Mircea
Am 24 de ani şi sunt conştient de atracţia faţă de persoane de acelaşi sex de vreo 12 ani. Nu mă pot lăuda că provin dintr-o familie de puritani sau libertini, dar conceptul de „normal” mi-a bântuit copilăria târzie şi adolescenţa. Adică, dacă arăt a băiat, vorbesc ca un băiat şi miros ca un băiat, înseamnă că tre’ să mă comport ca atare. În consecinţă, deşi nu aveam treabă cu fetele, încercam din răsputeri să ascund înăuntrul meu toate simţămintele „nenaturale” şi să îmi caut o iubită, ca tot omu’ botezat.
N-am reuşit prea multe. Doar o serie de crize de isterie, frustrări şi momente penibile. Dar nu eram gata să recunosc faţă de mine însumi că am dorinţe gay. Adică, ce ar fi zis mama şi tata dacă ar fi aflat? Mai ales tata, convins că masculinitatea se regăseşte în bere, cuceriri şi fotbal, nicidecum în desen, lectură, muzică, visare, printre altele, tocmai preocupările mele, ironic, nu?
Toate acestea se întâmplau în zilele în care perspectiva mea cu privire la lume şi locul meu în ea era pur umanistă.
Apoi a venit vremea în care harul mi-a deschis ochii să văd că am fost făcut pentru o relaţie tainică şi prea puţin umanistă cu Dumnezeu. În mintea mea chinuită de dureri, am crezut că Isus o să mă facă şi pe mine normal, ca toţi ceilalţi, să îmi pot lua o soţie şi să ne vedem împreună de prunci şi viaţă. Un an mai târziu, plângeam în baie cu un pumn de distonocalm şi cu o determinare prostească de a rezolva lucrurile în felul meu. Din nou, harul mi-a deschis ochii să înţeleg, în timp ce cântăream totuşi situaţia, că sinuciderea nu-i răspunsul. Am aruncat pilulele şi am tras apa peste o nouă perioadă din viaţa mea.
Dar nu după multă vreme am început să mă lupt cu Dumnezeu - între timp am reuşit să dezvolt o oarecare dependenţă de pornografia gay - luându-L de guler cu întrebarea: „Dacă Tu m-ai făcut aşa, de ce nu mă schimbi? Sau de ce îmi interzici să îmi fac de cap cu bărbaţi?”. Am discutat cu păstorul meu de la acea dată, care într-un fel era depăşit de întreaga situaţie. Am primit din partea lui un cartonaş pe care erau înscrise toate versetele biblice cu privire la scârboşenia homosexualităţii şi că toată treaba asta e păcătoasă. În mintea mea s-a născut un conflict teribil care mi-a dominat întreaga viaţă de după acele moment (apropo, în zilele acelea aveam aproape 18 ani): nu am avut niciodată o relaţie homosexuală, nu am fost atins sexual de niciun bărbat, deci, în lumina tuturor acelor versete întreaga mea existenţă, fiinţa mea, e păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă Isus a rezolvat problema păcatului …
Am trăit mai departe urându-mă pe mine însumi că nu mă pot schimba, deranjat de un Dumnezeu care mă condamnă din prima, incapabil să fiu sau să trăiesc „normal” ca toţi băieţii. Dacă într-adevăr inima lui Dumnezeu este frântă pentru oameni, cred că a plâns pentru mine în acele vremuri. Dar eu nu aveam de unde să ştiu aceasta.
A treia oară, harul s-a arătat, într-un mod violent aş spune, măreţ faţă de mine. O criză importantă din viaţa mea a făcut ca să plec din oraşul unde eram la universitate şi să fiu în mijlocul unor oameni extrem de iubitori şi gata să plângă alături de mine, să postească cu mine şi să mă consilieze. La capătul unei perioade în care am vrut să dau cu piciorul la tot ceea ce am şi să mă avânt într-un stil de viaţă gay, Domnul a găsit cu cale să mă smerească şi să înceapă să Se descopere faţă de mine ca un Tată iubitor şi total diferit de conceptele mele, în ceea ce Îl priveşte.
Nu a fost uşor de la început. Ca urmare a respectivei crize, am fost încredinţat unui păstor şi consilier evanghelic. Am fost de-a dreptul speriat. Îngrozit chiar. Prima experienţă de consiliere cu un păstor nu a fost deosebit de încurajatoare. Încă îmi aduc aminte de cartonaş şi de continua teamă care mă însoţea citind pasajele de pe el. Am vorbit la telefon încercând să stabilesc data unei prime întâlniri faţă în faţă. Răspunsul m-a luat prin surprindere: „Te contactez când am timp de tine”. Surprins şi rănit, mă gândeam când vor avea vreodată fraţii şi privighetorii mei timp de cei care se luptă cu pornografia sau homosexualitatea. Uneori mă întreb, dacă m-aş fi lăsat condus de durerea momentului, lăsând în spate toată viaţa de credinţă şi avântându-mă în stilul de viaţă gay, oare nepăsarea păstorului nu ar fi fost trasă la răspundere, înaintea Domnului, pentru pierderea unui suflet?...
Ştiu că alte persoane care se luptă cu homosexualitatea nu au fost la fel de favorizate ca şi mine, dar cred că harul a fost cel care m-a ţinut şi m-a păzit să nu cad în întuneric. În cele din urmă am plecat la o altă biserică unde oamenii nu m-au judecat, ci chiar şi-au manifestat interesul faţă de mine şi mi-au oferit sprijin, reflectând astfel inima lui Isus pentru homosexuali şi oamenii frânţi.
Am învăţat că dorinţa primară a lui Dumnezeu pentru mine nu e să fiu hetero, ci să fiu sfânt şi curat pentru El. În timp ce Biblia condamnă activitatea homosexuală, nu sunt condamnat în fiinţa mea pentru ceea ce sunt. În timp ce Biblia condamnă umblarea după poftele firii, şi aici cred că include orice fantezie homosexuală, în acelaşi timp Biblia îmi spune că Dumnezeu, în timp ce mă confrunt cu ispita, care în conformitate cu Iacov 1 nu e păcatul în sine, îmi oferă şi modalitatea de a ieşi din ea. Cunoaşterea acestor lucruri a declanşat în mine din nou dorinţa de a trăi.
Personal, deşi am auzit de bărbaţi gay căsătoriţi cu femei, am hotărât să nu mă hazardez până acolo. Să nu cred oare în schimbare? Ba da, cred că Dumnezeu poate să îmi schimbe dorinţele, ca într-o bună zi să pot fi stârnit fizic de o femeie, şi de ce nu, să mă căsătoresc. O va face Dumnezeu? Nu ştiu. Nu am garanţia faptului acestuia. Dar ştiu că sunt chemat la o viaţă de sfinţenie în care fiinţa mea să fie preocupată de El. În acelaşi timp resping teologia pro-gay şi rugăciunea mea e ca Domnul să îmi păzească mintea şi inima, în fiecare zi, pentru a birui.
Viitorul meu e în mâna Lui.
Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.
