Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

Spre sfârşitul anilor '80, când epidemia de SIDA decima comunitatea de homosexuali şi Medicul Şef, Koop atrăgea asupra sa critici din cauza atitudinii sale de compasiune, un prieten de-al meu a contactat boala. Am ajuns să îl cunosc pe David iniţial prin intermediul muzicii clasice. Fiind membru al conducerii Filarmonicii Chicago, ne-a invitat, pe mine şi pe Janet, la câteva concerte şi ne-a făcut cunoştinţă cu muzicienii din orchestră.

O dată ce ne-am cunoscut, David ne-a povestit despre pelerinajul vieţii sale. A crescut într-o familie creştină şi a absolvit o facultate creştină conservatoare. Acolo, de fapt, a avut primele contacte homosexuale. Mai târziu, „şi-a făcut intrarea" în comunitatea homosexuală. „Încă mă consider un creştin evanghelic", zicea el. „Cred tot ce se spune în Biblie aproape. Cu cele două sau trei versete despre dragostea între cei de acelaşi sex nu ştiu ce să fac. Poate că păcătuiesc. Poate versetele acelea vorbesc despre altceva. Nu ştiu cum să pun lucrurile cap la cap. Dar Îl iubesc pe Isus şi vreau să Îl slujesc".

Nu ştiam nici eu cum să pun lucrurile cap la cap. David îşi mărturisea credinţa în faţa celorlalţi şi dona sume mari de bani pentru cauze creştine, inclusiv pentru programele filantropice organizate în mediul urban de biserica noastră, pe care obişnuia să o frecventeze. Acum mergea la Biserica Moody Memorial, păstrând o prezenţă discretă şi tresărind de fiecare dată când pastorul condamna homosexualitatea de la amvon. Dar îi plăcea muzica şi, din toate bisericile pe care le încercase, Moody Memorial reflecta cel mai mult opiniile sale teologice. „Majoritatea creştinilor homosexuali sunt destul de conservatori în concepţia lor teologică", a explicat el. „Avem parte de atâtea abuzuri în biserică, încât nu ne deranjăm să intrăm în ea decât dacă într-adevăr credem în adevărul ei".

Janet şi cu mine am încercat să îi fim nişte prieteni credincioşi lui David, în ciuda diferenţelor noastre de opinie. Boala a început să pună stăpânire încet şi în chip teribil pe trupul lui. Şi-a petrecut ultimele săptămâni în spital şi l-am vizitat cât de des am putut. Uneori îl găseam lucid şi afundat în gânduri. Alteori, pradă halucinaţiilor, îşi închipuia că suntem rude de-ale lui sau persoane din trecutul lui. În cele din urmă, pe corp i-au apărut răni purpurii şi, având limba umflată şi gura plină de inflamaţii, nu mai putea vorbi.

Când, în cele din urmă, David a murit, partenerul lui, înnebunit de durere, m-a rugat să iau cuvântul la înmormântare. „Poţi să spui ce vrei tu", mi-a zis. „Dar am o rugăminte - te rog, nu vorbi despre judecată. Cei mai mulţi dintre cei care vor veni nu au mai fost la biserică de ani de zile. Lor le-a fost dat să audă până acum numai despre judecată în biserică. Au nevoie să audă despre un Dumnezeu al harului şi al milei - Dumnezeul căruia i se închina David. Au nevoie de speranţă".

În următoarele două zile am cam avut de lucru. Am scris şi am rupt câteva ciorne cu ceea ce urma să spun. În ziua de dinaintea înmormântării, într-un moment neaşteptat de inspiraţie, m-am dus la raftul de cărţi şi am scos un mic volum pe care nu-l mai deschisesem de ani buni: Devotions Upon Emergent Occasions. Era cu colţurile îndoite şi plin de sublinieri, cu numeroase note pe margine, şi când 1-am răsfoit din nou, mi-am dat seama că nu aş putea găsi un mesaj mai „modern" şi mai potrivit decât acela al poetului elizabetan de acum aproape patru veacuri.

