Răspuns la teologia pro-gay. Partea a II-a: Argumente religioase generale
de Joe Dallas
Dacă nu mai există un „adevăr absolut", chiar în mintea a jumătate dintre cei „născuţi din nou”, rezultă în mod logic că învăţătura şi Biblia însăşi nu mai sunt atât de mult crezute. Sociologul George Gallup Jr. a menţionat aceasta în „The People's Religion: American Faith in the 90's” [Religia poporului: Credinţa americanilor în anii '90]. „În timp ce religia este foarte populară în America", declară el, „ea este în mare măsură superficială. Există un vid de cunoaştere între credinţa declarată a americanilor şi lipsa celor mai elementare cunoştinţe despre acea credinţă."
Pe scurt, cei care se identificau drept creştini în anii '90 erau ignoranţi în ce priveşte Biblia. Învăţătura a devenit mai puţin importantă decât sentimentele plăcute; într-adevăr, un studiu al USA Today arăta că dintre cei 56% dintre americani care merg la biserică, 45% o fac pentru că „e bine pentru tine", 26% merg pentru pacea minţii. Învăţăturile specifice, observa sondajul, păreau neimportante. [63]
Dacă noţiunile de „adevăr" şi „învăţătură" devin neimportante pentru creştini, mai poate supravieţui ideea de „păcat"? Probabil că nu; 25% dintre creştinii intervievaţi în 1993 considerau că păcatul este un „concept depăşit". [64]
„Conştienţa păcatului era ca o umbră pentru noi", scrie Cornelius Plantinga în Christianity Today. „Creştinii urau păcatul, se temeau de el, fugeau de el. Dar astăzi această umbră s-a dus. În zilele noastre, acuzaţia că ai păcătuit se face deseori cu un zâmbet maliţios." [65]
Adevărul Evangheliei nu a fost niciodată atât de amabil. Ioan Botezătorul era aspru cu fariseii (Matei 3:7-8), Isus l-a mustrat pe Petru când acesta a încercat să-L împiedice în menirea Sa (Matei 16:22-23) iar Pavel era gata să admonesteze public ipocrizia, chiar dacă era vorba de un creştin respectat (Galateni 2:11-14). Să fim siguri, este loc pentru amabilitate. Dar niciodată în dauna adevărului.
Dar astăzi distanţa dintre adevăr şi practicile moderne a ajuns atât de mare, încât o mulţime de idei false (dar „drăguţe") au pătruns în biserică, creând o mentalitate care spune: „Hai să o scoatem la capăt fără conflicte, da?". Autorul J. Stephen Lang încearcă să explice acest fenomen:
„Dragostea poate fi înţeleasă – căldură şi sentiment. Învăţătura, pe de altă parte, sună sec, dificil şi pune condiţii.” [66]
Dorinţa pentru „căldură şi sentiment" fără un angajament pentru adevăr face ca argumentele religioase ale teologiei pro-gay să pară cu atât mai plauzibile. Spre deosebire de argumentele justiţiei sociale, aceste argumente sunt mai „religioase"; adică fac apel la temele religioase generale ale armoniei şi bunăvoinţei, evitând problemele naturii căzute, ale păcatului şi supunerii. Pentru cei ignoranţi în ce priveşte Biblia, ele pot trece drept adevăr, dar în lumina Scripturii, aceste argumente nu au pe ce să se bazeze.
Întrucât sunt mai religioase în ton decât argumentele sociale, acestora li se poate răspunde aproape exclusiv în termeni biblici. Amintindu-ne că membrii mişcării „creştine gay” spun că ei cred în autoritatea Bibliei, acestor argumente este cel mai bine să li se răspundă cu un apel de întoarcere la adevărul obiectiv al Bibliei, iar nu la subiectivismul relativ al experienţei şi înţelegerii omeneşti.
Argumentul religios #1: „Isus nu a spus nimic despre homosexualitate".
Este un argument favorit la paradele homosexualilor. Invariabil, când mişcarea „creştină gay” este reprezentată, cineva din grupul ei va avea o pancartă pe care scrie: „ISUS A SPUS DESPRE HOMOSEXUALITATE: ________________". Desigur, ideea este că dacă Isus nu a interzis în mod specific un comportament, atunci probabil că acel comportament nu a avut importanţă pentru El. Extrapolând, acest argument presupune că dacă Isus nu s-a preocupat explicit de ceva, atunci nici noi n-ar trebui să o facem.
