Archive for Bărbaţi care au părăsit homosexualitatea

Dumnezeu începe procesul de vindecare

Cei mai mulți dintre noi am încetat să ne scriem scrisori adevărate în epoca digitală. Totuși, uneori să punem stiloul pe hârtie este exact ceea ce avem nevoie ca să ajungem în miezul gândurilor noastre. Luna aceasta suntem mulțumiți să vă facem cunoscută o scrisoare scrisă cu stiloul pe hârtie de cineva aflat la începutul procesului de recuperare. „Jeff” a scris ca să încurajeze pe altcineva care se luptă să se împace cu homosexualitatea sa, ca și cu statulul HIV/SIDA. Scrisoarea lui este neprefăcută și plină de genul de realități oneste și dure cu care se confruntă mulți dintre participanții la programul nostru. Suntem recunoscători pentru dorința lui de a ne face cunoscută scrisoarea sa nouă tuturor.

Dragă Garrett,

Sunt atât de bucuros că am primit scrisoarea ta! Se pare că tu și cu mie trecem acum prin emoții similare.

Mai întâi de toate, câte ceva despre trecutul meu. Am treizeci și unu de ani. Am fost activ sexual cu bărbați toată viața. Am dezvăluit oficial că sunt homosexual când aveam șaisprezece sau șaptesprezece ani, în primul an la liceu. La douăzeci și doi de ani am aflat că am HIV. La mai puțin de un an după aceea l-am întâlnit pe bărbatul care avea să-mi fie partener timp de opt ani. Doar cu un an în urmă am fost mântuit de Dumnezeu, care m-a atras la Isus în acea zi și mi S-a descoperit într-un mod uimitor, puternic și inconfundabil. Dar stai, ce vrea Dumnezeu de la niște „homo” care au SIDA? Nu ar trebui doar să mor și să mă duc în iad? Adică, ar fi o lepădătură mai puțin de care să se ocupe societatea, nu?

Omule, am fost încântat că Dumnezeu m-a observat și m-a ales – pe mine! Dumnezeu este chiar uimitor, așa-i? Biserica în care am intrat în acea zi cețoasă de toamnă a fost uimitoare. Am primit exact ce era nevoie ca să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu, pe Isus și Duhul Sfânt. A fost ușor în primele șase luni. El a avut grijă de toate nevoile mele… iar apoi a venit marea bombă. Dumnezeu m-a făcut să mă simt vinovat ca să mă despart de partenerul meu, Roger. Cumva, am fost în stare să mă mut… cam la un kilometru și jumătate depărtare. Continuam să merg pe jos acasă și să iau cina cu el, spălam rufele etc. Ok, Ok. Deci nu știam de fapt cum să am grijă de mine. Mă bazam pe bărbați ca să mă protejeze. Dar sincer, Roger nu era Dumnezeu; era substitutul meu pentru Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu să fie în viața mea, trebuia să-i dau drumul lui Roger.

Cam pe vremea aceea am încetat să-mi iau medicamentele pentru HIV, după șase ani sau cam așa ceva. Am luat deciza să am credință că Dumnezeu mă va vindeca în mod miraculos, dacă făceam lucrurile corecte, dacă făceam alegerile corecte, în esență, dacă învingeam homosexualitatea. Știam că sunt mântuit, dar vindecarea era forța conducătoare, principalul motivator pentru a-L asculta pe Dumnezeu, pentru a mă ruga și a-L căuta pe Dumnezeu. Hm… deci cum să scap de homosexualitate? Nu are importanță că am fost implicat în activitate sexuală cu bărbații aproape douăzeci de ani stranii; nu am avut un gând heterosexual în viața mea, nu am cunoscut nicio altă identitate. Toți prietenii mei erau homosexuali, părinții mei îl iubeau pe fiul lor homosexual, surorile mele îl iubeau pe fratele lor homosexual, colegii mei de muncă îl iubeau pe noul lor grădinar homosexual. Ok, Dumnezeule, voi încerca să fac să dispară asta, deși îmi iubesc homosexualitatea și nu vreau în mod deosebit să mă despart de ea. Dar pare să fie o înțelegere bună ca să mă vindec de SIDA.

Deci trec câteva luni în care mă rog, învăț despre Dumnezeu, mă cuibăresc doar lângă Roger, dar fără sex. Vezi, Dumnezeule, am reușit două săptămâni – nu ești mândru de mine? Am scos complet sexul și pornografia din dieta mea. Mă apropiam de vindecare! Eram atât de plin de credință când am mers la primul test de sânge. Asta era; destinul meu urma să înceapă. M-am dus după rezultate, după ce ani de zile m-am bucurat de încărcătură virală zero și un număr ridicat de CD4. Mă așteptam ca acum să fie la fel. Medicul mi-a dat știrea șocantă că încărcătura virală era de aproape 100000. (Numărul de CD4 nu era încă prea îngrozitor, era în jur de 500.) Am fost devastat. Cedasem poftei chiar înainte să mi se ia sânge! Cu siguranță, Dumnezeu hotărâse să-mi refuze vindecarea până ce eram curățit de păcatul care mă dusese în acest necaz. Ia-mi acest păcat, Dumnezeule! Voi fi unul dintre acei călugări a căror viață nu este complicată de dorința sexuală, promit!

Aceasta, prietene, a continuat un an. În timp ce încărcătura virală a continuat să urce și numărul de CD4 să coboare, eu tot mă agățam de credința că voi fi vindecat.

În luna ianuarie a anului 2006, am dat peste site-ul Portland Fellowship și am avut imediat o licărire. Am simțit că Dumnezeu mă mișca. L-am întrebat pe Dumnezeu dacă dorința Lui pentru mine era să particip la Portland Fellowship. Dacă da, trebuia să facă să fie posibil pentru mine. A făcut-o și în luna mai mă mutasem deja de la Seattle la Portland. A fost șansa mea să încep ca bărbatul creștin al lui Dumnezeu, lipsit de sex, vindecat, care simțeam că trebuia să fiu. Urma să fiu vindecat de SIDA, fir-ar să fie! Dumnezeu o spune în Cuvântul Lui și, dacă este adevărat Cuvântul Lui, se va întâmpla!

M-am stabilit rapid în Portland, m-am implicat în Living Well, o misiune de suport pentru cei cu HIV/SIDA de la Portland Fellowship. Acest grup de bărbați mă înțelege și pot să mă exprim deschis cu privire la cum mă confrunt HIV/SIDA și, de asemenea, cu restul vieții. După un an și jumătate de rugăciune, Dumnezeu a simțit că eram probabil pregătit și pentru ce avea să se întâmple.

