mi se întâmplase până atunci. Ceea ce pentru mine a fost o experiență emoțională care m-a umplut de speranță. În cele din urmă, după aproximativ o lună în care am scris aproape în fiecare zi, după cincisprezece revizuiri și după ce am scos toate înjurăturile, în final am ajuns la o versiune în rezumat, pe care Michel a fost bucuros să o publice. A fost o realizare importantă pentru mine – faptul că am putut să-mi fac povestea cunoscută și astfel alții să fie binecuvântați. M-am simțit plin de speranță, de parcă aveam parte de primele roade ale recoltei, fără să mai fiu nevoit să pun cu lopata gunoi de grajd. Îi eram atât de recunoscător lui Dumnezeu! Pentru prima dată, suferința mea parcă nu era cu totul în zadar.

Cu trecerea anilor, am continuat să scriu având un sentiment profund al scopului și semnificației în spatele lucrării mele. A fost o muncă dificilă și a trebuit să mă gândesc la o mulțime de lucruri, dar chiar simțeam că eram un deschizător de drumuri, indiferent de ce gândeau alții. Făceam lucrarea Domnului. În mod anonim și în totală obscuritate. Dar era lucrarea Domnului și merită să nu încetăm să o facem.

Ulterior am cumpărat o pereche de căști audio pentru telefon de șaptesprezece dolari și am avut șansa să discut cu Michel. A fost atât de bine să-i aud vocea, când tot ce avusesem la dispoziție până atunci fuseseră emailurile. Apoi am lansat un podcast. Eram în mare măsură amatori, dar încet, încet am învățat să ne descurcăm. Iar cu trecerea timpului, amândoi am avut inspirația să creăm mai multe podcasturi și să scriem mai multe articole.

De când m-am alăturat site-ului am văzut multe lucruri bune pe care Dumnezeu le-a făcut prin el. Bărbați și chiar câteva femei care se luptă cu atracțiile față de minori au găsit o alinare incredibilă împărtășindu-ne poveștile și luptele lor, ceea ce îmi produce o bucurie deosebită. Iar să îi aducem în bordul de conducere pe Pedro, Alma și Mitchell a fost, de asemenea, o mare binecuvântare. A fost minunat și că atât de mulți oameni care nu se luptă cu atracțiile față de copii, ne-au scris pentru a ne mulțumi pentru lucrarea pe care o facem. A fost cu adevărat frumos să fiu parte a acestei misiuni. Și Îi sunt atât de recunoscător lui Dumnezeu pentru tot! Privind în urmă, înțeleg de ce a trebuit să trec prin ce am trecut.

Instruire în psihoterapie

Cam la un an după ce am contactat site-ul Pedofil Creștin, am decis să mă înscriu la un curs de consiliere și psihoterapie de un an, deoarece eram deja implicat în două misiuni care se ocupau de oameni cu probleme sexuale și vroiam să ajut mai mult. Cursul a fost extraordinar. Mi-a plăcut tot ce am învățat. Am obținut cele mai bune note pe care le primisem vreodată la un curs universitar, parcurgând materia plin de încântare. Din păcate, pentru că îmi era încă interzis să lucrez cu copii, nu am putut să obțin diploma sau masteratul, care necesita certificatul de integritate. Cu toate acestea, pentru mine a fost în ordine. În primul rând, am fost fericit să mă aflu acolo.

Unul din cele mai semnificante aspecte ale cursului a fost că trebuia să participăm toți la terapia de grup – o experiență deosebit de remarcabilă. Deși credeam că mă descurcasem destul de bine, dat fiind cele prin ce trecusem, când am fost în grupul de terapie toate problemele mele emoționale au ieșit la suprafață. De câteva ori am izbucnit în lacrimi, fără să-mi dau seama de ce. Alteori, simțindu-mă copleșit, am fugit din încăpere. A fost prima dată când am avut parte de o terapie eficientă – care m-a ajutat de fapt să-mi simt emoțiile, nu doar să vorbesc despre ele. Deci cu certitudine aceasta a lăsat o amprentă asupra mea.