Tory Perry (aşa cum fac majoritatea liderilor „creştini gay”) încearcă să folosească în mare măsură acest argument bazat pe tăcere:
„Cât despre întrebarea: 'Ce a spus Isus despre homosexualitate?’, răspunsul este simplu. Isus nu a spus nimic. Nici măcar un singur lucru. Nimic! Pe Isus Îl interesa mai mult dragostea.” [67]
Deci, potrivit acestui argument al tăcerii, dacă Isus nu a vorbit despre aceasta, atunci nici noi nu ar trebui să vorbim.
Răspuns: Argumentul induce în eroare şi este ilogic din patru motive:
Mai întâi, argumentul presupune că Evangheliile au mai multă autoritate decât restul cărţilor din Biblie. Ideea că un subiect nu este important doar pentru că nu a fost menţionat de Isus le este străină celor care au scris Evangheliile. În niciun loc Matei, Marcu, Luca sau Ioan nu spun că Evangheliile lor ar trebuie să fie mai presus de Tora sau de cărţile care aveau să vină. Cu alte cuvinte, Evangheliile - şi învăţăturile pe care le conţin - nu sunt mai importante decât restul Bibliei. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. Acelaşi duh care i-a inspirat pe autorii Evangheliilor i-a inspirat şi pe cei care au scris restul Bibliei.
În al doilea rând, argumentul presupune că Evangheliile sunt mai ample decât sunt în realitate. Nu numai că ele nu au autoritate mai mare decât restul Scripturii, dar nici nu sunt mai ample. Adică, ele nu oferă tot ce avem nevoie să ştim în materie de învăţătură şi aplicaţie practică.
De fapt, unele dintre cele mai importante învăţături ale Bibliei nu apar în Evanghelii. Învăţătura despre natura cea veche şi cea nouă a omului (formulată de Pavel în Romani 6); viitorul lui Israel şi taina neamurilor (indicată de Hristos, dar explicată pe larg în Romani 9-11); explicarea şi administrarea darurilor spirituale (detaliată în 1 Corinteni 12 si 14); preoţia lui Hristos (ilustrată în Evrei) - toate acestea apar după relatările privind viaţa, moartea şi învierea lui Hristos. (Şi nici măcar nu am menţionat tot Vechiul Testament.) Poate spune cineva că aceste învăţături nu sunt importante pentru că nu au fost menţionate de Isus?
Sau, altfel spus, să credem cu adevărat că lui Isus nu-I păsa de maltratarea soţiei sau de incest, doar pentru că nu a spus nimic despre ele? Nu sunt interdicţiile cu privire la incest din Levitic şi 1 Corinteni, precum şi sfatul lui Pavel către soţi să îşi iubească soţiile, suficiente ca să ne înveţe în această privinţă, fără ca ele să fie menţionate şi în Evanghelii? Sunt multe comportamente rele pe care Hristos nu le-a pomenit pe nume; cu siguranţă, nu trebuie să le tolerăm din acest motiv! La fel, tăcerea lui Isus în privinţa homosexualităţii nu neagă în niciun fel interdicţiile foarte specifice cu privire la ea, care apar în alte locuri, atât în Vechiul, cât si în Noul Testament.
În al treilea rând, acest argument este imprecis, în sensul că presupune că noi ştim tot ce a spus Isus. Evangheliile nu pretind că ar oferi o relatare completă despre viaţa sau învăţăturile lui Isus. Perioade întregi din anii Lui de început sunt omise; multe din cele ce a făcut şi a zis El rămân necunoscute.
Luca şi-a scris Evanghelia pentru ca Teofil să poată cunoaşte temeinicia învăţăturilor pe care le primise prin viu grai (Luca 1:4). Motivele lui Ioan sunt mai ample: „Lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (Ioan 20:31). Dar niciunul dintre ei nu pretinde că ar fi scris toate cuvintele Mântuitorului. Din contră, Ioan spune că acest lucru ar fi fost imposibil:
„Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris” (Ioan 21:25).
Dacă aşa stau lucrurile, cum putem fi siguri că El nu a spus nimic despre homosexualitate? Nimeni nu poate răspunde. Dar ştim că există subiecte la fel de importante neabordate în Evanghelii, dar menţionate în detaliu în alte cărţi ale Bibliei. Homosexualitatea, deşi nu este menţionată de Matei, Marcu, Luca sau Ioan, este izbitor de prezentă în ambele Testamente şi la fel de evident este interzisă.
