Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

Când Joan l-a întâlnit pe Robert prima oară, n-a fost deloc entuziasmată să lucreze cu el. Primele cuvinte rostite de Robert nu îmbunătăţiseră deloc situaţia.

„Vreau să ştii că detest oamenii ca tine”, zise el.

Joan, o scriitoare profesionistă, era implicată într-un proiect fascinant şi plin de satisfacţii când a simţit că Dumnezeu îi cere să abandoneze ceea ce făcea şi să urmeze o altă cale. N-avea nici cea mai mică idee ce anume îi cere Dumnezeu să facă, dar după câteva eschivări şi împotriviri firave, a cedat.

Nu după mult timp, se trezi într-o dimineaţă cu cea mai limpede convingere că trebuie să scrie un roman în care să descrie dragostea şi harul lui Dumnezeu arătate unei familii creştine sfâşiate de vestea că unul dintre membrii ei este homosexual şi bolnav de SIDA, o boală mortală recent descoperită la acea dată.

De ce să scriu aşa ceva? se întrebă. Nu cunosc pe nimeni care să aibă boala asta şi ca să fiu foarte sinceră, nici nu cred că aş vrea să cunosc pe cineva.

În noaptea aceea citise în ziar scrisoarea unui anume Robert către redactorul-şef. Robert era un tânăr plin de furie, bolnav de SIDA şi pe cale să moară.

După ce a găsit numărul de telefon, Joan l-a sunat pe Robert. Simţindu-se uşor stingheră, i-a explicat că e creştină şi că Dumnezeu a îndemnat-o să scrie o carte despre SIDA. Avea nevoie de ajutor.

După un moment de tăcere, Robert îi răspunse: „Sigur”, zise, „te ajut eu. Dar să ştii că fac asta doar pentru că vreau să mă asigur că scrii clar şi limpede adevărul despre boala asta. Şi încă un lucru: nu vreau să-mi ţii predici!”.

Joan a fost de acord şi la scurt timp au luat masa împreună. Nici nu se aşezară bine că Robert începu conversaţia cu o replică plină de furie.

Uimită, Joan nu putea decât să se întrebe de ce se întâmplase aşa.

„Detest oamenii ca tine”, îi zise Robert, „pentru că din vina voastră am SIDA – voi, perfecţii, neprihăniţii, sfinţii şi fanaticii religioşi, cu regulile voastre cu tot. Dacă n-aţi fi voi, noi, homosexualii, am putea să ne căsătorim ca oricare alţi oameni şi n-am mai fi nevoiţi să avem relaţii multiple şi să ne expunem riscului unor asemenea lucruri ca SIDA”.

Înainte ca Joan să poată răspunde, Robert continuă să-şi desfăşoare lista cu plângeri la adresa lumii – în special la adresa creştinilor. Vorbirea lui era presărată cu înjurături şi vulgarităţi înmuiate în sarcasm şi înverşunare.

În vreme ce Joan stătea copleşită de discursul lui plin de dispreţ, începea să-şi pună întrebări cu privire la Dumnezeu. De ce îngăduia să fie ea victima acestui limbaj brutal? Ce rost avea să scrie o carte despre SIDA? Nu putea altcineva să facă lucrul ăsta? Apoi, măcar se putea găsi o persoană mai agreabilă decât Robert cu care să colaboreze. Şi la un moment dat, Joan decise în sinea ei că va pune capăt întâlnirii şi că-i va spune lui Robert că s-a răzgândit şi că nu mai are nevoie de ajutorul lui.

Şi Robert se opri subit – doar pentru o clipă. Privi dincolo de fereastră şi când îşi întoarse privirea înapoi spre Joan, mici firicele de lacrimi îi curgeau din ochii lui albăstrui. „Uneori”, spuse el cu o voce aproape şoptită, „mă întreb dacă nu cumva aveţi dreptate...”. Apoi îşi reluă discursul încrâncenat.

Pentru o fracţiune de secundă, Dumnezeu îi dăduse ocazia lui Joan să privească printr-o fisură minusculă mult dincolo de armura lui Robert. De asta avea nevoie Joan! Ţinându-şi promisiunea că nu îi ţine predici, Joan împreună cu Robert au demarat proiectul scrierii. Au lucrat multe luni la rând. Joan scria câte un capitol, întreţesând dragostea şi harul dumnezeiesc, iar Robert îl citea, după care oferea sugestii şi obiecţii. Însă vulnerabilitatea pe care o întrezărise în timpul primei întâlniri, nu se mai repetă. Robert continuă să se arate ostil faţă de Dumnezeu şi creştini, deşi faţă de Joan doar arareori se purta nepoliticos.

Joan scria ultimul capitol al cărţii când Robert era deja pe patul de moarte şi abia reuşea să ridice paginile pe care Joan i le trimitea. Într-o zi o sună.

„Joan”, o chemă respirând cu greu, „tu chiar crezi toată chestia cu Isus, toate chestiile cu dragoste, iertare, rai şi iad?”.

„Da”, şopti Joan. „Chiar cred, Robert!”

„Bine. Ai cinci minute să mă convingi că nu trebuie să mă sinucid şi să pun capăt chinului pe care-l trăiesc”.

A fost nevoie de mai mult de cinci minute, dar înainte ca Joan să aşeze receptorul, mai târziu în cursul după-amiezei, Robert accepta să rostească rugăciunea de pocăinţă a păcătosului. Tânărul care îi detestase pe creştini era acum unul dintre ei. La două săptămâni după aceea a murit. Ultimele sale cuvinte au fost: „Abia aştept să mă întorc acasă şi să-L văd pe Isus”. Pianistul interpreta „Amazing Grace” (Măreţul har) în timpul serviciului de înmormântare, iar Joan stătea lângă mama lui Robert şi plângea. Plângea nu doar pentru că îi era dor de el, ci şi pentru că în timpul pe care îl petrecuseră împreună, învăţase mai mult despre dragoste şi har decât în toate predicile din biserică, de-a lungul anilor.

Josh McDowell şi Bob Hostetler, „Noua toleranţă”, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2006, p. 152 - 154. Folosit cu permisiune. Cartea poate fi comandată la www.aquaforte.com.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.