Când s-a terminat cursul, am reînceput să caut un terapeut care să mă ajute, fără să am prea mult noroc. De parcă niciunul nu ar fi „avut” ce îmi trebuia mie. Un terapeut a devenit neliniștit în timpul ședinței, când am început să dezvălui ce viață de familie am avut, iar drept răspuns a început să vorbească peste mine, explicându-mi cum reacționează corpul la traumă. Explicațiile au fost interesante, dar în acel moment aveam nevoie de cineva care să rămână tare și nezdruncinat la ce aveam de spus.

Ceva similar mi s-a întâmplat cu o altă terapeută. M-am deschis cu privire la durerea mea cronică și la călătoria pe care o făcusem pentru a găsi o rezolvare. La care a răspuns: „Ce trebuie să înțelegi despre durere este că deși o simțim în corp, de fapt o avem numai în cap.” Auzind asta, pur și simplu am plecat.

Am mai făcut o încercare cu o terapeută, care a fost mai interesată să creeze o structură în viața mea, decât să audă ce aveam de zis și să clădească o relație de încredere cu mine. Iar pe atunci nu aveam abilitatea de a riposta și de a-i spune că vroiam doar să mă fac auzit. Pentru dragostea lui Dumnezeu, vroiam doar să mă fac auzit! De ce era atât de greu ca oamenii să asculte ce aveam de zis?

Durere cronică

Sincer, după ce am terminat cursul m-am simțit puțin pierdut. Am început un alt curs la universitate, în limba rusă, dar nu am fost prea impresionat și am renunțat. Simțindu-mă din nou pierdut, am crezut cu sinceritate că cel mai bun lucru pe care îl puteam face era să mă angajez și să am o slujbă obișnuită pentru restul vieții, ca oricine altcineva. Chiar renunțasem la gândul unei cariere. Săptămână după săptămână mă luptam să supraviețuiesc din ajutorul social și doream cu disperare o scăpare. Totuși, lucrurile s-au dovedit a fi mult mai dificile.

Cred că în atunci când au divorțat părinții mei am realizat că ceva nu era în ordine cu spatele meu. Eram în oraș la un concert rock al trupei Standing Room Only, la care mă invitase vărul meu. A fost un spectacol grozav, dar spre sfârșitul concertului m-am întins pe podea, iar mai târziu am ieșit din public pentru a găsi un scaun confortabil în zona barului. Spatele parcă îmi luase foc. Nu aveam idee de ce mă durea atât de tare. Pe atunci aveam doar douăzeci și trei sau douăzeci și patru de ani. Pur și simplu nu înțelegeam. Mă plânsesem de dureri de spate la sfârșitul adolescenței și mi se făcuse un masaj deosebit pentru țesuturile profunde, dar niciodată nu mă duruse atât de tare.

După ce am plecat de acasă, am consultat câțiva medici de familie, care m-au trimis să fac niște examene radiologice. Cu toate acestea, razele X nu au putut identifica ce anume cauza durerea. Din nou și din nou îi auzeam spunând: „Ei bine, ai o scolioză ușoară, dar nu ar trebui să ai dureri. Nu este nimic în neregulă cu tine.” Nu este nevoie să mai spun că asta nu m-a ajutat și m-a făcut să mă întreb dacă durerea pe care o simțeam era reală.

Din această cauză am făcut tot ce am putut să strâng din dinți și să merg înainte. Am obținut o slujbă de operator data entry la Alegerile Federale din 2016; per total doar număram voturile. Am fost foarte bun, de aceea chiar din prima zi am fost promovat supervizor. Desigur că slujba era plictisitoare, dar eram bucuros că găsisem ceva, fiindcă tocmai ieșisem dintr-o criză legată de angajare.

