de Denise Shick

Secrete pe care le-am ştiut, dar nu le-am împărtăşit

Care era cea mai mare preocupare a ta când aveai nouă ani? Că încercai să memorezi înmulţirile? Că era posibil ca bufetul şcolii să-ţi servească la prânz legumele care îţi plăceau cel mai puţin? Poate era ceva mai serios; poate că părinţii tăi vorbeau despre divorţ. Cea mai mare preocupare a mea la vârsta de nouă ani era să păstrez secretul tăticului meu, acela pe care mi-l destăinuise când şedeam singuri pe dealul din apropierea casei noastre. Tăticul meu vroia să fie femeie, iar la destăinuirea lui a mai adăugat și câteva detalii sexuale sordide.

Mărturisirea lui m-a lăsat confuză şi rănită. Doream să am un tătic care să mă iubească şi să mă preţuiască – care să mă facă să mă simt specială. Vroiam să încerc să-l „repar”, ca să fie genul de tătic pe care l-ar dori orice fetiță normală de nouă ani. Dar nu l-am putut repara. Şi, foarte curând, am aflat că nu vroia să se schimbe. La vârsta de unsprezece ani experimentasem deja abuz emoţional şi sexual din partea tăticului meu. Am continuat să păstrez secretul tăticului meu şi pe al meu, ferecate adânc în inima mea.

Am început să raţionez că aparenta lipsă de dragoste a tăticului meu pentru mine însemna că nu eram cu adevărat fiica lui; probabil că el şi mămica mă adoptaseră. Adesea, când eram singură acasă, cotrobăiam prin casă – chiar şi prin pod – după hârtia care urma să-mi confirme suspiciunile. Dar căutările mele au fost zadarnice.

Tăticul meu ca bărbat

În anii adolescenţei am apelat cu regularitate la sticlele de vin, deoarece căutam deja dragostea tatălui meu altundeva, sfârşind de fiecare dată cu un gol în inimă. Timpul a trecut şi am ajuns la cincisprezece ani. Până în acel moment mă luptasem cu sexualitatea şi cu genul meu. Începusem să iau serios în considerare consumul de droguri, dar Dumnezeu a avut alt plan pentru mine. Dumnezeu trimisese un prieten numit Mark în viaţa mea. Mark mi-a arătat respect şi avea întotdeauna o inimă simțitoare. În anii în care am ieșit împreună, nu a putut să înţeleagă răceala mea faţă de tăticul meu. Într-o zi, după o întâlnire, Mark şi-a parcat jeep-ul în parcarea şcolii şi mi-a spus: „De data asta nu voi accepta un «nu» ca răspuns, vreau să ştiu de ce îţi displace tatăl tău atât de mult.” Deci i-am spus secretul, şi ştiţi ce? Nu a fugit. În schimb a ascultat şi a auzit fiecare cuvânt şi sentiment pe care l-am exprimat.

Curând după aceea, Mark s-a prezentat la mine cu o Biblie, prima mea Biblie adevărată. Eram flămândă după cuvintele şi conţinutul ei. În fiecare moment liber pe care îl aveam, citeam Biblia, înghiţind pe nerăsuflate fiecare cuvânt. Ştiam că credeam în Dumnezeu, dar aveam o relaţie personală cu Hristos? Nu, nu chiar. Prin acele momente de studiere a Bibliei am cunoscut că Dumnezeu mă chema să mă pocăiesc de propriile mele păcate şi să fiu a Lui. I-am cerut Domnului să fie Mântuitorul meu personal. Dar tot aveam un drum lung de străbătut cu tăticul meu.

Aveam douăzeci și șapte de ani şi eram căsătorită cu Mark, când tăticul meu şi-a părăsit familia pentru a urma ceea ce credea că îi va aduce mult aşteptata viaţă de vis. Mă gândeam la el de fiecare dată când sărbătoream Ziua Recunoştinţei, Crăciunul şi Paştele. Ziua mea de naştere era de aniversarea părinţilor mei, deci nu îmi păsa să o sărbătoresc prea mult. Îmi amintesc că speram că mama va uita de ziua mea de naştere, ca să fie scutită de durere.

Treisprezece ani mai târziu, am fost informată că tăticul meu murea de cancer. Când am aflat că încerca să-şi contacteze familia, am fost supărată pe el. Cine se credea, să ne părăsească şi să caute apoi dragoste şi mângâiere la noi? M-a durut să ştiu că visul meu că tăticul meu se întorcea în familia noastră ca soţ, tată şi bunic, avea să moară. Am jelit de multe ori din cauza deciziei pe care a luat-o, de a-şi alege slăbiciunea în locul familiei. Tăticul meu nu era interesat să caute ajutor sau terapie pentru confuzia lui de gen şi sexuală.