A fost nevoie de câteva luni de viață în Portland, înainte ca efortul să înceapă să mă învingă în cele din urmă. Locuind într-un alt oraș mare, departe de familie și prieteni, fiind celibatar de curând și trăind într-un oraș cu o mulțime de tentații, am început să simt nevoie de un bărbat în viața mea. Aveam nevoie de un iubit! De fapt am mers la câteva întâlniri cu diferiți bărbați, doar ca să devin foarte frustrat că nu puteam clădi o relație, o relație sexuală cu un bărbat, acum că Dumnezeu mă dusese prea departe ca să funcționeze. Ceea ce m-a făcut să mă simt foarte supărat și mânios. Am simțit că Dumnezeu nu mă va lăsa să am una din experiențele esențiale după care noi, ca oameni, tânjim și de care avem nevoie, o relație sexuală cu cineva pe care îl iubesc. Un #?@%* grozav! Sunt homosexual, corect? Nu este drept că nu mi se permite să țin în brațe și să fiu ținut în brațe, să sărut și să fiu sărutat, să ating și să fiu atins, să merg pe stradă ținând pe cineva de mână, să visez în timpul zilei la cineva, să-mi împărtășesc durerea, să am o relație sexuală cu… un bărbat pe care îl iubesc. În ce fel de nebunie intrasem? Mulțumesc mult, Dumnezeule, că m-ai dus atât de departe doar ca să pot trece prin viață singur, în timp ce alții se bucură de ceea ce este natural pentru ei! De ce este atât de greșit ce vreau eu? De ce am fost întotdeauna așa? Simt că am fost proiectat doar ca să mi se tăgăduiască dragostea. O să-mi fac, pur și simplu, bagajele, o să le încarc în mașină și o să mă mut înapoi cu Roger. Roger a avut dreptate. Nu pot supraviețui pe cont propriu. Sunt un băiețel care nu poate face față vieții.

Totuși, înainte de a-mi scoate geamantanul, Dumnezeu mi-a amintit ceva – de unde mă scosese. Trecutul meu părea grozav. Iubitul meu frumos, care era stânca mea, partener în viața mea, o mulțime de prieteni, o casă cu o priveliște minunată spre Lacul Washington și Munții Cascade, două pisici. Am uitat să menționez că sufeream, de asemenea, de tulburare de panică, de tulburare de anxietate, de alte tulburări psihologice, de probleme cu drogurile, de o depresie majoră și că am avut o încercare de sinucidere… și, o da, aveam SIDA! Trecusem prin pedeapsă, se pare, cu chimioterapia pentru sarcomul Kaposi și pancreatită, printre alte câteva lucruri. Nu trăiam, muream – dureros.

Chiar în acea primă zi de toamnă din anul 2004, Dumnezeu m-a ales… pe mine, care eram supărat pe El; pe mine, cel care aproape că L-a părăsit pentru un iubit; pe mine, care blestemam în mod cronic; pe mine, care nu știam mai întâi de El și de Isus; pe mine, cel care are nevoie cu disperare de o relație cu… Dumnezeu. Romani 9:15-16 spune: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Nu depinde de dorința sau de efortul omului, ci de îndurarea lui Dumnezeu. Uau! Am fost aleși de Dumnezeu și binecuvântați de îndurarea Lui. Îndurare față de bărbatul care chiar recent a țipat și a strigat la Dumnezeu: „Urăsc gluma asta numită viață! Ești un Dumnezeu crud! Cum ai putea să mă iubești dacă Tu m-ai creat?” Nu prin propriile mele eforturi? Deci Dumnezeu vrea să aibă o relație cu acest „homo”, cu acest gunoi, cu acest bărbat care se luptă sexual, care are SIDA?

Uau, Dumnezeu este minunat! Încă nu pot trece peste asta. Voi mai fi eu toate acete lucruri peste un an? Peste cinci ani? Nu știu, dar știu cu adevărat că Dumnezeu a început procesul de vindecare. Numai atât cât sunt eu gata și cât pot eu purta. Dureros, da! De fiecare dată când plâng din cauză că mă doare inima, simt că Dumnezeu distruge o bucățică de durere și o înlocuiește cu El. Deci presupun că voi mai plânge, voi mai striga și mă voi mai contrazice mult cu Dumnezeu.

În acest proces, El mă va trata de rănire, de neiertare, de durere de inimă, de singurătate. De ce? Fiindcă ne-a promis și, dacă este adevărat Cuvântul Lui, se va întâmpla. Dumnezeu chiar ne acceptă; din ce alt motiv și-ar învăța un Tată fiul? Îi învață pe fiii Lui cum să trăiască în bunătate, cunoaștere, autocontrol, perseverență, evlavie, dragoste frățească și iubire? Dumnezeu vine la noi, fiii răniți, cu betadină în mână! O să înțepe groaznic, dar cu timpul rănile noastre vor fi libere de infecție. Te iubesc, frate, și te rog să-mi trimiți curând vești despre tine!

Har și pace!

Jeff

De asemenea, am uitat să menționez…

Încă am SIDA. Mă va vindeca Dumnezeu? Nu știu, dar Dumnezeu m-a îndemnat să mă întorc la medicamentele mele, pe care am început iar să le iau cu aproape o lună în urmă. Încep să realizez că sănătatea este doar ceva pentru care trebuie să mă bazez pe Dumnezeu. Încep să învăț spaniola și privesc harta lumii cu anticipare. Voi muri de SIDA? Poate, dar Dumnezeu tot mă folosește și îmi dă  o viață aventuroasă. El este cu adevărat uimitor!

[God begins the healing process. Extras din The Fellowship Message, ianuarie 2007. Copyright © Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză vezi www.portlandfellowship.com.]

Povestea lui Mark

Mark descrie primii săi ani de viață și cum a devenit un tânăr foarte sexualizat. Totuși, Dumnezeu a intervenit, iar Mark ne face cunoscut cum a găsit suport în biserică.

Citindu-mi Biblia

Când, în cele din urmă, au ajuns să-L crucifice pe Isus, m-am supărat cu adevărat din cauza a ce I se întâmpla.

Evenimentele din viața Lui pe care le citisem până în momentul acela deveniseră atât de reale pentru mine, viața Lui era atât de uimitoare! Primele trei evanghelii prezentau o relatare atât de vie o vieții Sale – hrănirea a cinci mii de bărbați, minunile și evenimentele stranii și misterioase ale nașterii și vieții Sale – încât am fost prins de impactul pe care acest Om îl avea asupra celor din jurul Său. Dar Evanghelia după Ioan, o relatare intimă foarte puternică, scrisă de un om care Îl iubea în mod clar pe Isus și care petrecuse mult timp aproape de El, a fost cea care m-a adus aproape de prezența Omului Isus Cristos. Modul simplu în care povestește Ioan, având o profundă înțelegere a lui Isus și cunoscând cum era să te afli efectiv în aceeași încăpere cu El, îți taie răsuflarea. Relatarea este atât de personală și de antrenantă, încât am simțit că aproape puteam să întind mâna și să-L ating pe Isus.