Totuși, din nefericire, la scurt timp după angajare a început să mă supere spatele. Am făcut tot ce am putut, tratând durerea cu panadol forte, purtând corset pentru spate, făcând exerciții de întindere, stând în picioare la birou și luând zile libere pentru a merge la un chiropractician. Dar din cauză că în mod obișnuit stăteam pe scaun opt ore pe zi, durerea a persistat. Mă durea cumplit tot spatele și am început să mă prăbușesc emoțional la birou. În cele din urmă, am fost obligat să-mi dau demisia. Țin minte că m-am așezat pe o bancă în parcul din apropiere și am plâns îndelung. Nu-mi venea să cred că mi se întâmpla așa ceva. Iar pe când traversam pe jos podul pentru a mă întoarce în stație, am fost foarte tentat să sar în gol ca să-mi pun capăt zilelor. Dar fiindcă Dumnezeu mă salvase de la sinucidere în anul 2012, am decis să pun un picior înaintea celuilalt și să continui să merg. Din fericire, printr-un act al providenței, în stație m-am întâlnit cu un frate și o soră în credință. Când m-au întrebat cum eram, nu am reușit să nu clachez și iar am izbucnit în plâns. Realizând că, în mod clar, ceva nu era bine cu mine, s-au oferit să ia trenul înapoi ca să mă însoțească până mă calmam. A fost o adevărată minune că m-am întâlnit cu ei atunci, în acea parte a orașului.

Mai târziu m-am calificat ca barman care prepară şi serveşte cafea în cafenea, sperând să reușesc să mă angajez din nou. După absolvirea cursului de calificare, am fost invitat de unchiul meu Bill să lucrez în cafeneaua lui cu produse de patiserie într-un oraș de coastă, doar ca să câștig ceva experiență. La început totul a mers bine, dar am avut din nou probleme, fiind nevoit să fac pauze prelungite și să iau zile libere din cauza spatelui. În a doua săptămână mi-am dat seama că nu puteam să mai suport durerea, indiferent cât de mult mi-aș fi dorit. Unchiul meu a fost destul de bun să mă plătească pentru cât muncisem, dar m-am urcat în autobuzul care urma să mă aducă acasă simțindu-mă complet învins și nesigur cu privire la viitor. Nu puteam să lucrez, deci nu am mai căutat serviciu. La urma urmei, de ce să mă pun în situația de a eșua?

Dar în acele momente de disperare m-am apropiat din nou de Dumnezeu, iar El s-a apropiat de mine. El a devenit totul pentru mine. El era tot ce aveam. Toată speranța mea era la El, din moment ce orice altceva părea atât de lipsit de speranță. Și astfel am petrecut lungi perioade de timp în rugăciune, rugându-mă uneori toată noaptea, fiindcă știam că nu aveam unde altundeva să mă duc. Și totuși, în acea perioadă întunecată aveam un sentiment ciudat de bucurie, ca și cum totul urma să fie cumva în ordine.

Ceva timp mai târziu m-am întors la medicul de familie, care m-a trimis la un chirurg cu specializare în durerile de spate. Înainte de a mă apuca de ceva, trebuia să am un diagnostic clar pentru durerile spate. Chirurgul m-a trimis să fac ecografie toracală, ecografie lombară și o scanare a oaselor (cea în care ți se injectează o cantitate mică de substanță de contrast radioactivă și revii după câteva ore pentru scanare). Când m-am întors la chirurg cu rezultatele, mi-a spus că nu aveam nevoie de operație, ceea ce a fost o ușurare; totuși, dat fiind că totul arăta normal, nu a putut să-mi pună un diagnostic.

M-am dus și la un specialist în terapia durerii, care mi-a dat trei feluri diferite de medicație. Calitatea somnului meu s-a îmbunătățit, stările mele de dispoziție au devenit mai stabile, dar durerea de spate nu a dispărut și am început să iau în greutate din cauza unui efect colateral al medicației. Din fericire, câțiva ani mai târziu am scăpat de toate problemele, dar a fost un proces îndelungat. Acum lucrez cu un osteopat, pentru a recâștiga cât de mult posibil din funcționare și se pare că este posibilă o îmbunătățire semnificativă.

