Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

Unul dintre cele mai convingătoare semne distinctive ale creştinismului este credinţa că Dumnezeu poate răscumpăra eşecul şi pierderile experienţei omeneşti şi le poate transforma în resurse bogate pentru lucrarea în Împărăţie. Viaţa mea a devenit un exemplu al acestui principiu al răscumpărării, dar numai de curând m-am simţit liber (sau am avut oportunitatea) să împărtăşesc experienţa mea despre harul lui Dumnezeu cu mai mult de o mână de prieteni sau de membri ai familiei.

De la început, vreau să fiu de acord cu apostolul Pavel, care a spus: „Harul Meu [al lui Dumnezeu] îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine” (2 Corinteni 12:9).

Mare parte din viaţa mea mi-am cunoscut slăbiciunile mult prea bine, dar se părea că nu puteam să-mi însuşesc harul şi puterea lui Dumnezeu care sunt de ajuns. Am crescut într-o familie creştină şi am experimentat avantajele acumulate ale generaţiilor de credincioşi. Am mers la un colegiu creştin, unde am fost modelat în gândirea şi valorile creştine şi m-am bucurat de prietenii mai profunde decât am cunoscut vreodată. Mai târziu am mers la o facultate de teologie. Acolo am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, pe atunci studentă, şi un an mai târziu ne-am căsătorit.

Viaţa mea părea să meargă destul de bine, dar în ascuns erau sentimente pe care le percepeam numai vag – sentimente prea tulburătoare ca să mă confrunt cu ele. Erau în contradicţie evidentă cu persoana care pornisem să fiu, aşa că am continuat să le neg. Eram pe un drum al vieţii pe care îl acceptasem ca satisfăcător şi apoi, simţeam că alţii mă respectau pentru că rămâneam pe el.

Sentimentele ignorate şi nevoile neîmplinite pe care în colegiu le recunoşteam numai ocazional, au devenit mai persistente în facultate. Mă luptam neîncetat cu o depresie în creştere şi îmi lipsea disciplina pentru a-mi face temele. În al doilea semestru am lipsit de la atâtea cursuri încât am fost nevoit să renunţ la şcoală. Petreceam zile întregi în apartamentul meu, uitându-mă nenumărate ore la televizor şi dormind. Eram atât de plin de ruşine şi de uimire încât nu puteam să admit acest eşec faţă de nimeni, nici măcar faţă de logodnica mea.

Acest model de înscriere la facultate şi de renunţare a avut loc de mai multe ori, în oraşe diferite, de fiecare dată cu ruşinea şi tăinuirea previzibile. În timpul ultimului episod, decanul facultăţii mi-a recomandat să intru într-o perioadă de consiliere şi mi-a făcut legătura cu o persoană potrivită.

În timpul uneia dintre şedinţe, la care eram prezenţi atât soţia mea, cât şi eu, consilierul a examinat problema homosexualităţii. Pentru prima dată am recunoscut că mă confruntam cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex şi că ocazional, „exprimasem în comportament” în întâlniri în secret cu alţi bărbaţi, fanteziile mele homosexuale.

În timpul lungului drum către casă, care a fost caracterizat de o tăcere asurzitoare, soţia mea a izbucnit în cele din urmă, printre lacrimi: „Paul, dacă vei mai face vreodată asta, nu vreau să ştiu”. Era atât de profund rănită şi atât de supărată de ceea ce fusese dezvăluit, încât am evitat să discutăm problema ani de zile. Din nefericire, am răstălmăcit avertismentul ei, pentru a avea o scuză convenabilă pentru eşecul meu de a dezvălui legăturile mele de mai târziu cu alţi bărbaţi.

Deoarece orice speranţă de a termina facultatea s-a dus, am găsit o slujbă cu program normal şi ne-am stabilit în ritmul rutinei vieţii de familie. Aveam acum un băieţel, iar în următorii ani familia noastră s-a completat cu două fiice. Am cumpărat o casă în zona în care locuiam şi am început să prindem rădăcini.

În câţiva ani, am început să mergem la Biserica Creştină Reformată locală, care era la vreo milă depărtare. În acea perioadă eu lucram în schimbul de noapte şi soţia mea lucra seara cu program redus, pentru ca unul dintre noi să poată fi întotdeauna acasă cu copiii. Zilele noastre treceau cu sporturi după şcoală, lecţii de muzică, excursii în weekend şi toate celelalte lucruri care fac viaţa de familie memorabilă.