Iar acum Îl crucificau. În timp ce drama deplină a acestei tragedii era în desfășurare, puteam să văd cu ochii minții un Bărbat cu piroane în mâini și picioare atârnând pe o cruce, într-o durere de nedescris, în timp ce mulțimea stătea în apropiere.

Biblia pe care o citeam era o Biblie Vestea Bună, pe care o cumpărasem dintr-un magazin la câteva săptămâni după ce începusem să frecventez biserica. Ca reporter la un ziar local, lucrasem la o poveste la un centru de suport pentru oamenii fără serviciu și am fost întrebat dacă aș vrea să merg la o biserică locală în următoarea duminică. Deși am spus imediat „nu”, oferta mi s-a făcut din nou și, crezând că jurnaliștii nu ar trebui să fie închiși față de nicio experiență, am acceptat.

Citind pentru prima dată relatările vieții lui Isus în evanghelii, a fost ca și cum citeam rapoarte din ziare despre viața lui Cristos; le-am citit așa cum aș citi relatarea unui corespondent despre un eveniment. Matei era fundalul istoric, Marcu titlurile, acțiunea și aventura din tabloide, iar Luca articolul lung, plin de detalii și explicații. Evanghelia după Ioan totuși a fost un interviu „detaliat și personal”, relatat în mare parte prin cuvintele lui Isus Însuși.

Pe lângă citirea Bibliei Vestea Bună (cea mai bine vândută versiune a Bibliei în lume astăzi, cu douăzeci și trei de milioane de exmplare vândute, conform site-ului Alianței Evanghelice), frecventam și biserica, o biserică baptistă carismatică plină de viață și în creștere, care se întâlnea în holul unei școli.

Primii ani

Acest tip de creștinism era foarte diferit de genul de creștinism de care am avut parte în copilărie. Fiind al treilea din patru fii, am fost creștinat ca romano-catolic când aveam o lună; mi se spune că preotul, înainte de a turna apă pe capul bebelușului, pune sare în gura copilului pentru a aduce curățire. Când am întrebat-o pe mama, ani de zile mai tâziu, de ce am fost creștinat, ea a spus: „Ca să se spele păcatul lui Adam.” Cum pot să confirme primii douăzeci și unu de ani din viața mea, sarea și apa nu au funcționat.

În copilărie am fost un băiețel afectuos, iubitor față de mama și adesea atent la nevoile altora. Plângeam cu ușurință la durerea și suferința altor oameni. Pe când cei doi frați ai mei (unul cu optsprezece luni mai mare decât mine, celălalt cu doar paisprezece luni mai mic) aveau o mulțime de prieteni, eu am preferat să citesc și să joc șah. Odată m-am dus la magazin și i-am cumpărat o felicitare fratelui meu mai mare de ziua lui de naștere, spre marele amuzament și spre lauda restului familiei; aveam șapte ani.

Deși păream mai sensibil emoțional decât ceilalți frați ai mei, eram și extrem de independent și hotărât și fericit să exprim asta. Ceea ce m-a adus în conflict cu cel mai mare frate al meu, un băiat intimidant, posac și egoist, cel puțin când eram mai mici, el fiind în mod clar preferatul părinților, îndeosebi al mamei. Avea resentimente din cauză că-și împărțea lumea cu trei frați mai mici și era violent și răzbunător față de oricine îl înfrunta cu curaj, adesea acela fiind eu. Părinții mei, tineri și imaturi, în timp ce îl favorizau pe întâiul lor născut, erau indiferenți la cererile mele de protecție față de acest frate mai mare plin de ură și agresiv, și erau adesea indiferenți față de mine. La urma urmei, mama vroia doi băieți și două fete; a avut doi băieți, apoi am venit eu.

Tatăl meu era un bărbat supărat, plin de resentimente, distant, chinuit de un bâlbâit pe care îl moștenise de la tatăl său, pe care l-a trecut în diferite grade fiecăruia dintre cei patru fii, în special celui mai mare. Familia noastră era pentru mine un loc destul de violent, tata fiind gata să arunce injurii oricăruia dintre cei patru fii, ca o pedeapsă adesea mult mai mare decât greșeala, având un frate mai mare agresiv, care nu putea fi controlat, și o mamă nesatisfăcută și neîmplinită. Acest mediu a dat naștere unor experiențe care m-au brutalizat.

Apare o luptă

În acest cadru a început să apară, deși încet, o altă problemă. De la o vârstă fragedă îmi amintesc cum apăreau în mine sentimente emoționale puternice când mă aflam în preajma anumitor oameni. Am o amintire cu un băiat mai mare, înalt, atletic și încrezător în sine, pe care îl găseam, în mod curios, „atrăgător”. Când timpul nostru de joacă trebuia să ia sfârșit, sentimentele mele de dezamăgire pot fi mai bine descrise ca o devastare totală; aveam aproximativ opt ani.

Când am crescut mai mare, s-a dezvoltat în mine o dependență emoțională foarte puternică, căutând să-mi găsesc identitatea și împlinirea în oamenii din jurul meu, cel mai adesea în băieți mai mari. În timp ce băieții de vârsta mea aveau prietenii, aceasta părea să fie ceva de care eu eram incapabil. „Prieteniile” mele durau un timp foarte scurt. Nevoia mea pentru o legătură emoțională profundă era foarte reală – iar sentimentele mele deveneau mai intense cu cât creșteam. Nu mi-a fost de ajutor că nu aveam surori, că mergeam la o școală numai pentru băieți și că petreceam timp într-un mediu exclusiv masculin la o trupă locală de cercetași.

Deci este de mirare că un adolescent sensibil, cu o minte independentă, cu nevoi emoționale și oarecum brutalizat descoperă că a deveni o ființă „sexuală” în adolescență este o experiență tulburătoare? Când atât de mulți dintre prietenii mei de la școală vorbeau despre prietene, o realitate îngrozitoare plana asupra mea ca o umbră – mă luptam cu sentimente homosexuale puternice și intense, care erau debilitante și se aflau foarte mult în afara abilității mele de a le controla.

Experiențele sexuale

Când eram la cercetași, plecam deseori în tabere, iar grupurile de băieți stăteau împreună peste noapte. În acel timp ne angajam în ceea ce, pentru mulți dintre ei, era doar puțină „nebunie adolescentină”. Dar acele experiențe au dobândit o semnificație mult mai importantă pentru mine și au avut drept rezultat că, pe când aveam cam treisprezece ani, eram deja un adolescent foarte sexualizat și foarte dependent emoțional.

Și astfel au urmat pentru mine o serie de experiențe sexuale în primii ani ai adolescenței, fiecare dându-mi o dorință mai mare pentru mai mult, fiecare experiență promițând mult și nedându-mi nimic, conducându-mă la următoarea experiență și apoi la încă una. Am avut o relație cu un tip cu vreo patru ani mai mare decât mine și, pentru o perioadă de câțiva ani, până ce am avut aproximativ șaisprezece ani, am făcut sex cu el la fiecare trei sau patru luni.

