Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

Nu am ales să fiu gay, nici nu m-am născut gay. În schimb, atracţia mea faţă de bărbaţi a fost ceva ce s-a dezvoltat de-a lungul mai multor ani, mulţi factori contribuind la dezvoltarea sa.

Când eram copil nu ştiam că tatăl meu mă iubeşte. Era plecat la lucru mult timp şi nu îl vedeam prea mult, astfel încât nevoile mele pentru dragostea celor de acelaşi sex şi pentru susţinere, nu erau împlinite. Deşi tatăl meu nu a vrut să mă rănească, mă simţeam respins şi am început să mă izolez emoţional de el.

Când eram copil, eram de obicei pe tuşă la activităţile băieţilor. De la grădiniţă până în clasa a 12-a, am locuit departe de şcoală şi de colegii mei de clasă, ceea ce a limitat prieteniile şi activităţile de după şcoală. Chiar şi la şcoală, lipsa mea de interes şi de talent pentru sporturi, a însemnat că sfârşeam jucând pe partea de teren depărtată de poartă, sau în poziţii asemănătoare la ora de gimnastică. Din cauza mutărilor frecvente, am schimbat şcoala de cinci ori, la trei dintre ele stând un an sau mai puţin. Era greu să-mi fac prieteni când toţi ceilalţi copii se cunoşteau deja de câţiva ani.

În alte privinţe, faptul că trăiam la periferia viaţii se datora abuzului sexual, care în viaţa mea a constat în a fi mângâiat de un „prieten de familie” adult la vârsta de 5 ani, şi în a fi violat de trei băieţi de aceeaşi vârstă cu mine, la începutul adolescenţei.

Abuzul m-a învăţat să-mi fie teamă de bărbaţi. A distrus sentimentul personalităţii mele şi puţinul sens al masculinităţii pe care îl aveam. Mesajul pe care l-am primit a fost că eram murdar, ceva pentru a fi folosit de alţii.

Abuzul m-a învăţat de asemenea că modul de a fi aproape de un bărbat este să fii implicat sexual cu el. Pubertatea, când a avut loc în mijlocul tuturor acestora, a sexualizat şi mai mult nevoia mea emoţională de dragoste şi susţinere. De când îmi pot aminti că am avut fantezii sexuale, ele erau numai despre bărbaţi.

La începutul liceului, câţiva dintre băieţi – îndeosebi unul numit Jimmy – deseori îmi spuneau „fag” [homosexual, ciudat]. Am înţeles că era ceva defavorabil, dar nu ştiam exact nici ce însemna, nici că putea fi folosit pentru a descrie dorinţele mele.

Numai cu câteva luni înainte de a nouăsprezecea aniversare a zilei mele de naştere, am înţeles că acest cuvânt „homosexual” se aplica gândurilor şi dorinţelor mele. A fost un mare şoc pentru mine şi am devenit destul de deprimat. Eram irascibil şi dormeam mult. Am refuzat să răspund când cineva întreba: „Ce mai faci?” În două ocazii, am vrut să mă omor.

Într-un anumit sens eram tot aceeaşi persoană. Dar în alt sens, aveam acum această etichetă lipită de mine. Am realizat că gândurile sexuale din capul meu erau diferite de ale celor mai multor bărbaţi. Nu mai eram „doar eu”.

Le-am spus celor mai apropiaţi doi prieteni ai mei ce se întâmpla. Mark a răspuns că ştia deja şi că şi el era gay. Richard şi cu mine stăteam în bucătărie când i-am spus, într-o noapte târziu, părinţii mei dormind sus. A fost un moment foarte dificil. Îmi amintesc că ţineam strâns un pahar în mână, tremurând de teamă şi de emoţie. Când în sfârşit am fost în stare să vorbesc, Richard nu a fost surprins să audă că mă confruntam cu homosexualitatea şi m-a sprijinit foarte mult.

M-a ajutat să am atât un prieten care ştia prin ce treceam fiindcă era într-o situaţie asemănătoare, cât şi un prieten hetero care mi-a stat alături. Cei mai mulţi prieteni faţă de care am devenit deschis cu privite la homosexualitatea mea de-a lungul anilor, au fost, de fapt, creştini hetero şi numai doi dintre ei au reacţionat negativ. Restul au continuat să mă iubească şi să se raporteze la mine ca şi înainte de a şti.

În următoarele câteva luni, am obţinut informaţii de la o linie telefonică gay şi m-am întrebat dacă ceea ce credeam eu că spune Biblia era greşit. După ce m-am gândit mult, am ajuns la concluzia că intenţia lui Dumnezeu pentru creaţia Sa era ca un bărbat şi o femeie să fie într-o relaţie dedicată pentru toată viaţa şi că orice altceva era greşit.

Nu ştiam atunci dacă schimbarea era posibilă, dar am hotărât că şi dacă nu se va schimba nimic cu privire la sexualitatea mea, a-L urma pe Isus era prima mea prioritate. A fost o decizie dificilă pentru mine – ştiam că ar putea însemna să rămân necăsătorit pentru tot restul vieţii mele.

În acel august, familia mea s-a mutat la London, Ontario. La universitate, unul dintre primii oameni pe care i-am întâlnit a fost un student creştin la medicină numit Ron şi am devenit prieteni. A durat mult timp până să am destulă încredere în el ca să îi spun de ce mă simţeam atât de deprimat. Când am făcut-o, prietenia noastră a rămas prietenia bună care fusese până atunci.