Psihologul

Cred că în mai 2019 prietenii și mentorii mei din echipa de conducere de la misiunea Dincolo de Egipt s-au gândit că ar fi bine pentru mine să obțin un raport de la un psiholog criminalist. În unele privințe, nu am înțeles de ce. În mintea mea totul era bine. Cea mai mare problemă era că nu puteam obține un loc de muncă și, din moment ce eram deja în slujire, eram de părere că „depășisem toate”, că „învinsesem” și că eram „biruitor prin sângele lui Hristos”. Totuși, am decis să accept. Nu am vrut să provoc prea multă agitație refuzând.

În realitate totuși eram încă foarte anxios, deprimat, neavând limite adecvate în general și simțindu-mă profund rușinat. În cele trei ședințe care au alcătuit evaluarea, psihologul și-a dat seama că în adâncul sufletului meu se întâmplau mult mai multe decât decât eram dispus să recunosc. În concluzie, mi-a recomandat un alt psiholog și mi-a sugerat să mă merg la câteva ședințe înainte să îmi dea un diagnostic precis. La care îmi amintesc că am reacționat cu multă supărare și mânie, dar m-am hotărât să mă duc oricum, deoarece sincer, mă simțeam puțin pierdut.

La început mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu terapia. Dar încă de la prima ședință am știut că era ceva diferit la acea doamnă psiholog – diferit în sensul bun. M-a ascultat cu atenție, nu a părut să reacționeze emoțional la anxietatea, depresia și nevrozele mele, nici să se simtă amenințată de atracțiile mele sexuale față de băieți. A fost incredibil de ciudat. În plus, a fost capabilă să mă provoace, cu blândețe, să gândesc, în timp ce alteori mi-a fost alături, permițându-mi să exprim ceea ce aveam nevoie. Deși a durat ceva să mă obișnuiesc, să discut cu ea pur și simplu mi s-a părut în ordine.

Ceea ce nu înseamnă că terapia nu a fost provocatoare. Cu siguranță a fost. Cu Daniella nu aveam unde să fug și unde să mă ascund. Nu puteam să mă comport într-un anumit fel pentru a scăpa, nu puteam glumi pentru a scăpa, nu puteam lupta pentru a scăpa. Emoțiile mele și eu eram în prim-plan și tot ce puteam face era să merg pe acel drum. Am simțit totul atât de intens. Au fost momente în care am cedat și am plâns din cauza greutăților pe care le purtam în suflet. Au fost momente în care, din cauza nesiguranței, am devenit furios și argumentativ. Dar, de departe, ceea ce am simțit cel mai mult a fost o combinație întunecată de rușine și frică: rușine că am făcut o „greșeală” și frica de a mă confrunta cu o potențială salvă de critici și abuz. Totuși, în ciuda așteptărilor mele, nu s-a întâmplat așa ceva și cu siguranță, am avut nevoie de mult timp ca să mă obișnuiesc. Ideea că cineva va rămâne deschis la minte și va răspunde cu îndurare, ca să mă ajute să trec prin problema mea, în loc să mă judece pentru că am o problemă, îmi era încă atât de străină.

Îmi amintesc și că am trăit multe emoții puternice după terapie. Uneori mă simțeam deprimat și amorțit, abia având suficientă energie ca să ajung la gară. Alteori, aveam un sentiment de pace și mulțumire cu privire la punctul în care ajunsesem. Totuși, alteori mi se făcea rău de la stomac, de parcă urma să vomit. Dar în ciuda a toate, am continuat să mă întorc acolo, pentru că în adâncul sufletului știam că trebuia să confrunt și să rezolv tot ce se întâmplase și modul în care îmi afectase viața. În același timp, am simțit că Dumnezeu mă constrângea să fac terapie, deoarece nimic altceva nu funcționase. Așa că am continuat să mă încred în Dumnezeu.