Când slujba l-a făcut să plece, am rămas simțindu-mă singur, izolat și chiar într-o nevoie emoțională și sexuală mai mare decât înainte, pe atunci eu având deja o obsesie serioasă cu autosatisfacerea. Se părea că nevoia mea de a fi iubit de un bărbat era insațiabilă. Dorul meu pentru aceasta era uneori atât de puternic, încât tot ce puteam face era să mă așez pe un scaun și să mă îmbrățișez singur. Și mai multe experiențe sexuale când aveam șaisprezece și șaptesprezece ani, cu băieți de aceeași vârstă, doar au amplificat problema. Pe vremea când aveam optsprezece ani riscam să merg la un bar homosexual în Liverpool (și am fost abordat odată de doi bărbați care erau, în mod clar, ofițeri de poliție în civil), căutând pe cineva care eram convins că se găsea acolo și care avea să-mi facă viața completă. Întorcându-mă apoi singur pe jos acasă de la club, simțeam, de asemenea, durere și goliciune. Toate acestea s-au întâmplat fără ca părinții să știe cu adevărat.

Am părăsit școala la șaisprezece ani, mi-am luat o slujbă ca funcționar la o firmă de construcții și m-am dus la seral două seri pe săptămână ca să obțin nivelele A de care aveam nevoie ca să intru la un curs de jurnalism. Până și la cursul de jurnalism căutam localuri homosexuale în oraș și mă aventuram să intru în ele. În vacanță în Europa cu un prieten „hetero” de la școală, m-am aventurat în cartirerul roșu din Amsterdam și am căutat sex cu necunoscuți în câteva baruri homosexuale, încercând cu disperare să fiu agățat. Chiar și odată ce am obținut slujba de jurnalist, departe acum (din fericire) de familie și de Liverpool, mă aventuram să-mi părăsesc patul ca să merg la un local homosexual din zonă, odată fiind agățat de doi bărbați tineri, care m-au dus la casa pe care o împărțeau în Slough.

Găsind ajutor în biserică

Și astfel, când a venit invitația de a merge la biserică, în realitate eram gata pentru orice m-ar fi putut ajuta. Cântecele, predicarea, oamenii aparent prietenoși, totul a fost grozav. Dar când L-am întâlnit pe Omul Isus Cristos, un bărbat dur care vorbea cu atâta ușurință despre dragoste, care a murit pe cruce, m-am îndrăgostit rapid de El. Îmi amintesc lacrimile care mi se rostogolau pe față când s-au dus să-I caute trupul, iar El nu era acolo – revenise la viață. Atunci, stând pe pat și citindu-mi Biblia Vestea Bună, I-am spus simplu lui Isus că aș face orice pentru El, L-aș urma și aș renunța la orice doar ca să fiu cu El.

După doi ani în biserică am realizat că aveam nevoie de ajutor ca să trăiesc viața creștină în curăție. Într-o noapte dormeam în pat și am simțit un bărbat stând peste mine; m-am silit să mă trezesc și să mă lupt cu el, ca să realizez, odată ce am fost complet treaz, că nu era nimeni acolo. Faptul că am devenit creștin nu a însemnat că ispitele sexuale au dispărut – iar acum avea loc o luptă spirituală.

Deci, într-o duminică dimineața am găsit un bărbat din biserică care știam că se ocupa de consiliere și i-am spus despre mine. A încercat să mă înțeleagă cât de bine a putut și mi-a spus că ne vom întâlni pentru „consiliere prin rugăciune”. Prima sesiune a presupus ca eu să numesc înaintea lui Dumnezeu fiecare băiat sau bărbat cu care am făcut sex și să-I cer lui Dumnezeu să mă ierte; de fiecare dată când am făcut-o, trupul mi s-a zguduit violent, ca și cum o mare greutate se ridica de peste mine. A fost începutul unui lung proces de vindecare, care continuă și astăzi.

Concluzii

Acum, la doisprezece ani după ce am devenit creștin, pot să văd tot ce a făcut Dumnezeu în viața mea. Pentru mine aceasta a inclus căsătoria (ceea ce este o poveste în sine); frumoasa mea soție și cu mine avem trei copii minunați. Acum conduc un grup de suport în Londra, care face parte din True Freedom Trust, o misiune creștină pentru cei cu lupte homosexuale. Am descoperit că există alți câțiva oameni în biserica mea care duc aceleași lupte. Urmăresc dezbaterea din Biserică despre homosexualitate și, mai recent, m-am trezit împărtășind propria-mi călătorie și propriile-mi experiențe cu liderii bisericii, aceeași biserică prin care am devenit creștin. Reacțiile au fost amestecate, unele încurajatoare, unele nu; unii au ascultat și încearcă să înțeleagă, unii recunosc deschis că nu au toate răspunsurile.

Pentru mine luptele continuă, deși sunt mai puternic și mai capabil să le fac față decât eram în trecut. Caut să răspund la chemarea lui Dumnezeu pentru viața mea, de a nu împlini dorințele naturii mele păcătoase și de a sacrifica acele dorințe pe altarul ascultării de voia Lui, voia Lui cea pură, perfectă și iubitoare. El este cu adevărat un Tată iubitor, care nu vrea nimic altceva decât ce este mai bun pentru copiii Lui și care ne instruiește în moduri care ne conduc la viață. El este un Dumnezeu gelos care ne vrea pentru El.

Pentru viitor? Nu aș începe să-mi compar neliniștea vieții de acum cu ceea ce îmi stă înainte: chiar nu există termen de comparație. Va veni o zi când dorul se va fi dus și mă voi odihni în sfârșit în Dumnezeu. Atunci totul se va fi terminat, lupta va fi câștigată și totul va fi cucerit; atunci în sfârșit Îl voi întâlni față în față pe Omul pe care L-am întâlnit în Biblia mea Vestea Bună – Omul Isus Cristos.

[Mark’s story. Copyright © True Freedom Trust. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză vezi www. truefreedomtrust.co.uk.]

Întors din captivitate

de Jonathan Berry

Aceasta este povestea lui Jonathan, Director la True Freedom Trust.

Jonathan Berry, Director la True Freedom Trust

Jonathan Berry, Director la True Freedom Trust

Am crescut într-o familie iubitoare, morală, care mergea la biserică și am beneficiat de stimulentul creștin al școlii duminicale de la o vârstă fragedă. Cam de la vârsta de zece sau unsprezece ani am devenit conștient că eram atras atât emoțional, cât și fizic, mai degrabă de băieții de la școală care îmi erau prieteni decât de fetele de la școală care îmi erau prietene. Nu am ales să am acele sentimente și mi-am petrecut cea mai mare parte a adolescenței luptând împotriva lor și chinuindu-mă simțindu-mă vinovat din cauza lor. În sfârșit, la vârsta de șaptesprezece ani, cu mare reticență am început să mă identific, în interior cel puțin, ca gay.