Într-o duminică, la puţin timp după ce s-a născut al treilea copil al nostru, ne-am alăturat bisericii noastre afirmându-ne credinţa, deoarece crescusem într-o denominaţiune diferită. Copiii noştri au fost toţi botezaţi în acea zi şi acea piatră de hotar rămâne o amintire dragă.

A trecut an după an. Au fost sărbătorite zile de naştere, ca şi multe alte zile şi momente speciale. Din exterior, vieţile noastre încă păreau destul de invidiat; la urma urmei, erau ani de zile de când ne şlefuiam imaginea publică. Dacă nu eram întotdeauna fericiţi, ne consolam cu continuarea tradiţiilor de familie şi le ofeream copiilor noştri un mediu în care să fie educaţi. Deoarece lucram nopţile, eram rareori bine odihnit, şi familia mea vedea aceasta ca fiind motivul pentru dispoziţiile mele mai puţin vesele. În acel timp treceam prin perioade de sobrietate sexuală pline de anxietate, urmate de zile în care căutam parteneri sexuali în parcurile din apropiere, de fiecare dată când aveam ocazia să ies din casă. Când viaţa era măsurată în doze echilibrate, eram de obicei OK, dar când stresul sau oboseala se instalau, exprimam în comportament atracţiile pe acre le aveam. Uneori mă simţeam ca un drogat în căutare de o doză. (Încă mă cutremur când îmi amintesc puterea acelor sentimente.)

Fireşte, acestea au avut un efect profund asupra relaţiei mele cu soţia mea. Când am alunecat în dependenţă, ne-am îndepărtat şi uneori ea suferea de accese de depresie. Perioadele de intimitate dintre noi, sexuală sau de alt fel, s-au diminuat de la an la an, dar incredibil, am rămas buni prieteni şi nu am luat niciodată cu adevărat în considerare divorţul ca o opţiune.

Cred sincer că nu aş fi în viaţă astăzi dacă acest model de viaţă ar fi continuat fără oprire. Totuşi, cu aproape doisprezece ani în urmă ceva a schimbat direcţia vieţii mele şi, în cele din urmă, pe cea a familiei mele.

Când m-am întors de la lucru într-o după-amiază, m-am oprit într-o pădure rezervaţie, care se afla în drumul către casă. Detaliile sunt prea complexe (şi dureroase) ca să fie relatate aici, dar pe scurt, am fost arestat de un reprezentant al rezervaţiei, fiind acuzat de indecenţă în public, şi am fost dus la închisoarea districtului. Am petrecut aproape toată seara acolo, până ce fiul meu a venit să mă elibereze pe cauţiune cu banii pe care i-a extras din contul lui. (Desigur, l-am minţit cu privire la împrejurările arestării.)

Am acea seară am fost nevoit să mă văd ca înşelătorul care devenisem. Eram complet lipsit de mecanismele de apărare pe care le folosisem pentru a mă proteja de propria mea vină şi ruşine. Durerea era îngrozitoare, dar am început să înţeleg că Dumnezeu folosea acea experienţă teribilă ca să-mi arate că nu renunţase la mine, că va face tot de era necesar ca să-mi atragă atenţia. Într-adevăr, fusesem arestat de Dumnezeu.

În timp ce stăteam în celula de primire în acea seară, I-am spus lui Dumnezeu că renunţam, că nu mai aveam nicio încredere în propria mea abilitate de a-mi conduce viaţa, cu atât mai puţin de a cultiva felul de sfinţenie pe care îl cerea Dumnezeu. Nu am cerut favoruri, ci I-am cerut doar lui Dumnezeu să-mi răscumpere viaţa şi să-mi arate cum să Îl urmez în viitor.

Încă găsesc semnificativ faptul că, în mijlocul celei mai mari nesiguranţe pe care am experimentat-o, ştiam că Dumnezeu era acolo. Nu crezusem niciodată că aşa ceva era posibil. El era singura siguranţă pe care o cunoşteam şi m-am agăţat de El pentru viaţa mea.

Atât de multe s-au întâmplat în anii care au trecut de la acea zi hotărâtoare , atât de multe lucruri pe care nu le-aş fi crezut niciodată posibile. Dumnezeu a răscumpărat viaţa mea şi relaţiile mele cu alţii.

