Sunt eu, fără nume, un simplu om, cu atâtea şi atâtea dureri, dureri pe care nu le vreau, cu o viaţă pe care nu o doresc. Trist, şi totuşi cineva ne obligă să trăim, Dumnezeu sau noi, natura sau Cel Rău. Este prea mare dilema ca să putem înţelege cine ce vrea de la noi.

Am douăzeci de ani, sunt un student cu multe întrebări şi multe enigme. Îmi place de la matematică la filozofie, scriu filozofic şi ciudat şi romantic. Dincolo de toate, sunt mândru că am cunoscut mult din viaţă. Din păcate, am ajuns să cred că este frumos şi uşor să fii prost şi astfel să nu ai ocazia să gândeşti nopţi în şir, să scrii, să citeşti şi să te cerţi cu tine însuţi că nu ştii de unde vii şi unde te duci.

M-am născut într-o familie neoprotestantă cu mulţi copii, acolo unde evanghelicii sunt mulţi. Am crescut într-o biserică foarte mare unde totul a fost posibil: să am mulţi amici, să merg în tabere naţionale creştine, să fiu inclusiv lider, să aud sute de predici, să slujesc biserica. Totuşi, într-o zi, am recunoscut faţă de mine însumi că sunt homosexual. Mă doare mai mult decât credeţi când spun asta. Noi, homosexualii, trăim fără să îi pese cuiva de noi.

Sunt un tip capabil de orice, de la a munci şi a îmbărbăta, la a face sport de performanţă şi a lua parte la concursuri de orice fel, dar, în toată nebunia mea şi în trăirea vieţii mele, auzeam cuvinte denigratoare: femeia, gay-ul, deşi nimeni nu ştia, nu mă comportam astfel. Poate pentru că eram guraliv şi mă băgam în orice. Eram prieten cu fetele. Cu ele am fumat, cu ele m-am îndepărtat de Dumnezeu şi am făcut tot ce nu era demn de un creştin, deşi integritatea sexuală mi-am păstrat-o. Eram mult prea vesel şi ironic şi nu multe fete aveau curajul să se bage, de frică să nu se facă de râs. Puteam, de altfel, să văd o fată goală şi să nu am niciun „sentiment” sexual faţă de ea, exclamam, dar nu se întâmpla nimic.

De mic mă autosatisfăceam cu vecinii, pentru că, în acele momente, aveam o emoţie aparte, pentru că eram cu bărbaţi care mă apreciau, ceea ce tata nu făcea, deşi era mândru că eram bun la şcoală fără să fiu tocilar. Acum îmi dau seama că tata nu m-a îmbrăţişat niciodată. Aş fi vrut să o facă. Mă iubeşte, dar nu ştie să o arate.

Vreau să povestesc despre trăirile mele homosexuale şi despre cele spirituale şi să specific că, pe la nouăsprezece ani, după ce am avut relaţii sexuale cu câţiva băieţi, m-am botezat. Înainte de botez mi-am mărturisit orice păcat, tot, şi am crezut că o să fiu eliberat. A fost a treia oară când m-am mărturisit, şi iar am căzut. Am primit Duhul Sfânt şi credeam că am scăpat. Eram în al nouălea cer, dar nici bucuria nu este bună, m-a făcut pasiv şi leneş, şi treptat am renunţat la relaţia mea cu Dumnezeu. Am ajuns pe mIRC şi am dat de homosexuali, ca să nu mai vorbesc că devenisem dependent de pornografie homosexuală şi autosatisfacere.

De la şaptesprezece ani am o relaţie cu o fată creştină din cauza căreia am suferit mult, aproape un an. Apoi a început să ţină la mine, să ne scriem scrisori de dragoste, să stăm noaptea la lumina lunii şi să ne spunem cât ne iubim. Chiar ne iubeam, însă eram un impostor. Mă întâlneam şi cu vecinul meu homosexual, cu care întreţineam relaţii sexuale. Mă simţeam oribil şi luam hotărârea să nu o mai fac, însă tot acolo ajungeam.

Plecând în alt oraş la facultate, am dat de o lume homosexuală mai „serioasă”, iar în decurs de două luni am făcut sex cu unsprezece băieţi. Trist şi dureros! De fiecare dată, mă hotăram să renunţ la păcatul meu. M-am luat iar de fumat şi mi-am pierdut vremea neinvestind în mine, trezindu-mă cu un gol în suflet. Am vrut să mă sinucid.

Am citit cum că nu ne-am născut homosexuali, ci am devenit. Dar la fel de bine puteam deveni şi cei mai tari bărbaţi. De fapt, nu înţeleg exact influenţa factorilor tată pasiv, mamă dominantă, mediu familial preponderent feminin. Am prieteni pe care îi verifică mama lor ca pe ceas, au surori, dar ies cu fete mereu, acum se însoară şi sunt nebuni după femei, deci este relativă treaba.