Am privit de la amvon spre cei prezenţi, unde mă aflam, în seara înmormântării lui David. Frecventase o societate rafinată, iubitoare de petreceri şi mulţi s-au adunat ca să-i aducă un ultim omagiu. Câţiva muzicieni ai Filarmonicii din Chicago au plecat mai devreme de la concertul din seara aceea şi s-au grăbit la biserică pentru a-i aduce un omagiu muzical. Am urmărit lumea în timp ce am cântat câteva imnuri şi mulţi nu se simţeau în largul lor, nici măcar când venea vorba să ţină o carte de imnuri în mână, cu atât mai mult să cânte. Într-adevăr, nu era o societate obişnuită pentru biserică. Era o adunare tristă, însă semănau cu nişte păsări mici, neajutorate şi tânjind după un cuvânt de mângâiere şi dătător de speranţă. Cei mai mulţi dintre ei îşi pierduseră prieteni apropiaţi bolnavi de SIDA în ultimii ani. Se simţeau vinovaţi, confuzi şi îndureraţi. Tristeţea ne învăluia în biserică asemeni unei neguri.

Această carte din vechime mi-a folosit ca un ghid indispensabil în înţelegerea durerii. Nu numai când îmi moare un prieten, ci oricând mă simt copleşit de suferinţă, mă întorc la ea pentru a găsi gânduri pline de pătrundere. John Donne este tranşant fără a huli, este profund fără a fi abstract ori impersonal. El mi-a schimbat pentru totdeauna felul în care gândesc durerea şi moartea şi felul în care credinţa mea se adresează acestor inevitabile crize.

Indiferent de unde încep, de obicei sfârşesc prin a scrie despre durere. Prietenii mi-au sugerat diferite motive pentru această înclinaţie: o suferinţă adâncă din copilărie ori poate o supradoză biochimică de tristeţe. Nu ştiu. Tot ce ştiu este că mă pornesc să scriu despre ceva frumos, cum ar fi aripa diafană a unei efemeride, şi nu trece mult până mă trezesc din nou în întuneric, scriind despre scurta, tragica viaţă a unei efemeride.

Care este sensul unei boli ca SIDA? David şi cu mine am explorat această problemă. La momentul respectiv, se stârnise o zgomotoasă dezbatere publică; biserica din care făcea parte a îndepărtat copiii cu SIDA din Şcoala de duminică. David a recunoscut sincer că boala l-a făcut să se întoarcă cu gândul la alegerile pe care le-a făcut în trecut, alegeri pentru care s-a căit, dar cum rămâne cu copiii aceia care s-au născut cu SIDA ori sunt bolnavi de hemofilie şi au contractat virusul printr-o transfuzie? Ce şansă de a alege au avut ei?

Mulţi oameni, la fel ca cei cărora m-am adresat la înmormântarea lui David, nu au imaginea unui Dumnezeu demn de încredere. Din partea Bisericii ei aud îndeosebi cuvinte de condamnare. De aceea, urmând exemplul lui Donne, revin asupra raţiunii centrale în temeiul căreia am încredere în Dumnezeu. Fiul Său, Isus. Ce simte Dumnezeu faţă de cei care mor, fie şi faţă de cei care mor din pricina propriilor păcate? Îi priveşte încruntat, aşa cum avertizau profeţii din vremea lui John Donne şi cum unii din zilele noastre continuă să spună? Îi pasă, măcar, lui Dumnezeu de rătăcirea, mânia şi frica pe care le simţim? Nu avem de ce să ne întrebăm ce simte Dumnezeu, întrucât în Isus Dumnezeu ne-a oferit un chip.

Pentru a afla cum vede Dumnezeu suferinţa pe planeta aceasta, nu trebuie decât să privim chipul lui Isus în timp ce se mişcă printre paralitici, văduve şi leproşi. Spre deosebire de ceilalţi din vremea lui, Isus a arătat o neobişnuită blândeţe faţă de aceia cu un trecut marcat de păcate sexuale – ca mărturie stă felul în care i se adresează femeii samaritence la fântână, care trăia în adulter. În Isus, a spus Donne, avem un Mare Medic „care ne cunoaşte infirmităţile naturale, căci le-a avut şi El, şi ne cunoaşte greutatea păcatelor, căci a plătit un preţ mare pentru ele”.

Philip Yancey, „Cu sufletul rămas în viaţă”, Editura Aqua Forte, Cluj Napoca, 2008 , p. 211 - 213, 219 - 220. Folosit cu permisiune. Cartea poate fi comandată la www.aquaforte.com.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.