Cu siguranță, nu homosexual vroiam să fiu și mi-ar fi plăcut ca în acel stadiu să fi fost capabil să vorbesc despre sentimentele mele cu cineva. Dar am simțit că nu exista nimeni la care să mă pot duce. Nici la părinți, nici la prietenii mei și, cu siguranță, nici la cineva de la biserică. Singurele dăți când i-am auzit pe creștini vorbind despre homosexualitate au făcut-o întotdeauna într-un mod foarte acuzator, aspru, critic.

Negăsind niciun mod de a reconcilia credința mea vagă cu sexualitatea mea, am decis că nu aveam altă opțiune decât să părăsesc biserica și să încerc să-mi găsesc un partener. Auzisem și citisem că homosexualii sunt foarte promiscui, având mulți parteneri sexuali, dar cu siguranță nu aceea vroiam eu. Eu căutam dragostea, pe cineva special cu care să-mi împart viața. Curând am întâlnit un tip de vârsta mea și un timp am fost îndrăgostiți și am intrat împreună într-o relație de durată, dedicată, complet ascunsă de toți membrii familiei mele, de toți prietenii și colegii mei.

Uitându-mi înapoi, pot să văd că Dumnezeu nu m-a respins și nu m-a abandonat în timpul celor șapte ani cât am trăit într-o relație homosexuală. A fost foarte îndurător și milos și mi-a amintit continuu de existența Lui și de dorința Lui de a Se afla drept în centrul vieții mele. Încet, dar sigur, m-a convins de decizia greșită pe care am luat-o ca adolescent, de a mă implica într-o relație homosexuală, și m-a adus la credința în Isus Hristos când eram în vârstă de douăzeci și patru de ani.

Convertirea mea efectivă a fost ceva destul de dramatic și neașteptat. Ea a fost inițiată de faptul că am intrat într-o dimineață de duminică în Biserica Baptistă Landsdowne din Bournemouth, într-o stare de răvășeală. A fost ceea ce numesc experiența mea din Psalmul 32; mâna lui Dumnezeu apăsa greu asupra mea zi și noapte slăbindu-mi puterea, până ce în final mi-am recunoscut păcatul înaintea Lui. În acea stare în care mă simțeam sub judecata lui Dumnezeu am apărut la Biserica Baptistă Landsdowne. De ce acolo? Ei bine, fiindcă de câțiva ani locuiam chiar vizavi de ea împreună cu partenerul meu și adesea observasem cât de fericiți, bucuroși și împăcați arătau oamenii când ieșeau din clădirea bisericii duminică de duminică. Era ca și cum aveau ceva ce mie îmi lipsea și, ca să o spun răspicat, eram gelos!

Nu-mi amintesc nimic din detaliile slujbei din acea duminică. Singurul lucru care m-a izbit destul de puternic a fost gândul că „Dumnezeu este în locul acesta.” După slujbă s-a apropiat de mine pastorul care se ocupa de îngrijirea pastorală, care a vorbit cu mine și mi-a sugerat că arătam ca și cum aveam nevoie de cineva cu care să discut. Mândria mea a fost ispitită să spună: „Eu, să am o nevoie? Cu cine glumești tu? Eu sunt bine!” Dar realitatea era că în acel stadiu eram un om zdrobit, deci cum puteam să refuz oferta cuiva de a discuta?

Chiar în săptămâna următoare ne-am întâlnit, iar el s-a așezat lângă mine și mi-a oferit o ceașcă de ceai (un lucru foarte englezesc de făcut!). Înainte de a-i povesti despre mine sau viața mea, el m-a întrebat, pur și simplu, dacă mă deranja să-mi citescă ceva din Biblie. Reacția mea a fost: „Sigur, nu contează.” Nu eram cu adevărat deranjat, neavând atunci idee, bineînțeles, despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a străpunde inima omenească! Când a citit versetele din Ieremia, capitolul 29, m-au tăiat la inimă ca o sabie. Știu că sună puțin ca un clișeu, dar chiar a fost ca și cum Dumnezeu îmi vorbea direct mie:

„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema şi veţi pleca; Mă veţi ruga şi vă voi asculta. Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, şi voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război.” (Ieremia 29:12-14)

Acum, eu deja auzisem, înțelesesem și respinsesem anterior Evanghelia, așa că am luat acele cuvinte ca pe o chemare imediată de a mă întoarce la Dumnezeu și de a-mi pune pe deplin încrederea în Isus Hristos pentru iertarea păcatelor mele și pentru mântuirea mea personală. Am știut imediat, chiar în momentul convertirii, fără să-mi spună cineva, că să devin creștin și să-L caut pe Dumnezeu cu toată inima însemna să ies din relația homosexuală în care eram implicat. Ceea ce nu era ușor nici pentru mine, nici pentru partenerul meu, dar știam în inima mea atât de clar că era ceea ce cerea Dumnezeu. Lucrul după care tânjisem și năzuisem în anii fragedei copilării și în anii adolescenței (adică relația „perfectă” cu un alt tip) mă ținea de fapt captiv și nu-mi dădea libertatea promisă și saisfacția pe care le râvneam.

Știam, de asemenea, că Dumnezeu are planuri foarte bune pentru mine; planuri de a prospera și nu de a mă răni, planuri de a-mi da speranță și un viitor. Iar câțiva ani după ce am devenit creștin m-am mutat la Londra ca să mă instruiesc la Colegiul Biblic. După instruire, m-am dus să slujesc la o biserică din East London timp de zece ani, mai întâi ca pastor asistent și lucrător cu tineretul, iar ulterior ca pastor.

De-a lungul primilor mei ani de creștin, am devenit conștient de misiunea True Freedom Trust și m-am implicat în ea: mai întâi din perspectiva că eu personal aveam nevoie de un anumit suport, de încurajare și ajutor practic, pentru a lăsa în urmă stilul de viață homosexual. Dar m-am târziu m-am implicat și în mod voluntar – conducând un grup de suport, păstorind și îngrijind de tovarășii mei de luptă, dând învățătură biblică la diferite conferințe și, un număr de ani, am slujit și în Bordul de Administrare.

Când l-am întâlnit prima dată pe Martin Hallet la Spring Harvest la mijlocul anilor ’90, nu avem idee că, în cele din urmă, întâlnirea noastră va conduce, după câțiva ani, la numirea mea ca Director al misiunii pe care el o cofondase cu treizeci și doi de ani în urmă. Dar puțin câte puțin, Dumnezeu a început să mă împingă în acea direcție și, cu beneficiul înțelegerii ulterioare, pot să văd că mă pregătea și mă modela pentru acest rol din momentul convertirii. La timpul Lui perfect, aveam să fiu pregătit să preiau rolul Directorului chiar în momentul în care Martin Hallet era pregătit să se retragă. În cele din urmă, Domnul a aranjat diferite circumstanțe (inclusiv folosind durerea unui colaps și o perioadă de depresie profundă) pentru a mă aduce în punctul de a fi dornic să spun „da” când Administratorii m-au invitat să preiau rolul.

