Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Nate Oyloe

Toţi avem o poveste – o tapiserie bogată de experienţă, care influenţează persoana care suntem. Aceasta este povestea mea. Nu este nicidecum terminată, dar când privesc în urmă la anii care au trecut, văd cum Dumnezeu a ţesut cu grijă har, dragoste necondiţionată şi binecuvântare în viaţa mea şi găsesc speranţă. Rugăciunea mea este ca povestea mea să dea speranţă şi altora, şi să amintească inimilor lor de dorinţa lor profundă de a fi sprijiniţi cu dragoste de Tatăl ceresc.

Ca mic copil în creştere, îmi lipsea un sens al identităţii şi siguranţei. Din multe motive, paharul meu era gol şi tânjeam să fie umplut. Chiar dacă părinţii mei au făcut tot ce au putut, mă simţeam neiubit. Amândoi veniseră din familii destrămate şi au adus aceasta în felul în care şi-au crescut copiii. Mama venea dintr-un cămin care era nesigur şi uneori abuziv. Tata venea dintr-un cămin care prezenta ca model o viziune foarte falsă a sexului – bărbaţii nu vorbeau despre sentimentele lor şi nu arătau emoţie, şi femeile erau creaturi mai puţin importante. Mulţi ani de păcat legat de generaţii întregi, mi-au fost transmişi mie.

Deoarece nu aveam un adevărat model masculin ca să mă înveţe ce însemna să fiu bărbat, mă simţeam foarte nesigur în identitatea mea masculină. La urma urmei, băieţeii învaţă cum să devină bărbaţi, de la alţi bărbaţi. Felul meu de a-mi alina durerea era să mă izolez şi să mă întorc către interior. Am creat o lume a fanteziei unde totul era bun. Eram în siguranţă, liniştit şi fericit. Sau aşa credeam. Ce nu ştiam eu, era că disocierea mea de realitate va deveni un teren de reproducere pentru minciunile Duşmanului. Separată de Adevăr, identitatea mea deja rănită se altera din ce în ce mai mult.

Când eram în clasa a treia, părinţii mei au hotărât să divorţeze. Eram cel mai mare dintre cei trei copii şi am simţit că trebuia să cresc repede. Nu-mi permiteam luxul de a simţi sentimentele mele, pentru că trebuia să fiu tare pentru fraţii mei. Astfel m-am izolat şi mai mult. În exterior arătam bine, dar în interior strigam ca cineva să mă salveze de lume. Dar nimeni nu a auzit strigătele mele tăcute de ajutor. Cum ar fi putut? Purtam o mască care spunea: „Sunt bine.”

Am devenit disperat. Ştiam că Dumnezeu mă iubea şi că Îi dădusem viaţa mea, dar mă întrebam adesea dacă Îi păsa. În cele din urmă, m-am gândit că dacă aş încerca să mă sinucid, cineva m-ar putea auzi. Nu vroiam să mor; vroiam să fiu auzit.

Tentativa mea de suicid nu a avut succes în a trezi oamenii din jurul meu. Am hotărât că dacă era să reuşesc vreodată în viaţă, va trebui să o fac pe cont propriu. Aşa că am închis uşa inimii mele. Am făcut un jurământ interior că nu voi mai fi niciodată vulnerabil. Nu voi plânge niciodată, nu voi fi rănit, nu mă voi apropia niciodată prea tare, pentru că atunci când o făceam, oamenii mă răneau. Lumea fanteziei mele era tot ce aveam.

Când a venit pubertatea, lumea fanteziei mele a devenit erotică. Fusesem expus la multă pornografie ca şi copil, aşa că era foarte uşor pentru mine să ajung la concluzia că sexul trebuie să fie egal cu dragostea. Tot ce dorisem vreodată era să fiu iubit, îndeosebi de bărbaţii din viaţa mea. Vroiam pe cineva care să mă apere, să mă protejeze şi să-mi spună că va fi bine. Aşa că am hotărât că sexul trebuie să fie ceea ce trebuie să dai ca să primeşti dragoste: sexul trebuie să fie ceea ce trebuie să dai unui bărbat ca să primeşti dragoste. Astfel a început lupta mea mentală şi emoţională cu homosexualitatea.

Nu ştiam unde să mă duc cu aceste sentimente de homosexualitate, depresie şi singurătate. Nimeni nu vorbea despre homosexualitate în micul oraş North Dakota, mai ales nu la biserică, cu excepţia faptului de a spune că toţi homosexualii se duceau în iad. Încă o dată am hotărât să rămân tăcut.

După cinci ani de luptă pentru custodie, m-am mutat să locuiesc cu mama mea în Minnesota. Promisiunea unui nou început era atrăgătoare; cu toate acestea, durerea mea era mai mult decât putea să aline vreo fiinţă omenească. Aşteptările mele faţă de bărbaţii din viaţa mea erau mari, şi am perceput lipsurile lor ca pe un abandon în plus.

Am găsit o oarecare mângâiere în biserică, dar imaginea mea despre Dumnezeu era distorsionată. Credeam că trebuia să fiu perfect pentru ca El să mă iubească. Auzeam o predică minunată, care mă inspira, duminica, şi plecam de la biserică gândind că în sfârşit voi face ce trebuie în acea săptămână, dar până miercuri cădeam. Cum Îi voi putea sluji vreodată lui Dumnezeu dacă nu puteam face ordine în viaţa mea? În interior vroiam să împărtăşesc ce era mai profund în mine. Vroiam să fiu adevărat. Vroiam să aud bunăvoinţă. Dar zâmbetul de pe faţa mea spunea: „Sunt bine. Lăsaţi-mă în pace.”