Tăticul meu ca Becky

L-am vizitat pe tăticul meu deseori când era în spital, în ultimele sale luni de viață. Să-l văd în capot şi papuci de damă a fost dificil, la fel, să văd toţi ursuleţii de pluş din camera lui. Am fost şocată când l-am văzut scoţându-şi lenjeria de corp de damă. Asistentele îi spuneau tăticului meu „pe ea”, „ea” sau pe numele ales de el, „Becky”. Iar când o făceau, le corectam. Eu spuneam „pe el”, „el” sau „tăticul meu”. Mă uitam la tăticul meu cu întristare din cauza a ceea ce făcuseră alegerile lui din el.

De-a lungul anilor pierduţi, în timp ce alerga după fericirea lui evazivă, a luat hormoni ca să-i crească sânii şi a trăit ca femeie. Dacă ai fi trecut pe lângă el pe stradă sau într-un mall, nu l-ai fi recunoscut ca bărbat.

Ultimele zile ale tăticului meu la spital mi-au lăsat multe amintiri. Am fost în stare să-i ţin mâna şi să-l sărut pe frunte, şi treptat, prin harul lui Dumnezeu, mânia mea s-a transformat în simpatie şi dragoste pentru el. În acele clipe am putut să-l iert pentru durerea pe care alegerile lui au provocat-o atât lui, cât şi familiei lui.

Nu am fost surprinsă să aflu, după moartea lui, că fusese într-o relaţie homosexuală. Mi-am amintit de felul în care se uitase la prietenii mei. Totuşi, când eram copil alesesem să ignor adevărul.

Ştiam că viaţa lui era plină de durere şi cu prea puţină fericire, dacă a existat fericire în ea. Durerea şi confuzia reală care îi învăluie pe cei care se luptă cu tulburarea de identitate de gen sunt dificile în ele însele. Durerea cu care se confruntă familiile lor este, de asemenea, de nesuportat. Nu toată lumea aplaudă ca la sfârşitul talk-show-urilor de televiziune. Unii din noi plângem şi jelim pierderea celui pe care îl iubim. De asemenea, jelim ceea ce a pierdut.

Dumnezeu a avut mult de lucru în inima şi sufletul meu. Nu m-am gândit niciodată că ar fi posibil să trec peste suferinţa pe care am simţit-o şi peste dezamăgirea pe care am avut-o cu tatăl meu. Inima mea era împietrită de numeroşii ani în care nutrisem mânie şi tristeţe. Acum știu ce înseamnă harul lui Dumnezeu. Preţuiesc experienţa pe care am avut-o în acea ultimă zi cu tăticul meu, când am încercat să îl mângâi. Dumnezeu a făcut într-adevăr o lucrare în inima mea şi m-a adus la un loc al vindecării.

Help 4 Families oferă serviciul de conectare cu alţii care simt că sunt singuri sau care au nevoie de cineva care a „trecut prin aşa ceva”. Am dezvăluit viaţa tatălui meu şi a mea în speranţa de a contribui la o înţelegere mai profundă a acestor adevăruri.

Când eram copilă şi ca tânără adultă nu puteam să înţeleg de ce bisericile nu erau pregătite, dornice şi capabile să îi sprijine pe cei care se luptă cu astfel de probleme. Adevărul este că bisericile ar trebui să fie locuri sigure, în care să poţi primi un sfat evlavios şi dragoste, când te confrunţi cu așa ceva. Cei dragi ai noştri merită adevărul, iar Dumnezeu Se aşteaptă ca bisericile să trăiască după standardele Sale. Să rosteşti adevărul poate fi dificil, dar cei dragi ai noştri merită ce este mai bun, ceea ce înseamnă prezentarea adevărului, arătând harul lui Dumnezeu.

După ce tăticul meu a murit, am găsit această notiţă care îmi era adresată de către tatăl meu:

„Denise, ştiu că ţi-am greşit în multe feluri. Îmi pare rău pentru asta. Dar te rog, nu mă arunca de parcă nu aş fi existat niciodată.”

Cred în inima mea că fac aceasta din respect şi din dragoste pentru tăticul meu şi pentru aceste cuvinte pe care le-a scris el.

[Denise Shick, My Father Was a Transgender. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]