Ar trebui să afirm că nu am fost „vindecat” sau „tămăduit” sau „eliberat” de homosexualitate. Experiența mea de acum este că Dumnezeu îmi dă har zilnic ca să trăiesc o viață de celibatar și, aș accentua eu, foarte împlinită, ca bărbat necăsătorit. Luptele mele cu atracția față de cei de același sex nu a luat sfârșit la convertire, cum s-ar putea să presupună mulți creștini. Sunt conștient că am „picioare de lut”, cum avem toți, și că voi fi nevoit să-mi înfrunt slăbiciunile în timp ce călătoria mea continuă. Aceste vremuri sunt pentru mine oportunitatea de a primi îndurarea, dragostea și iertarea lui Dumnezeu. El m-a eliberat din robia păcatului și, în ciuda dorințelor mele păcătoase, mă ține să nu mă întorc în robie. Descopăr, de asemenea, în luptele mele continue cu atracția față de cei de același sex, realitatea că puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârșită în slăbiciune și că atunci când sunt slab, atunci sunt tare.

[Jonathan Berry, Back from Captivity. Copyright © 2009 True Freedom Trust. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, vezi www.truefreedomtrust.co.uk.]

Strigătul din inimă al unui homosexual

de Sydney Johnson

23 iunie 2009

Te rog nu mă respinge!

Vreau să fiu iubit, acceptat şi special!

Te rog nu pleca! Am nevoie de tine, mamă! Am nevoie de tine, tată!

Sunt aşa de singur şi de gol!

Mă simt atât de lipsit de speranţă! Nu pot să fac faţă durerii emoţionale!

Mă urăsc! Vreau să mor!

Ce s-a întâmplat? Ce mi s-a întâmplat? Ce ţi s-a întâmplat? De ce ne-am luptat cu o atracţie atât de intensă faţă de acelaşi sex?

De îndată ce suntem concepuţi, avem o nevoie uimitoare de a fi iubiţi şi conectaţi cu mamele şi taţii noştri. Legătura crucială cu fiecare părinte începe aici, iar micuţele noastre spirite fragile, sensibile, sunt foarte conştiente de lumea noastră, în pântece şi în afara lui. Sunt dorit şi iubit? Voi fi respins? Se ceartă mama şi tata tot timpul? Sunt la adăpost şi în siguranţă?

Putem fi răniţi în pântece. Tata vrea cu adevărat un fiu şi este atât de dezamăgit să afle că are o fată, şi vice versa. Un bebeluş în pântece poate să primească această dezamăgire în spiritul său şi să o perceapă drept respingere. O naştere traumatică ar putea să insufle teama într-un nou născut. El poate să nu se simtă în siguranţă când intră în noua lume pământească.

În afara pântecelui, nevoia copilului de a fi iubit, conectat şi atins este acum mai importantă ca oricând. Atingerea este atât de dătătoare de viaţă pentru noi toţi, pentru tot restul vieţilor noastre. Acum, când a doua noastră viaţă începe în afara pântecelui, părinţii noştri Îl exprimă pe Isus în comportarea lor faţă de noi. Următorii ani de formare vor determina fundamentul modului în care ne vedem pe noi înşine. Sentimentul nostru de a aparţine va începe să se dezvolte, iar părinţii noştri joacă un rol important în creşterea noastră emoţională. Părinţii noştri nu sunt perfecţi şi nu ne pot da ceva ce ei înşişi nu au. Dacă se luptă cu ura de sine, atunci stima noastră de sine va fi vătămată. Biblia afirmă în Proverbe 18:21: „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii.” Felul în care părinţii vorbesc cu bebeluşii şi copiii lor, va rosti viaţă sau moarte asupra lor. Ne vedem cum ne văd părinţii noştri. Când creştem, începem să-i oglindim pe părinţii noştri. Dacă ei nu sunt modele de urmat pentru noi, atunci vom fi pierduţi.

Deci ce s-a întâmplat? Legătura dintre părinţii mei era extrem de fracturată. Parte din vătămare a provenit din zdrobirea lor, şi parte din ea a provenit din circumstanţele dramatice din familia noastră. Din cauza lipsei de legătură, când eram copilaş am început să fac jurăminte, iar încrederea mea a fost fărâmiţată între părinţii mei. Fiindcă eram atât de mic când s-a întâmplat aceasta, am intrat într-un mod de a supravieţui, neştiind cum eram afectat. Am făcut ce era nevoie pentru a supravieţui durerii. Când m-am făcut mai mare am devenit supărat, confuz, şi am nutrit neiertare. Neiertarea a început să-mi afecteze toate relaţiile. Ea a fost un cancer pentru mintea, spiritul şi sufletul meu.

Eram atât de atras să mă conectez cu acelaşi sex, emoţional şi fizic. Simţeam că aveam să mor fără acea conectare. M-am luptat cu anxietatea din cauză că nu mă simţeam iubit şi acceptat de cineva de acelaşi sex. Mă deconectasem total de sexul opus. Nu erau de încredere. Exista multă confuzie şi o gaură uriaşă în sufletul meu. Mă simţeam atât de gol. Durerea emoţională era atât de intensă, încât am început să beau ca să opresc durerea. Eram atât de nesigur, şi mă uram. Sentimentul meu de a fi fusese zguduit, şi aveam nevoie de cineva care să mă completeze.

Când am simţit că şi Dumnezeu mă părăsise, am decis că fusesem născut în acest fel, şi că voi înceta lupta cu dorinţele mele de a mă conecta cu acelaşi sex, şi că pur şi simplu mă voi obişnui cu sentimentele nedorite faţă de acelaşi sex. Gaura mea părea plină. Puteam să respir din nou. Dar goliciunea s-a întors. Acum aveam o relaţie şi niciun Dumnezeu, şi ghici ce – NU AVEAM PACE. Cumva, aveam nevoie să le reconciliez pe cele două. Dacă Dumnezeu ar fi fost primul în viaţa mea, şi mi-aş fi putut susţine homosexualitatea cu Biblia, aş fi putut să-mi accept sexualitatea şi să am pace. Nu le puteam reconcilia pe cele două.

Rănirea noastră este complicată, iar ce este valabil pentru unii nu este valabil pentru toţi. Avem poveştile noastre personale, şi avem reacţii diferite. Numai Domnul Isus Hristos ne poate arăta unde suntem răniţi, poate rescrie povestea noastră, şi poate restaura inimile noastre traumatizate şi spiritele noastre fărâmiţate.

Doamne, continuă să mă chemi, atrage-mă mai aproape.

Nu mă lăsa să dau înapoi,

Orice trebuie să înving.

Inima unui copil este zdrobită,

Dar timpul lui a venit.

Orice am pierdut, voi găsi în Tine.