În al patrulea rând, acest argument presupune că, deoarece Hristos nu a spus nimic specific despre homosexualitate, nu a spus nimic despre heterosexualitate ca standard. Isus S-a referit în cei mai specifici termeni la intenţia lui Dumnezeu în crearea sexualităţii:
„Dar de la începutul lumii, ‘Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa. Şi cei doi vor fi un singur trup.’ Aşa că nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Marcu 10:6-9).
În acest pasaj, lui Isus I se pusese o întrebare ipotetică: „Este permis divorţul?” În loc să ofere un simplu da sau nu, El S-a referit la Geneza şi, mai specific, la intenţia avută de Dumnezeu la creaţie, ca standard după care trebuie apreciate chestiunile sexuale. Repetând relatarea din Geneza, El subliniază patru elemente ale intenţiei în creaţie, cu privire la căsătorie şi legăturile sexuale: independenţa era unul - un bărbat va pleca de acasă pentru a-şi întemeia propria lui familie cu soţia lui; unirea sexuală într-un „singur trup" era un altul; şi, desigur, monogamia. Dar primul element al intenţiei în creaţie pe care l-a subliniat Isus este factorul complementar: trebuia să fie unirea dintre bărbat şi femeie, soţ şi soţie.
Homosexualitatea poate că nu a fost menţionată de Isus - şi nici multe alte comportamente sexuale. Însă mai clar nici că Se putea exprima cu privire la standardul exprimării sexuale: bărbat faţă de femeie, uniţi aşa cum i-a dorit Dumnezeu. Nu se poate presupune că ar fi acceptat şi altceva.
Argumentul religios #2: „Sunt un credincios născut din nou şi sunt gay. Cum se poate, dacă homosexualitatea este greşită?”
Acest argument este deseori promovat prin declaraţia: „Sunt gay şi creştin, ceea ce este o dovadă vie că poţi fi amândouă!” Mel White, după instalarea sa ca pastor al celei mai mari congregaţii gay americane, a făcut o afirmaţie similară:
„Acum, mulţumesc lui Dumnezeu, după treizeci de ani de luptă, pot spune în sfârşit cine sunt cu adevărat. sunt gay. Sunt mândru. Şi Dumnezeu mă iubeşte fără rezerve.” [68]
Mesajul, deci, este că dacă cineva este cu adevărat născut din nou şi homosexual, cele două sunt compatibile.
Răspuns: Argumentul este ilogic pentru că presupune că dacă cineva este creştin, şi că dacă cineva este iubit de Dumnezeu, atunci ceea ce face trebuie să fie în ordine în ochii lui Dumnezeu.
Putem presupune că afirmaţiile Dr. White sunt adevărate: este gay, spune că este mândru de aceasta (şi nimeni nu se află în poziţia să spună altceva), şi că Dumnezeu îl iubeşte. Dar este justificată homosexualitatea de dragostea lui Dumnezeu pentru el, sau de mândria Dr. White datorită faptului că este gay?
Puţin probabil. Şi în timp ce acest articol nu îşi propune să intre într-o dezbatere cu privire la siguranţa eternă („odată mântuit, întotdeauna mântuit”), să ne amintim că un creştin nu devine automat necreştin doar pentru că păcătuieşte. Faptul că păcătuieşte – chiar dacă nu realizează aceasta – nu anulează automat mântuirea lui.
Dar nici mântuirea nu acordă legitimitate păcatului său. Un creştin poate, într-adevăr, să fie în mod deschis homosexual; nu este o dovadă că homosexualitatea şi creştinismul sunt compatibile. De fapt, un creştin poate să păcătuiască în mod deschis; nici aceasta nu este o dovadă că păcatul şi creştinismul sunt compatibile.
Anania şi Safira, un soţ şi o soţie menţionaţi în Fapte, Capitolul 5, erau evident credincioşi. Dar păcatul ipocriziei (faptul că au pretins că dau mai mulţi bani bisericii decât făceau de fapt) i-a costat viaţa. Erau creştini; şi greşeau grav. Greşeala lor nu însemna că nu sunt creştini; creştinismul lor nu făcea legitimă greşeala lor.
