de Bob Van Domelen

Bob Van Domelen

Știu că tatăl meu a făcut pentru mine mai mult decât fac cei mai mulți tați pentru copiii lor, dar dintr-un anume motiv nu am putut să mă conectez cu el ca frații mei. Cel puțin aceasta a fost percepția mea. Sau poate că tatăl meu aștepta să mă apropii și să mă conectez eu cu el. Ca orice adolescent tipic, m-am purtat de parcă toate erau bune, când de fapt nu erau.

De aceea nu ar trebui să vă surprindă că am dat greș cu fiii mei, din cauză că nu am petrecut suficient timp învățându-i să arunce mingea, să pescuiască sau să facă reparații de bază (pe care nici eu nu le fac bine). Ei îmi spun totuși că au amintiri pe care le prețuiesc – despre lucruri la care eu nu m-aș fi așteptat.

Tații perfecți sunt rari. Destul de des tații pe care îi avem ne dezamăgesc în lucruri pe care alți copii ar fi mai mult decât fericiți să le trăiască, dar din nou, aceasta depinde de felul în care vedem lucrurile – nu întotdeauna de felul în care sunt ele cu adevărat.

Din când în când mă întreb dacă tatăl meu ar fi mândru de mine, mândru de bărbatul care am devenit. Îmi pare bine că a murit când aveam cincisprezece ani, fiindcă am îndoieli că aș fi putut face față dezamăgirii pe care ar fi trăit-o fiindcă am fost arestat, cu atât mai puțin din cauza motivului pentru care am fost arestat. Dar cumva, cred că el vede și înțelege. Mai presus de toate, știu că m-a iubit întotdeauna și că în ciuda a orice, tot m-ar numi fiul său.

[Bob Van Domelen, Father’s Day Thoughts. Into the Light, July-August 2020. Copyright © Robert J. Van Domelen. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul https://brokenyoke.org.]