Înțelegerea trecutului

Pentru mine, schimbarea părea să se producă (și încă se întâmplă) treptat. Destul de des, din filme, putem ajunge la convingerea că tot ce ai nevoie sunt de la trei la cinci ședințe de terapie pentru a da glas tuturor plângerilor tale, înainte de a avea parte de o epifanie epică care să îți schimbe viața, care să rezolve totul. Realitatea este însă cu totul alta. Nu te poți „recupera” după ani și ani de abuz și neglijență în doar câteva ședințe. Trebuie să-ți reconstruiești de la zero întreaga identitate. Ceea ce necesită timp, deoarece te întorci iar și iar în trecut, depui eforturi ca să rezolvi problemele din prezent și construiești experiențe și modele de gândire noi. Este ceva mult mai complex decât să ai parte pur și simplu de o epifanie.

În orice caz, am început să realizez cât de puternică și de interconectată era atracția mea pentru băieți. Nu era ceva cu care m-am trezit brusc, ci ceva ce s-a dezvoltat în copilărie.

Crescând, am fost de multe ori făcut de rușine, ceea ce m-a făcut o țintă pentru colegii bătăuși. Când aveam cinci ani, am fost agresat de Aaron, un copil de treisprezece ani care frecventa aceeași școală și aceeași biserică. Părinții mei au încercat să vorbească cu părinții lui, dar au fost mereu respinși. În cele din urmă, Aaron s-a mutat la altă școală, dar situația a fost destul de urâtă. Din fericire, hărțuirea nu a evoluat niciodată înspre ceva sexual, dar și-a pus amprenta asupra mea. Singurele lucruri pe care mi le amintesc despre el sunt părul negru, bretelele pe care le purta și numele, Aaron. Având în vedere acest lucru, nu cred că este o coincidență că aș încerca să mă apropii de un băiat de treisprezece ani, cu păr negru, bretele și chiar cu același nume… Aaron. Din fericire, după cum am spus deja, mama lui Aaron m-a sunat și mi-a spus că nu mai eram binevenit în casa lor.

Pe când aveam în jur de șapte sau opt ani, am fost abuzat la duș de mama. M-a împins sub apa fierbinte și m-a forțat să-mi rotesc prepuțul. Era foarte anxioasă și îngrijorată că voi lua o infecție. Când i-am spus că nu vreau, pentru că mă durea prea tare, mi-a apucat penisul și l-a împins înapoi cu forța. Apoi m-a frecat acolo cu o cârpă aspră. Chiar și acum îmi este greu să scriu despre asta. Și când am împărtășit această întâmplare la terapie, îmi amintesc că am plâns mult. Nici măcar nu realizasem cât de mult mă influențase acel eveniment.

Mai târziu, când aveam unsprezece sau doisprezece ani, m-am împrietenit cu un băiat pe nume Josh. Eram amândoi interesați de aceleași jocuri video și așa am început să vorbim și să facem petreceri în pijama. Era foarte deschis și îmi dezvăluia lucruri incredibil de personale. Îmi plăcea atenția pe care mi-o acorda. În același timp, mă simțeam ciudat. Mă simțeam… prețuit. Până atunci nimeni nu avusese atâta încredere în mine. Odată, după ce ne-am dus să înotăm în piscina lui, am decis să ne uităm la televizor și să ne relaxăm la parter. Apoi, din senin, s-a uitat la mine și mi-a zis: „Hei, Trent, vrei să vezi?” „Ce să văd?” l-am întrebat. Atunci și-a tras slipul în jos și mi s-a arătat. Și îmi amintesc că am zâmbit și am făcut la fel.

