Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

Am citit mărturiile celor care au scris, am încercat să scriu şi eu, am şters şi iar am început să scriu. Nu ştiu dacă voi ajunge până la sfârşit, însă voi încerca din nou. Cu ce să încep? Îmi este ruşine de mine. Mă simt murdar. Îmi sună în minte acel verset de Traian Dorz: „M-a prins păcatul la răscruci.” Încerc să îmi expun viaţa mea (dacă nu mă exprim corect sau mănânc din litere, vă rog să mă înţelegeţi, încerc să scriu printre lacrimi). Am o viaţă dublă. Una pe care o cunosc cei apropiaţi, familia, care mă admiră. Din punctul lor de vedere sunt o persoană împlinită: am un job foarte bun, două facultăţi terminate. Însă în cealaltă parte, sunt o persoană sentimentală, care suferă pentru orice. Dacă cineva se uită la mine mai mult decât ar trebui, se nasc o mie de întrebări: De ce se uită? Oare se vede că sunt gay? Îmi plac tipii, mă îndrăgostesc de ei, iubesc şi sufăr şi totodată îmi doresc să fiu hetero, să am o viaţă normală, să strig în gura mare că sunt îndrăgostit şi că iubesc deşi ... Sunt o persoană destul de atrăgătoare. Ce vor zice oamenii? De ce nu mă căsătoresc, că am tot ce vreau? Fetele roiesc în jurul meu, însă nu mă simt atras de ele. Dacă nu aş fi gay, aş putea avea o viaţă împlinită, în care să mă bucur de tot, nu să port această povară a orientării mele.

În urmă cu doisprezece ani, la vârsta de 13 ani, am fost violat de un tip cu cinci ani mai mare decât mine. Nu ştiu de ce nu am zis nimic. Am continuat să întreţin relaţii sexuale cu acea persoană, deşi mă simţeam groaznic. Nu am mai putut să îndur duplicitatea vieţii mele, şi în clasa a douăsprezecea am încercat să mă sinucid, dar nu am reuşit. M-am trezit a două zi, în perfuzii, la spital. Mă rugam mult, posteam două, trei zile pe săptămână. Duminica, la biserică, plângeam, într-una îmi era jenă de cei care se uitau la mine şi nu ştiau de ce plâng atâta. Doream să scap, să nu fiu prizonierul dorinţelor mele păcătoase.

În anul I de facultate, mă îndrăgostisem foarte mult de cineva care era mai mare ca mine cu mulţi ani, însă găsisem în el toată iubirea pe care nu o avusesem din partea unui bărbat. Tatăl meu s-a sinucis când eu aveam 4 ani, din cauza divorţului şi a pierderii custodiei mele, iar mama s-a recăsătorit. Soţul mamei mă ura pentru că semănam cu tatăl meu, de aceea a început să îmi facă viaţa imposibilă. La 16 ani m-am convertit, crezând că voi reuşi să scap de orientarea mea, însă în zadar. Să revin. Acest tip era tandru, atent, se părea că mă iubeşte. Mă simţeam împlinit, însă mă acuza conştiinţa pentru viaţa mea imorală. A fost perfectă relaţia mea cu el şase luni, apoi a început să nu îmi mai acorde atâta atenţie şi să întreţină relaţii sexuale şi cu alţii. Sufeream îngrozitor, mă simţeam trădat, dat la o parte. După încă şase luni, am hotărât să mă despart de el.

Am terminat teologia şi psihologia, aşa că sunt tobă de teologie neoprotestantă. Teorie cunosc destulă, nu funcţionează. Am început din nou să postesc, să mă rog, crezând că voi evada. Nu am avut nicio şansă: deşi ştiu că lumea gay-lor e o lume a desfrâului, a nelegiuirii, nu am puterea să ies, să devin hetero. Aş vrea să vorbesc cu cei care trec printr-o problemă ca a mea. Nu am dat anunţ matrimonial şi nu caut persoane gay cu care să mă cuplez, ci efectiv aş vrea să discut cu tineri care se confruntă cu acest păcat. Am nevoie de cineva care să mă înţeleagă, să se roage pentru mine. Mă bazez pe puterea rugăciunii, însă pentru a fugi de ispită trebuie să ai putere; dacă nu ai, nu poţi fugi. Nu am putere să rup acum, am nevoie de rugăciune ca să pot face asta. Nu mă simt bine, nu sunt OK, mă termină psihic această duplicitate.