Apostolului Petru i-a fost teamă, cel puţin într-o ocazie, să fie văzut în tovărăşia neamurilor, de teama represaliilor din partea iudeilor care simţeau că iudeii şi neamurile nu ar trebui să se amestece niciodată. Aşa că atunci când iudeii nu erau prin preajmă, vroia să mănânce cu prietenii dintre neamuri; când erau prezenţi iudeii, evita neamurile (Galateni 2:11-13). Ipocrizia lui în faţa prejudecăţii era greşită, dar nimeni nu se îndoieşte că era creştin. Dar aceasta nu justifica nicidecum ipocrizia lui.
Cu alte cuvinte, faptul de a fi creştin nu este o indicaţie în sine că viaţa ta este plăcută lui Dumnezeu. Şi orice credincios sincer ştie aceasta. Este o pierdere de timp să ne certăm cu privire la lucrurile abstracte, precum faptul dacă un „creştin gay” este cu adevărat născut din nou, sau „mântuit”. Putem afirma că dacă el continuă în păcat, riscă să îşi împietrească inima faţă de Dumnezeu, sau culege descompunerea, fiindcă Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Dar nu putem vedea în sufletul lui ca să hotărâm cât de împietrit sau de înşelat este.
Indiferent cât de mândru, încrezător în sine sau iubit de Dumnezeu este cineva, el poate umbla în întuneric fără să o ştie. Tocmai de aceea avem un standard obiectiv prin care trebuie să ne judecăm faptele. „Fii cu luare minte asupra ta însuţi”, îi spunea Pavel lui Timotei, „şi asupra învăţăturii... stăruie în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă” (1 Timotei 4:16).
Faptul de a spune „sunt creştin şi gay” nu dovedeşte nimic. Întrebarea nu ar trebui să fie: „Poate cineva să fie homosexual şi să-I aparţină totuşi lui Dumnezeu?”, ci mai degrabă: „Este homosexualitatea corectă sau greşită după Biblie?”.
Argumentul religios #3: „Frecventez o biserică gay unde darurile Duhului şi prezenţa lui Dumnezeu sunt evidente. Cum se poate aceasta, dacă homosexualitatea este greşită?”
Când regretatul Reverend Sylvia Pennington, o apărătoare a teologiei pro-gay, a fost prima dată la o biserică gay, încă mai credea că homosexualitatea este greşită. Dar ceva a făcut-o să îşi schimbe părerea:
„Am devenit conştientă de prezenţa Duhului Sfânt plutind în jur, deasupra mea şi în mine. Ei [creştinii gay] simţeau acelaşi Duh pe care Îl simţeam eu şi Îl iubeau pe Dumnezeu cum Îl iubeam eu. De fapt I se închinau lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu era acolo – negreşit era acolo!” [69]
Deci argumentul este că dacă prezenţa şi darurile lui Dumnezeu sunt evidente într-o biserică gay, este o dovadă că Dumnezeu acceptă şi binecuvântează homosexualitatea.
Răspuns: Argumentul induce în eroare prin faptul că presupune că darurile sau prezenţa lui Dumnezeu sunt o indicaţie a aprobării Lui.
Din descrierea Reverendului Pennington a unei biserici gay, putem deduce unul din trei lucruri: prezenţa lui Dumnezeu nu era acolo deloc, iar ce a simţit ea era doar emoţie; sau ceea ce ea (şi ceilalţi prezenţi) au simţit era o contrafacere demonică; sau de fapt, prezenţa lui Dumnezeu era acolo.
Găsesc inutil să aduc argumente despre faptul că prezenţa lui Dumnezeu poate sau nu să se afle cu adevărat în bisericile gay. În schimb, este cel mai bine să întrebăm: „Şi ce-i cu asta?”. Chiar dacă Dumnezeu este prezent în bisericile gay şi chiar dacă darurile Lui se manifestă acolo, dovedeşte aceasta că El acceptă homosexualitatea?
Deloc. Prezenţa lui Dumnezeu, minunată cum este, şi darurile Lui, valoroase cum sunt, sunt date fără plată. Nu sunt nici o răsplată pentru credincioşie, nici o dovadă a ei. (Nu susţin că Dumnezeu ESTE prezent în bisericile gay; spun numai că, la fel ca în cazul argumentului „Sunt gay şi creştin”, cel mai bine este să rămânem la chestiunea de bază: „Este homosexualitatea corectă sau greşită?”.)