Am fost cuprins de emoții puternice. Niciodată nu mă mai simțisem atât de legat de cineva. A fost ca un drog puternic. Am vrut mai mult. Aveam nevoie de mai mult. Mă simțeam de parcă vedeam soarele după o mie de ani de întuneric. Și astfel am prețuit acea experiență ani de zile. Abia mult mai târziu, în jurul anului 2011, chiar înainte de a divorța părinții mei, m-am întors la ea pentru alinare, deoarece totul în jurul meu era atât de mizerabil. A fost momentul în care am început să acționez online – pentru a simți din nou ce simțisem cu Josh. Să văd pe cineva complet vulnerabil și să mă simt conectat. Nu sugerez deloc că ceea ce făceam era scuzabil, dar pe măsură ce înțelegeam mai multe despre mine și despre trecut, lucrurile au aveau mai mult sens și mi s-a trezit compasiunea față de mine însumi, care a început să ia locul urii de sine care mă stăpânise.

Unde sunt acum

Astfel încât, pe măsură ce mă străduiam să ies din groapă, viața mea a devenit mai bună. M-am mutat într-o biserică unde mă simțeam mai bine, am putut să-mi fac prieteni, m-am apucat de tir cu arcul, de gătit și am slăbit, mi-am schimbat garderoba, am făcut voluntariat într-un sat local de pensionari, am scris cântece de închinare pentru biserica mea și m-am întors la universitate pentru a-mi finaliza pregătirea în consiliere și psihoterapie. Au avut loc atât de multe schimbări pozitive în ultimii patru ani de terapie!

Privind în perspectivă, văd o serie de provocări diverse și variate. Pentru a-mi finaliza cursul și a deveni consilier, trebuie să obțin un certificat de integritate comportamentală de la Serviciul de Autoritate Tutelară. Durerea cronică și problemele de somn trebuie, de asemenea, să se amelioreze înainte de a putea reintra pe piața muncii. Din fericire, fac tot ce depinde de mine și obțin deja rezultate bune. Mai este și problema CV-ului, care conține un număr de locuri de muncă ciudate ici și colo, la care nu am reușit să lucrez o perioadă substanțială de timp. Totuși, pot că per total viața mea este din ce în ce mai bună, deoarece am devenit mai capabil să identific și să rezolv problemele și am încredere că Dumnezeu are un plan pentru a folosi povestea mea spre gloria Lui. Astfel încât, deși nu știu ce îmi rezervă viitorul, privesc înainte cu credință, știind că Dumnezeu deține controlul și mă iubește. Nu m-a dezamăgit până acum.

[Trent Matthew, Memoir of Trent Matthew. Copyright © Christian Pedophile. Tradus și publicat cu permisiune. Pentru o altă mărturie a lui Trent, clic aici. Pentru o înregistrare audio cu Trent, vezi YouTube, Trent’s Story.]

OCDL eliminat abuziv

OCDL eliminat abuziv (Radio Vocea Evangheliei Timişoara, 04.12.2024)

Jurnalistul Ioan Ciobotă în dialog cu avocat Timotei Lavric, Oficiul Creștin pentru Drepturi și Libertăți

Pentru a downloada, clic aici.

Demisia șefului Bisericii Anglicane

Demisia șefului Bisericii Anglicane – Rachete în Rusia

Ioan Ciobotă în dialog cu Samuel Marușca, consilier pe politici publice in Guvernul Marii Britanii (Radio Vocea Evangheliei Timişoara, 18.11.2024)

Pentru a downloada, clic aici.

Planul președintelui Donald Trump pentru protejarea copiilor de ideologia de gen

Planul președintelui Donald Trump pentru protejarea copiilor de ideologia de gen (Prodocens Media, 11.11.2024)

Creștini dependenți de pornografie

Creștini dependenti de pornografie | Ioan Ciobotă (Radio Vocea Evangheliei Timişoara, 11.11.2024)

Dependențe sexuale

Dependențe sexuale

Ioan Ciobotă în dialog cu prezbiterul Raul Bilc (Radio Vocea Evangheliei Timişoara, 26.10.2024)

1 2 3 271