(din albumul „Învăţând să am încredere” al lui David Meece)

Toţi suntem răniţi. Dacă părinţii noştri ar fi perfecţi, nu am avea nevoie de Dumnezeu. Cât de adâncă a fost rănirea noastră, atât de profund putem experimenta dragostea lui Dumnezeu. Indiferent ce ai făcut cu viaţa ta, Dumnezeu vrea să restaureze anii pe care i-au mâncat lăcustele. El te iubeşte! Doar vino la El aşa cum eşti!

În Hristos, care nu va înceta niciodată să alerge după noi!

Sydney Johnson

Sydney Johnson, The Homosexual’s Heart Cry. Copyright © 2009 The Christian Broadcasting Network. Pentru articolul în engleză, vezi www.blogs.cbn.com.

Povestea lui Nick – de la mizerie la misiune

Nick

Nick

Numele meu este Nick. M-am născut în Olanda în 1956 şi am imigrat în Australia în 1959. Engleza este a doua mea limbă, pe care am învăţat-o când am mers la şcoală. Am avut dificultăţi foarte devreme în relaţia cu tatăl meu. El nu m-a îmbrăţişat niciodată şi nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte. Acum ştiu că m-a iubit cu adevărat, dar avea dificultăţi în comunicare, pentru că era surd, şi nu a ştiut niciodată cum să-şi exprime emoţiile.

De la o vârstă foarte fragedă am simţit că era ceva diferit la mine. Eram chinuit fizic de bătăuşii de la şcoală. La vârsta de 11 ani am fost abuzat sexual de un bărbat care locuia în vecinătate. Am fost din nou abuzat sexual la 15 ani, de un bărbat mai în vârstă. Deci m-am luptat cu nevoia de a fi iubit de bărbaţi, şi de asemenea am descoperit că eram atras sexual de bărbaţi. La 19 ani am sfârşit într-o relaţie homosexuală despre care am crezut că va dura pentru totdeauna. Am cumpărat o casă împreună şi ne clădeam o viaţă împreună.

Dar viaţa mea era o harababură; eram nefericit şi nesatisfăcut. În toate acestea, Isus m-a găsit şi am devenit născut din nou. Nu am ştiut atunci ce se întâmplase cu mine, dar a existat o schimbare reală în viaţa mea. Am avut câţiva prieteni creştini care m-au călăuzit cu adevărat. Am dezvoltat o foame puternică pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Am mers imediat la un colegiu biblic. Într-o noapte, la colegiul biblic, citeam despre a doua venire, şi am rămas ca trăsnit că homosexualitatea este păcat. Auzisem aceasta de multe ori înainte, dar simţeam că oamenii nu mă înţelegeau şi că m-am născut aşa. Dar Duhul Sfânt a luat acele cuvinte şi mi-a străpuns inima. I-am cerut lui Dumnezeu, dacă aceasta era cu adevărat voia Lui, atunci trebuia să facă ceva cu privire la relaţia în care eram. A făcut. Am avut de făcut alegeri dificile, inclusiv să mă mut din casă şi să rup legătura cu toţi prietenii mei homosexuali.

Am trecut printr-o perioadă de rebeliune, din cauză că nu eram fericit că viaţa mea se întorcea dintr-odată cu susul în jos. În acea perioadă de răzvrătire, Duhul Sfânt S-a pogorât pur şi simplu peste mine şi m-a inundat cu dragostea Lui. Nu am înţeles ce s-a întâmplat, dar am ştiut că era Dumnezeu. El mi-a dat de asemenea o viziune a ceva din viitor pentru viaţa mea. M-am văzut predicând unui popor cu piele închisă la culoare, şi am văzut că în timp ce vorbeam, lumina lui Dumnezeu a început pur şi simplu să-i învăluie. După acea viziune am început să fac acele alegeri dificile.

Am început să merg la o biserică penticostală, dar viaţa era o luptă. Ispita era atât de puternică încât am crezut că o să înnebunesc. Într-o noapte, într-o casă unde ne adunam, am fost botezat cu Duhul Sfânt. A fost punctul de cotitură în umblarea mea creştină. Acum eram capabil să accesez puterea, acolo unde înainte nu aveam nicio putere.

Aveam de asemenea probleme de sănătate importante. Aproape am murit de trei ori, într-o perioadă de aproximativ şase săptămâni. Dezvoltasem un astm sever şi am avut două atacuri grave, care au fost aproape fatale. Am avut şi o tumoră pe creier, pe care Dumnezeu a vindecat-o în mod miraculos. Mai târziu s-a descoperit că astmul era cauzat de o infecţie severă în sinusuri, care a intrat în osul frunţii. Deci am fost grav bolnav şi am avut dureri mari.

În 1992 au descoperit severitatea problemei. Am avut un abces care pătrunsese în orbita ochiului drept, şi un altul care începuse să pătrundă în creier. În timpul operaţiei, o mare parte din os a fost îndepărtat din frunte. Ultima operaţie pe care am avut-o – am avut 37 de operaţii cu totul – în anul 2000, a îndepărtat şi mai mult os. Cu tratament, situaţia s-a îmbunătăţit.

M-am mutat în Brisbane, Australia, în 2004, unde am fost implicat în lucrarea pastorală într-o biserică. În acea perioadă a început Dumnezeu să mă reconstruiască efectiv în interior. Un lucru pe care îl ştiu este că trebuie să Îi dăm TOATĂ inima lui Dumnezeu şi să trăim cu pasiune pentru El. Ceea ce nu înseamnă că nu va mai fi ispită; mai degrabă, Dumnezeu ne va da tăria să ne confruntăm cu ea.

Dumnezeu m-a chemat să merg în Filipine în 2009, unde slujesc în prezent ca misionar. Sunt uimit că Dumnezeu poate folosi pe cineva ca mine, cu tot gunoiul pe care l-am avut în viaţa mea, şi cu abilitatea mea limitată. Dumnezeu vrea pur şi simplu pe cineva care este disponibil.

Nick’s story – from Misery into Ministry. Exodus Global Alliance World News, 2010, Number 2. Copyright © 2010 Exodus Global Alliance. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, vezi www.exodusglobalalliance.org. Nick lucrează acum în misiune în Filipine.

Gânduri de atunci – Reflecţii din Thailanda şi Indonezia

de Dan Hitz

Dan Hitz este director la Reconciliation Ministries. Acest articol este o reflecţie a lucrurilor pe care Domnul le-a vorbit inimii lui, în timpul unei călătorii de misiune din 2013 în Thailanda şi Indonezia. Lecţiile învăţate pot fi aplicate multor aspecte ale călătoriei noastre prin această viaţă.