Pentru a ilustra aceasta, priviţi la biserica din Corint. Nimeni nu se îndoieşte că erau credincioşi adevăraţi; Pavel începe epistola către ei adresându-li-se ca „sfinţiţi în Hristos Isus” (1 Corinteni 1:2). Mai mult, darurile Duhului – învăţarea, predicarea, cuvintele profetice şi aşa mai departe – erau evidente acolo; Pavel a rezervat Capitolele 12 – 14 pentru a-i învăţa cum să se folosească de acele daruri. Prezenţa lui Dumnezeu şi darurile Lui, făceau parte clar din viaţa bisericii din Corint.
Iar biserica din Corint era jalnică. Erau, conform relatării lui Pavel, carnali şi plini de dezbinări (1 Corinteni 3:3-4), incestul era înfăptuit în mod deschis printre ei (5:1-5), se dădeau în judecată unii pe alţii (6:1-3) şi se îmbătau când luau cina Domnului (11:21). Dar prezenţa lui Dumnezeu era în Corint. Pentru că aproba comportamentul lor? Bineînţeles că nu. Dar Lui nu-I pare rău de darurile şi chemarea făcute, aşa cum spune Pavel în Romani 11:29. Nu le-ar îndepărta, nici chiar când biserica în care lucrează ele s-ar afla într-o eroare serioasă.
Exemplele moderne abundă. Toţi am aflat despre evanghelişti sau predicatori ale căror misiuni au înflorit, chiar şi când, din nefericire, erau implicaţi în imoralitate sexuală. Ani de zile, în unele cazuri, prezenţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu a fost peste lucrarea lor, chiar şi când au continuat să păcătuiască în secret. Dar niciunul dintre noi nu ar deduce din aceasta că Dumnezeu ar aproba comportamentul lor.
Atunci ce putem deduce? Două lucruri: primul, dacă Dumnezeu a dat cuiva un dar al Duhului, acel dar poate continua să lucreze, chiar dacă persoana păcătuieşte în mod voit. Al doilea, darul, sau prezenţa lui Dumnezeu, este un semn al harului, nu al aprobării. Nu se poate spune că deoarece darurile lucrează într-o biserică, activităţile bisericii sunt legitime. Legitimitatea este determinată de Scriptură, nu de dinamica spirituală.
Argumentul religios #4: „Eu şi iubitul meu avem o relaţie monogamă şi ne iubim cu adevărat. Ce este rău în asta?"
Când drepturile gay şi mişcările „creştine gay” s-au dezvoltat, s-a pus tot mai mult accent pe calitatea relaţiilor homosexuale. Iniţial, susţinătorii gay vorbeau de libertate sexuală; astăzi ei vorbesc de legitimitate. De fapt, în timp ce scriu aceasta, naţiunea îşi ţine răsuflarea ca să vadă ce va hotărî Curtea Supremă din Hawaii cu privire la legalitatea căsătoriilor gay.
„Dumnezeu este încântat că sunt atât de fericită în relaţia cu o femeie”, declara cu entuziasm o lesbiană, membră a Bisericii Comunităţii Metropolitane, la o emisiune recentă de ştiri. [70] O relaţie stabilă este deci văzută ca o dovadă a binecuvântării lui Dumnezeu. Dacă este vorba de iubire autentică, aşa susţine argumentul, totul este în regulă.
Răspuns: Argumentul induce în eroare pentru că presupune că dragostea sfinţeşte o relaţie.
În zilele noastre este greu să afirmi că dragostea nu este standardul final pentru corect şi greşit. La urma urmei, dragostea este frumoasă; în cultura noastră a fost aproape zeificată ca ceva atât de intens şi frumos, încât se pare că justifică aproape orice se face în numele ei. Cu toată ura şi violenţa din lume, de ce să ataci o relaţie iubitoare dintre doi oameni? Pentru că dragostea, în ea însăşi, nu face ca o relaţie să fie corectă. De fapt, contrar mentalităţii sentimentaliste a timpurilor noastre, dragostea nu este întotdeauna un lucru chiar atât de bun.
Un eseu despre homosexualitate şi etică spune bine:
„Una dintre cele mai răspândite erori în domeniul moralei creştine a fost încercarea de a face din dragoste o calitate spirituală omnipotentă, care are puterea să sfinţească orice se face în numele ei.” [71]
Potrivit lui Isus, dragostea poate interfera cu planul lui Dumnezeu pentru o persoană. El Îşi avertizează ucenicii că iubirea pentru cineva, indiferent cât de legitimă este acea relaţie, devine păcat când întrece iubirea noastră faţă de El (Matei 10:37). Regele Solomon, într-o notă similară, şi-a iubit soţiile străine. Problema a fost că ele i-au abătut inima de la Dumnezeu (1 Regi 11:3-4). În cazul lui, dragostea a devenit o ispită.