În liceu m-am descurcat destul de bine ducând o viaţă dublă. Comunitatea credea că eram un tânăr bun, bine adaptat, dar în taină eram deprimat şi dependent de pornografie, masturbare şi fantezie.

Când a venit timpul să plec pentru colegiu mi-a fost teamă. Plecam dintr-un oraş mic într-un oraş mare. Nimeni nu mă cunoştea acolo şi urma să fiu complet independent. Am hotărât să merg la un colegiu creştin pentru că toată lumea ştie că acolo nimeni nu se luptă cu homosexualitatea. (Ha!) Dumnezeu a fost îndurător. A pus imediat în viaţa mea pe cineva căruia puteam să-i împărtăşesc lupta mea. Ea mi-a spus despre Outpost [Avanpost], o misiune care ajuta oamenii care se luptau cu relaţii distruse. I-am sunat şi recuperarea mea a început.

M-am alăturat unui grup de sprijin numit Joshua Fellowship [Părtăşia lui Iosua]. În primul an am învăţat despre lupta mea: aveam un gol uriaş în viaţa mea şi Dumnezeu era singurul care îl putea umple. Am început să trasez cauzele luptei mele în copilăria mea. Am obţinut o imagine mai clară a lucrului cu care mă luptam. Foarte puţin din lupta mea avea de-a face cu homosexualitatea.

În timpul celui de-al doilea an, am luat parte la un program mai intens numit Living Waters [Ape vii]. Era ceva să învăţ concepte despre lupta mea, dar acum trebuia să deschid uşa inimii mele care fusese de mult închisă. Trebuia să-mi simt durerea. Nu dispăruse numai pentru că o vârâsem adânc în sufletul meu. Trebuia să mă confrunt cu ea. Ce am găsit era uimitor – Isus. Nu trebuia să călătoresc singur în durerea mea. Nu, era Cineva mai mare care să facă această călătorie cu mine. În sfârşit găsisem pe cineva care să mă apere şi să mă protejeze de lume.

Una câte una, Isus a început să refacă bucăţile frânte ale inimii mele. Erau mulţi oameni pe care trebuia să-i iert. Nu era uşor să accept faptul că cei care te iubesc te pot şi răni. Şi eu trebuia să fiu iertat. Lucrurile care mi se întâmplaseră în viaţă făcuseră luptele mele de înţeles, dar nu erau o permisiune pentru a păcătui. Îi trădasem pe alţii din cauza durerii mele. Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu, a altora şi a mea. Este ceva foarte vindecător să intri în durerea păcatului tău.

Am fost de asemenea binecuvântat să am mentori minunaţi, care să vină alături de mine în călătoria mea. Aceşti „Părinţi ai Împărăţiei” m-au învăţat ce înseamnă să fiu bărbat. Au chemat masculinitatea mea să se arate şi mi-au cerut să umblu în ea.

Cea mai uimitoare parte a acestei poveşti este că atunci când Domnul a început să Se ocupe de problemele de bază ale inimii mele, am început să realizez că mă schimb. Dorinţele mele pentru sexul opus se schimbau. Am început să observ aceste „alte” creaturi uimitoare. Frumuseţea femininului mi-a fost dezvăluită şi am fost copleşit de uimire. Da, Dumnezeu POATE schimba esenţa a ceea ce suntem; acesta este adevărul Evangheliei!

Am învăţat că atunci când Domnul aduce eliberare, trebuie să păşim în vindecarea noastră. Dorinţele mele pentru femei se schimbaseră, dar aveam acum nevoie să fac într-adevăr ceva cu privire la aceste dorinţe. Existau multe temeri care m-ar fi putut reţine, dar nu vroiam să rămân prins în stadiul de fost gay în care nu mai există nicio schimbare. Era timpul să încep să mă întâlnesc cu femei.

De-a lungul anilor m-am întâlnit cu mai multe femei şi am învăţat multe în acest proces. Acum Domnul a adus în viaţa mea femeia viselor mele şi sunt îndrăgostit nebuneşte. Este absolut minunat! Bineînţeles, scopul meu a fost în primul şi în primul rând să devin mai mult ca Hristos, dar descopăr binecuvântările care vin când căutăm sfinţenia.

Trebuie să mă întreb unde aş fi astăzi dacă nu I-aş fi spus „da” lui Dumnezeu. Aş fi fost lipsit de atât de multe. Desigur, viaţa nu a fost întotdeauna uşoară, dar mă cutremur când mă gândesc la alternativă. Indiferent cât de dură ajunge viaţa, cu Domnul putem persevera.

Recuperarea mea a început cu aproape şase ani în urmă. A fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l fac vreodată, dar categoric a meritat. Acum cunosc viaţa din belşug. Nu am ajuns la destinaţie, dar ştiu că nu voi ajunge niciodată aici pe pământ. Mă întăresc cu Psalmul 84:5-7: „Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea. Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare, şi ploaia timpurie o acopere cu binecuvântări. Ei merg din putere în putere, şi se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion”. Binecuvântările vin din facerea călătoriei.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodus.to.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.