Iniţial m-a condus la un psiholog creştin care scrisese o carte despre dependenţa sexuală. În timpul terapiei mele, acest consilier mi-a recomandat un grup de suport pentru creştinii care se luptau cu homosexualitatea. Deşi eram aproape la fel de homofob ca tipul de alături, în cele din urmă mi-am adunat curajul să fac o încercare cu acel grup.

Ceea ce am găsit în acel grup mi-a schimbat treptat viaţa în bine şi mi-a dat o stabilitate pe care nu am cunoscut-o niciodată înainte. Am experimentat un nivel minunat de acceptare din partea oamenilor care cunoşteau cele mai mici detalii din viaţa mea. Această combinaţie de sinceritate şi dragoste este una dintre cele mai puternice motivaţii pentru schimbare pe care le cunosc.

Acum sunt liderul unui grup mic de aproximativ nouă ani şi deseori mi-am dorit să pot experimenta la biserică acea calitate a părtăşiei cu care m-am obişnuit în grupul meu de suport.

Pastorul meu a fost prima persoană căreia i-am spus despre luptele mele cu homosexualitatea (în afara mediului clinic). El şi cu mine eram colegi de cameră la o convenţie de weekend, şi am hotărât dinainte să îi spun. Într-o vineri seara am vorbit împreună în dormitorul unde stăteam. Eram atât de nervos încât tremuram. Am vorbit aproape o oră, şi el m-a asigurat de sprijinul lui. În următorii câţiva ani, el a devenit unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai mei, şi l-am vizitat periodic ca să-i fac cunoscută vindecarea emoţională şi spirituală pe care o experimentam.

Câţiva ani mai târziu am fost nominalizat ca bătrân al bisericii şi am fost paralizat din cauza rezervelor, datorită trecutului meu. El m-a asigurat că toţi avem un comportament regretabil în trecutul nostru, dar că identitatea noastră primară este ce devenim, nu ce am fost.

Faptul că i-am făcut cunoscut Pastorului John lupta mea, m-a ajutat în cele din urmă să îi spun soţiei mele, Carol. De câteva luni îi spusesem că mă duc la un grup de studiu biblic pentru bărbaţi joi seara (mai degrabă decât la un grup de suport). Ea a început să observe schimbări pozitive la mine, subtile la început, şi curând a devenit curioasă cu privire la sursa schimbării. (Mai târziu a recunoscut că se ruga de ani de zile pentru asemenea schimbări.) M-am temut să îi spun despre lupta mea, dar în cele din urmă I-am spus lui Dumnezeu că o voi face, dacă Dumnezeu făcea ca ocazia perfectă să fie clară pentru mine.

Într-o seară acel prilej a venit; am simţit-o clar în duhul meu. Am reuşit să rostesc cuvintele care ştiam că o vor devasta, dar cumva ne-am descurcat în seara aceea. În noaptea aceea am legănat-o în braţe pe soţia mea care plângea cu suspine, ştiind că am îndurerat-o şi întrebându-mă dacă somnul va mai veni vreodată.

În următoarele două săptămâni am vorbit ore întregi în fiecare zi, încercând cu disperare să înţelegem ceva din trecutul pe care l-am avut în comun, deseori ca străini. Cu trecerea timpului, a venit vindecarea pentru prăpastia dintre noi, care ajunsese mare cât un canion. De atunci am experimentat o reînnoire a relaţiei noastre de căsnicie pe care nu ne-am fi putut-o închipui niciodată. Suntem profund îndrăgostiţi şi soţia mea este şi cea mai bună prietenă a mea.

Schimbări similare au trebuit să fie înfruntate când le-am revelat povestea mea celor trei copii ai mei, care erau atunci de vârsta liceului şi a colegiului. Au fost vremuri dureroase pentru noi toţi, dar cred că acum suntem mai puternici ca oricând din cauza durerii şi amărăciunii pe care le-am împărtăşit.

Astăzi povestea harului lui Dumnezeu pentru mine şi familia mea este cunoscută în biserica noastră şi în familia noastră extinsă. Au fost multe oportunităţi pentru mine ca să fac cunoscută povestea mea altor persoane şi grupuri. Faptul că fac acest lucru îmi aduce un sentiment de redobândire a tuturor acelor ani pe care i-am pierdut.

Cred că schimbarea şi vindecarea sunt disponibile pentru homosexualitate şi pentru multe alte probleme care afectează mădularele trupului lui Hristos. Isus este un prieten al păcătoşilor. Toţi avem nevoie cu disperare de un asemenea prieten.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodus.to.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.