Dragostea nu este suficientă pentru a justifica o relaţie. Un cuplu creştin necăsătorit poate fi foarte îndrăgostit; dacă au relaţii sexuale înainte de căsătorie, tot va fi păcat, indiferent de câtă iubire i-a condus la aceasta. Şi tot va fi greşit. Un bărbat căsătorit se poate îndrăgosti profund de o altă femeie decât soţia sa; aceasta nu va sfinţi niciodată adulterul.
La fel, doi bărbaţi, sau două femei, se pot iubi. Dragostea lor poate fi foarte adâncă, îşi pot promite fidelitate reciprocă şi pot trăi la fel de fericiţi ca orice cuplu heterosexual căsătorit. Din nou, aceasta nu va justifica în sine o relaţie homosexuală. Scriptura pune limite relaţiilor dintre oameni, fără a oferi compromisuri, chiar dacă dragostea este prezentă, iar dorinţele depăşesc aceste limite. Dacă o formă de legătură sexuală este greşită, va rămâne greşită indiferent de câtă iubire este la mijloc.
Am prefera să fim înţelegători. Este o tendinţă ciudată, care pătrunde în biserică – „amabilitatea" este mai importantă decât adevărul. Imoralitatea – chiar printre liderii creştini – nu este confruntată, merge înainte, şi multe biserici sunt mai preocupate să-i facă pe oameni să se simtă confortabil, decât să trezească în ei sentimentul că au nevoie de Dumnezeu. Într-un asemenea mediu, nu este de mirare că sunt etalate învăţături eronate precum teologia pro-gay. Evanghelistul şi pastorul Greg Laurie a rezumat bine problema:
„Oamenilor le este înfăţişat un Dumnezeu „amabil", care zâmbeşte înţelegător la stilul lor de viaţă, în timp ce ei continuă să trăiască aşa cum le place.” [72]
Însă oricât de mult se străduiesc argumentele justiţiei sociale ale teologiei pro-gay să ne îndemne la „amabilitate", Dumnezeul pe care Îl reprezentăm pune un preţ mai mare pe adevăr decât pe compromis. De am putea, prin harul Lui, să nu evităm niciodată mandatul de a rosti adevărul în dragoste.
Note
[61] Barna, George. What Americans Believe (Ventura: Regal Books, 1991), p. 36, citat în Rhodes.
[62] Lang, Stephen. „Is Ignorance Bliss?", Moody Magazine, ianuarie/februarie 1996, Vol. 96, Nr. 5, p. 13.
[63] Colson, Charles. Extras din „The Body”, retipărit în Christianity Today, 23 noiembrie 1992, p. 29.
[64] Miller, Elliot. A Crash Course on the New Age Movement (Grand Rapids: Baker Book House, 1993), p. 16, citat în Rhodes.
[65] Plantinga, Cornelius. „Natural Born Sinners," Christianity Today, 14 noiembrie 1994, Vol. 38, Nr. 13, p. 25.
[66] Lang, p. 13.
[67] Perry, p. 40.
[68] White, p. 268.
[69] Biery, Roger. Understanding Homosexuality: The Pride and the Prejudice (Austin: Edward Williams Publishing, 1990), p. 138
[70] „Gays and the Church," ABC World News Tonight, 28 februarie 1996.
[71] Biery, p. 176.
[72] Laurie, Greg. The Great Compromise (Dallas: Word Publishing, 1994), p. 8.
Joe Dallas, fondator al Genesis Counseling, este autorul a trei cărţi despre homosexualitate: „Dorinţe în conflict”, „Păcate neiertate” şi „O mare iluzie: Confruntarea mişcării creştine gay”. Fost activist pentru drepturile gay şi membru al staff-ului Bisericii Comunităţii Metropolitane, a lucrat cu sute de bărbaţi şi femei care se luptă cu homosexualitatea şi probleme legate de ea. Domnul Dallas este disponibil pentru conferinţe şi seminarii şi poate fi contactat la Genesis Counseling, 1174 N. Glassell, Orange, CA 92865, Telefon 714-502-1463.
Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusglobalalliance.org.
Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.