Mult mai târziu, Ron mi-a spus o poveste pe care o auzise la unul dintre cursurile lui, despre un medic alcoolic cu doi fii. După ce şi-a părăsit slujba, acest medic obişnuia adesea să bea destul ca să facă ora cinei în familie o experienţă foarte neplăcută. Fiii lui au crescut şi au devenit mai mari şi într-o zi, înainte de cină, l-au legat în camera lui de lucru. Soţia lui a presupus doar că lucra până târziu. A fost prima cină liniştită după mult timp şi băieţii au folosit aceeaşi metodă în alte nopţi.

La un moment dat, după ce un vecin a observat o lumină aprinzându-se şi închizându-se şi a descoperit ce se întâmpla, medicul a urmat un tratament pentru alcoolism. Esenţa poveştii, deci, era că în timp ce ceea ce au făcut băieţii a dat rezultate, nu a rezolvat cu adevărat problema. Era un mod nepotrivit de a se confrunta cu o situaţie. Cumva, această poveste m-a făcut să înţeleg propria mea experienţă şi mi-a dat un sentiment important de speranţă în confruntarea cu propriul meu trecut.

Două lucruri s-au întâmplat în timpul anilor care au trecut între auzirea acestei poveşti şi începerea confruntării cu abuzul meu. Am învăţat mult mai multe despre homosexualitate, inclusiv despre perspectivele alternative ale celor care erau în general disponibili. Am început să văd cum lucrurile care s-au întâmplat mi-au afectat sentimentul cu privire la cine eram, atât ca persoană, cât şi în termenii identităţii mele masculine şi ai sexualităţii mele.

Am început să înţeleg răspunsurile mele la ceea ce s-a întâmplat, cum izolarea de tatăl meu când m-am simţit respins, a afectat şi mai mult sentimentul meu cu privire la cine eram. Mai târziu a devenit clar că fanteziile mele sexuale despre bărbaţi, oglindeau abuzul nerezolvat din copilăria mea şi au fost o încercare de a mă reconecta la masculinitatea care îmi lipsea. Încercarea de a obţine valoare şi masculinitate de alţi bărbaţi a fost, pentru mine, un „mod nepotrivit de a mă confrunta cu o situaţie”.

În al doilea rând, am învăţat că Dumnezeu mă iubea cu adevărat. Aveam foarte mare nevoie să ştiu în inima mea că eu contam pentru El şi că mă iubea aşa cum eram. Nu trebuia să mă schimb mai întâi, sau să-mi rezolv toate problemele; de fapt, nu era nimic ce aş fi putut face ca să-l fac să mă iubească mai mult decât mă iubea deja. Deoarece am crescut în biserică, ştiam în mintea mea că Dumnezeu mă iubea. Dar experienţa mea cu tatăl meu pământesc, despre care simţeam că nu mă iubeşte, a făcut să-mi fie greu să cred în inima mea că Dumnezeu, Tatăl meu ceresc, mă iubea cu adevărat.

Parte a ceea ce m-a ajutat să mă vindec în acest domeniu a fost să îi separ pe „cei doi taţi ai mei”. Aceasta mi-a permis să-l iubesc pe tatăl meu pământesc, să-l văd ca pe un om care are multe calităţi bune odată cu lipsurile sale, şi ca pe un om care a fost un tată mai bun pentru mine decât a fost tatăl lui pentru el. Şi L-am putut vedea pe Tatăl meu ceresc mai clar, ca pe Cel care mă iubeşte întotdeauna şi este întotdeauna aici pentru mine.

Faptul că am ştiut că Dumnezeu mă iubea cu adevărat mi-a dat o bază solidă pentru a mă confrunta cu abuzul din copilăria mea. Când am lucrat mai întâi la un incident, apoi la altul, am început să văd minciunile pe care le crezusem. Abuzul mi-a spus că nu eram bun de nimic; Dumnezeu îmi spune că sunt foarte preţios şi că abuzul n-ar fi trebuit să se întâmplat niciodată. Abuzul mi-a spus că eram rău; Dumnezeu îmi spune că ceea ce s-a întâmplat nu este vina mea.

În timp ce am jelit pierderea copilăriei şi inocenţei mele, Dumnezeu m-a ţinut şi m-a mângâiat. El a pus de asemenea în jurul meu un număr de prieteni care m-au ajutat să trec prin această perioadă dureroasă. Unul dintre ei a fost o femeie numită Wendy, care îmi fusese colegă cam de cinci ani. În acei ani, s-a dezvoltat o prietenie bună şi aproape fără să ştiu, am ajuns să mă îndrăgostesc de ea. Ne-am căsătorit în iulie 1991, nu cu credinţa greşită că o căsătorie „vindecă” homosexualitatea, ci pentru că o iubeam cu adevărat şi eram atras de ea. Aceasta a fost o mare surpriză pentru mine; nu mă aşteptasem să mă căsătoresc, nici nu fusesem atras sexual de femei mai înainte.

Am fost – dar nu mai sunt – exclusiv homosexual. Acum simt atracţie sexuală faţă de femei şi găsesc foarte satisfăcătoare relaţia fizică pe care o am cu Wendy. Deşi încă simt o anumită atracţie faţă de bărbaţi, mă aştept ca aceasta să continue să se diminueze în timp ce lucrez la abuz şi la ruşinea sa, şi în timp ce dobândesc un sentiment mai puternic al masculinităţii mele.

Trebuie să continui să merg la Dumnezeu. Trebuie să am adevărul şi lumina Lui asupra minciunilor pe care le-am crezut atâta timp. El ştie cu adevărat cine sunt şi tot ce m-a creat El să fiu, şi aştept cu nerăbdare dezvăluirea continuă a acestui lucru în viaţa mea.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodus.to.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.