Recenta mea călătorie de misiune în Asia de Sud-Est a fost o uimitoare binecuvântare. Atât participanţii cât şi membrii echipei de misiune au fost întăriţi şi încurajaţi în timpul retragerii pentru părtăşie la Jakarta a liderilor echipei indoneziene Living Waters, şi la trainingul naţional din Bangkok, Thailanda. O echipă de nouă străini din SUA, Regatul Unit, Canada şi Filipine, au slujit la 26 de lideri Living Waters din diferite părţi ale Indoneziei. Tema conferinţei a fost „Conectare, reflecţie şi integrare”. Participanţii au fost binecuvântaţi prin învăţături, pentru a se vindeca, a se echipa şi a fi ajutaţi să se conecteze la un nivel mai profund cu Domnul şi unul cu celălalt. De asemenea, membrii echipei au primit slujire personală în rugăciune, focusată pe înlăturarea obstacolelor dintre ei şi Domnul. Din Jakarta am zburat la Bangkok pentru Trainingul Naţional Thailandez Living Waters, unde ni s-au alăturat alţi membri ai echipei din Canada, Filipine şi Thailanda. Au fost mai mult de 50 de participanţi la training, din Thailanda, Asia de Sud-Est şi din alte părţi. Domnul i-a mişcat profund în inimile lor pentru vindecare personală, şi cel puţin 22 de lideri au fost numiţi în poziţii de conducere în echipele Living Waters sau ca să coordoneze propriile lor programe. Cei cărora nu li s-au încredinţat poziţii de lideriat poate că au participat la training pentru vindecarea lor personală, sau poate că au nevoie de mai multă vindecare înainte de a fi gata să conducă propriile lor grupuri. Participanţii au fost conduşi prin punctele principale ale programului de 23 de săptămâni într-o singură săptămână. Ei au primit vindecare profundă prin momentele de slujire în grup mare şi prin sesiunile celor opt grupuri mici. Lucrarea pe care a făcut-o Domnul în timpul acestei săptămâni intense de training va continua să aducă rod nu numai în vieţile participanţilor, ci şi în vieţile familiilor lor şi ale celor cărora le vor sluji ei în viitor.

Am păstrat legătura cu mijlocitorii în rugăciune ai Reconciliation Ministries prin e-mail, în timpul petrecut de mine în Asia de Sud-Est. Unul dintre mijlocitorii în rugăciune mi-a scris că se pare că această călătorie a avut un impact mai mare asupra mea decât călătoriile mele din trecut. În timp ce fiecare călătorie de misiune este diferită, având propriul ei impact, binecuvântări şi provocări, am observat câteva diferenţe semnificative în această călătorie. Iniţial mi-am împărtăşit gândurile cu grupul nostru de mijlocire, ca ei să poată vedea la un nivel mai profund cum a răspuns Domnul rugăciunilor lor. Am vrut de asemenea să-mi împărtăşesc gândurile în acest newsletter, ca să vedeţi un exemplu de lucruri mai profunde pe care le face Domnul în inimile noastre, dincolo de sarcinile evidente din timpul călătoriilor de misiune. Aş încuraja pe toată lumea să ia în considerare, în rugăciune, să meargă într-o călătorie de misiune cel puţin o dată în viaţă.

Mai mult decât în oricare altă călătorie, am ştiut că Domnul mă trimitea în mod specific în aceasta. Spre deosebire de celelalte călătorii, inima mea nu ardea de o pasiune intensă pentru oameni sau pentru misiune. Contrar felului în care sună, de fapt este o schimbare bună, precum voi explica. Am cu adevărat dragoste pentru Thailanda, iar thailandezii au un loc special în inima mea. Realizez că Tatăl meu ceresc mă cheamă să intru într-un nivel mai profund de maturitate, ca să fac ceea ce fac datorită unei relaţii mai profunde cu El şi fiindcă este acţiunea corectă de urmat în lumina eternităţii, mai degrabă decât fiind condus de o pasiune, de emoţii sau de un entuziasm care sunt bune, evlavioase. El mă cheamă la o perioadă în care să învăţ mai profund de la El, care este Tăticul meu care mă iubeşte şi doreşte să mă înveţe din inimă, aşa precum îşi învaţă fiul un tată iubitor.

În lumina acestui lucru, pot să privesc în urmă la această călătorie şi să văd câteva lucruri minunate pe care le-a făcut El. A fost o binecuvântare să intru din nou în legătură cu câţiva prieteni vechi de misiune din Thailanda, şi să întâlnesc unii noi atât în Thailanda cât şi în Indonezia. A fost o binecuvântare să slujesc în fiecare ţară şi să văd cum Domnul atinge multe inimi. Am făcut multe lucruri bine. Am făcut de asemenea câteva greşeli minore, care au fost o oportunitate de a învăţa mai mult despre cultură, misiune, şi mai important, despre mine însumi. Am fost corectat cu dragoste şi compasiune, ceea ce mi-a oferit oportunitatea de a mă maturiza. Am o apreciere mai profundă pentru bărbaţii şi femeile care şi-au pus la dispoziţie vieţile într-un câmp străin, şi au învăţat multe lecţii valoroase de-a lungul anilor.

Am observat de asemenea o altă schimbare personală profundă în timpul acestei călătorii. Cea mai mare parte a vieţii mele m-am întrebat – poate chiar m-am focusat – pe viitor. Care este următorul pas pe care îl are Dumnezeu pentru mine? În timpul călătoriei m-am trezit bucurându-mă de prezent. A fost o bucurie să „fiu” pur şi simplu, în zilele pe care le-am petrecut în Asia de Sud-Est. Domnul mă cheamă să-mi liniştesc inima, să-L observ în prezent şi să mă sprijin pe El pentru următorul pas al călătoriei mele.

A fost o bucurie să împărtăşesc această călătorie cu voi. Vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre statornice şi pentru suportul financiar care a făcut această călătorie posibilă. Îmi doresc să pot spune că voi posta multe fotografii pe Facebook, precum fac de obicei. Aceasta este o altă schimbare. Unii membri ai echipei slujesc în ţări cu restricţii, şi trebuie să fie atenţi ca fotografiile şi informaţiile să nu devină prea publice. Sper că scrisoarea de faţă vă face să aruncaţi o privire dincolo de vizual, pentru a vedea cum a răspuns Domnul rugăciunilor voastre şi cum a atins inimile multora. Sunt mulţumitor pentru felul în care a atins-o pe a mea.

Dacă vrei mai multe informaţii despre Reconciliation Ministries sau despre oricare dintre misiunile pe care le oferim, vizitează-ne la www.recmin.org sau sună la (586) 739-5114. Ne poţi de asemenea trimite un e-mail la info@recmin.org. Toată corespondenţa este strict confidenţială.

Biroul nostru se află la 25410, Roseville, Michigan 48066.

Reconciliation Ministries este o misiune membră a Restored Hope Network.

Dan Hitz, Thoughts Along the Way – Reflections from Thailand and Indonesia. Copyright © Reconciliation Ministries 2013. Tradus şi publicat cu permisiunea autorului. Pentru articolul în engleză, vezi www.recmin.org.

Clic aici pentru mărturia lui Dan Hitz!

1 2 3 21