Cred că mă pot schimba, visez la acest lucru şi de aceea stau acum în noapte şi scriu aceste rânduri, pentru că undeva, în mine, cineva strigă că trebuie să lupt. Este un pas mare în viaţa mea, o disciplină, o maturizare pe care nu o înţeleg, însă nu merită să ascund că sunt supărat pe Dumnezeu şi că ceea ce mi s-a întâmplat nu este demn de cineva care vine din Dumnezeu, adică de om.

Este greu, îmi este tare greu. Am apelat la pastori şi nimeni nu doreşte să acorde ajutor, toţi sunt speriaţi, dar nu înţeleg de ce? Lupta după raiul pe pământ nu este corectă. De ce trebuie să-mi pierd nu ştiu câţi ani să-mi bag în cap femeile, iar apoi să mulţumesc Domnului? Am venit pe pământ fără să vreau şi am fost aruncat în lupta vieţii cu un handicap mare, pe care Biblia îl condamnă. Nu vroiam să trăiesc ca un homosexual, nu vroiam homosexualitate, nu mi-am ales trăirile, comportamentul însă eu mi l-am ales. Am suficiente motive să demonstrez că nu există Divinitate, dar ceva nu îmi dă pace, faptul că atunci când mă rog mă cutremur şi ceva trece prin mine şi simt că vorbesc cu Cineva.

Nu ştiu de ce a trebuit să am înclinaţii lirice, de ce gândesc, de ce mor când vrea natura, de ce nu mor, de ce nu pot fi fericit, de ce nu pot fi hetero, de ce trebuie să lupt pentru eliberare, iar apoi conştiinţa să mă oblige să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu înţeleg unde este Dumnezeu în disperarea mea, nu înţeleg de ce am văzut minuni făcute de Dumnezeu, de ce uneori îmi arată că nu există, iar alteori, când sunt gata să Îl scot din viaţa mea, apare şi mă întreabă ce fac şi îmi spune câte are să-mi dea dacă mă căiesc de păcatul meu şi îl părăsesc. Nici măcar nu ştiu ce înseamnă pocăinţa. Pocăinţa este un lucru mult prea mare pentru lumea în care trăim. Iar acum Îl înţeleg pe Dumnezeu. Voi mai găsi oare credinţa când mă voi întoarce la El? De ce Îl înţeleg doar în raţiune şi nu atunci când mă rog, când ceva demonic mă cheamă pe internet, când nu mai pot, când mă autosatisfac, când Îl rog să mă elibereze?

Înţeleg Biblia şi nu ştiu dacă voi mai găsi credinţă, dar întrebarea mea, Doamne, este alta: „Vei mai exista Tu şi atunci?” Pentru că, dacă vei exista, este imposibil ca noi să nu biruim păcatul. Pavel spune: „Pot totul în Cristos, care mă întăreşte.” Dumnezeule, dacă mai exişti, dacă ai existat, dacă noi, oamenii din Adam, avem ceva cu Tine, de ce nu vorbeşti cu noi? De ce trebuie să avem regim spiritual şi să credem? De ce Satan este mai vizibil ca Tine? De ce să lupt, Doamne?

Da, bună întrebare: de ce să lupt? Pentru că sunt complexat şi nu sunt gata să mă accept, nu pentru că mai cred în rai? Deşi, sincer, în fiecare zi am minute în care meditez la el şi cred că măcar o dată am să vorbesc cu Dumnezeu sau doar tânjesc după ceva superior mie. Sper să mă joc cu nişte copilaşi frumoşi al căror tată să fiu eu. Îmi doresc să fiu fericit. Dar, până atunci, viaţa mea este întunecată de întrebări fără răspuns: „De ce?” sau „De ce, Doamne?” Îmi plac bărbaţii şi nu ştiu ce să fac, nu mă mai suport şi aş vrea să mor! Ce pot să fac?

DUPĂ UN TIMP

Am douăzeci şi unu de ani, am trăit în imoralitatea homosexualităţii. Mi-am adus aminte de zilele când stăteam pe mIRC şi mă întâlneam şi cu doi bărbaţi într-o zi, am vrut chiar să mă sinucid. Dar, după cum scrie: „Dacă Mă vei căuta cu toată inima, Mă vei găsi”, am experimentat versetul acesta. Da, se poate! Nu am mai avut relaţii de niciun fel. Am crezut şi m-am luptat şi m-am încrezut în El. Sunt un om nou de jumătate de an deja şi, chiar dacă mai sunt amintirile trecutului, mila Domnului m-a iertat, m-a schimbat şi nu mă mai robeşte pofta. Nu-mi mai sunt dragi bărbaţii. Nu pot decât să preamăresc pe Domnul. Nu pot decât să preamăresc puterea Lui. Nu pot decât să-I slujesc cu tot ce am. Ştiu că e greu, că amintirile adesea miros a pofte, însă se poate. Am vrut să fiu o încurajare. Toate cele bune în Cristos!

[După terminarea primei facultăţi, Paul s-a înscris la Facultatea de Teologie.]