Toată ziua ascult oamenii plângându-se de una, de alta; eu nu am timp să mă plâng. Inima îmi plânge şi trebuie să zâmbesc, pentru că am creat o lume perfectă. Cum e să mergi la un psiholog care e încruntat şi trist? Ce speranţă îţi dă acela? De ce aş avea motiv să fiu trist, din punctul lor de vedere? Însă din punctul meu de vedere, îmi vine să îmi iau viaţa. Mă urăsc pentru că sunt gay. Uneori dau vina pe El că e vinovat pentru ceea ce sunt eu, alteori mă împac cu gândul că m-a acceptat, fiindcă am luptat foarte mult să scap. Nu vreau să fiu gay! Nu vreau! Vreau să am o viaţă curată, o familie, copii, să mergem la biserică, să pot ţine capul sus în biserica celor neprihăniţi.

Îl iubesc pe Dumnezeu şi mă gândesc dacă nu e paradoxal ceea ce spun, pentru că mă contrazice Biblia, când zice că cine Îl iubeşte pe Dumnezeu să se depărteze de rău. Însă eu nu am puterea să mă depărtez de rău, sunt prins. Dacă nu Îl iubesc pe El, atunci de ce mă macină că sunt gay? Dacă nu L-aş iubi, nu mi-ar păsa de El, că Îl ofensez cu viaţa mea imorală. Nu mă obligă nimic să renunţ la imoralitatea asta, ci doar conştiinţa şi dragostea pentru El. Ştiţi cât am suferit pentru că m-am convertit? Câtă bătaie am luat de la părinţi, câte nopţi am dormit pe afară, pentru că Îl iubesc pe El? Da, afară, pentru că părinţii mei sunt ortodocşi, însă extremişti. Ştiţi cât plâng noaptea şi câte posturi am ţinut să scap de această orientare? Nu ştie nimeni, doar eu şi Dumnezeu.

V-a fost vreodată jenă de ceea ce sunteţi?

***

Am mai scris... Am revenit. Nu ştiu dacă are vreun rost să scriu, însă mă simt foarte, foarte singur, şi totodată nici nu vreau să am prietenii apropiaţi, de frică să nu mă ,,cunoască” mai bine decât le dau eu voie să mă cunoască. Am citit câteva mărturii ale tinerilor care se confruntă cu problema homosexualităţii. E şi problema mea. Luptă în mine două firi, una e cea pământească... îmi place ceea ce fac, îmi place să întreţin relaţii sexuale cu băieţii, însă după, mă simt şi mai singur şi murdar, îmi este scârbă de mine, de ceea ce fac, mă spăl imediat şi stau câteva ore şocat şi nu mă ating... şi cealaltă fire, care îmi zice că tot ce fac e păcat şi nu fac decât să Îl întorc pe Dumnezeu împotriva mea şi a familiei mele.

Am trecut prin câteva probleme foarte, foarte mari cu familia, am avut accident cu maşina şi sunt sigur că toate acestea sunt trimise de Dumnezeu să am trezească, la fel ca şi furtuna pe mare din cauza neascultării lui Iona, însă nu am putere să mă ridic să părăsesc această ,,lume”. Nu am cu cine să vorbesc despre mine, despre ceea ce sunt cu adevărat. Am o relaţie cu un tip acum, mă iubeşte, etc., dar eu sunt rece şi nu mă simt împlinit, ci dimpotrivă, simt cum zi de zi mă afund fără scăpare.

Zilele trecute am vrut să mă sinucid, am înghiţit un pumn de pastile. E a doua oară. Nu mai ştiu, nu mă pot regăsi. Sunt zile în care stau închis în camera mea şi mă gândesc cum să mă sinucid, care sunt urmările. Mă gândesc la viitorul meu şi mă înspăimântă, mai ales că cei cunoscuţi încep să mă întrebe când mă căsătoresc. Ce să fac? Nu mai am scăpare... Care e soarta mea? Sunt disperat.

Autorul a folosit un pseudonim.

Aşteptăm comentariul tău la pagina Contact.

Leni

Timotei, sunt convins că ziua mult aşteptată de tine - cea a schimbării - va veni. Iar timpul acesta şi experienţele tale sunt o încercare prin care  vei căpăta formă şi atributele pietrei care trebuie să fii.

Gândul iubirii mele faţă de Dumnezeu m-a măcinat mereu. Cum Îl iubesc când nu Îl urmez. Dar El poate vedea inima ta.

Personal, rareori îndrăznesc să mă rog. Şi când o fac, nu pot spune nimic altceva decât mulţumiri pentru harul ce-l mai primesc încă de la El, tot repetând asta, ca o incantaţie.

Promit însă să te amintesc pe tine dăţile viitoare.

Leni  (poţi găsi şi articolul meu pe site) 

Aurel

Salut, numele meu este Aurel şi am depus şi eu o mărturie. Mi-a plăcut foarte mult mărturia ta. Când o citeam, simţeam ca şi cum erai lângă mine şi îmi ziceai ce te frământă. Nu fi dezamăgit, ai să reuşeşti, ai făcut tu altele pe care nu mulţi nu le fac (două facultăţi, etc.) şi nu reuşeşti asta, care este mult mai uşor ? Eu îţi doresc succes şi nu te da bătut. Niciodată nu este prea târziu.

Mario

Timotei, mă regăsesc mult în vorbele tale, chiar m-a emoţionat asemănarea dintre tine şi mine. Şi eu am o viaţă frumoasă, dar complicată. De fapt, complicată de mine.

Când aveam vreo 14 –15 ani, aveam un prieten căruia îi plăceau băieţii, iar eu eram unul din ei. Aşa s-a întâmplat că am cedat avansurilor lui. Bine, timpul a trecut, eu am crescut, iar pe la 17 ani am început să schimb acest aspect al vieţi mele, cu ajutorul religiei. Am dat la teologie, şi un timp a fost totul bine, dar s-a întâmplat să dau curs iar unei invitaţii nepotrivite şi de aici am început să decad. El s-a îndrăgostit rău de mine, eu nu, iar când i-am zis că s-a terminat, a început calvarul. A făcut crize, mă urmărea, îmi trimitea scrisori, mă suna. Îngrozitor, pentru că această latură a mea era doar a mea, dar o dată cu asta s-a făcut de cunoscut şi părinţilor mei, fraţilor mei, şi oricât de mult aş vrea eu să şterg asta, nu voi putea vreodată.

Am început să devin o persoană religioasă. A mers asta mult timp, dar dacă este înrădăcinat adânc şi ţi se mai şi oferă ocazii, e greu. După aproape opt ani de abstinenţă, în care nu am avut nicio aventură măcar, am cedat gândurilor mele, odată cu apariţia unui băiat extrem de frumos şi bineînţeles gay. Am fost cu el doi ani şi poate eram încă, dar am luat decizia de a reveni cu picioarele pe pământ, ştiind că nu o să meargă.

Şi aşa a fost, iar acum sunt cuminte de cinci luni. Sper să nu mai dau frâu liber dorinţelor mele. Viaţa de gay nu este pentru mine, sunt conştient de acest lucru, dar există acel condiment care pare că dă un gust mai bun vieţii,  deşi până acum am avut numai necazuri. Dar pe cine  dau vina? Pe mine, pe alţii? Sunt alături de tine. Mintea o modelăm doar noi, nimeni altul, doar să vrem. Acolo se nasc aceste vise false. Va fi greu, ştiu asta ...