Archive for Mărturii

Crescută sub umbrela LGBT

Dawn Stefanowicz

Dawn Stefanowicz

Dawn Stefanowicz a crescut într-un cămin în care dorințele sexuale ale adulților erau mai presus de nevoile și binele ei. Astăzi ea luptă pentru căsătoria tradițională și pentru dreptul copiilor de a avea o mamă și un tată.

Căsătoria între persoanele de același sex este o chestiune controversată, care atrage atenția multor politicieni și celebrități și căreia i se acordă o atenție deosebită la știri. În timp ce dezbaterea este în plină desfășurare, o problemă centrală este trecută cu vederea, crede autorea și vorbitoarea canadiană Dawn Stefanowicz: cum îi afectează pe copii faptul de a crește într-un cămin în care părinții sunt de același sex?

Multe state permit deja cuplurilor de același sex să adopte copii, o practică ce va fi și mai mult consolidată prin lege, deoarece multe state eliberează certificate de căsătorie cuplurilor homosexuale. Mai mult, unii homosexuali au proprii lor copii din relații heterosexuale anterioare cu persoane de sex opus. Dawn prezintă un punct de vedere rareori auzit în discuțiile publice; tatăl ei a fost implicat activ în stilul de viață homosexual, iar ea se descrie ca fiind „crescută sub umbrela LGBT” [gay, lesbiane, bisexuali și transgenderi].

Dawn s-a născut în Toronto. Tatăl ei a devenit un homosexual activ de la o vârstă fragedă. Era un om de afaceri de succes. Dorind copii, s-a căsătorit, iar din relație s-au născut Dawn și cei doi frați ai ei, unul fiind geamăn cu ea. După ce Dawn și fratele ei au fost concepuți, tatăl lor a pus capăt relațiilor sexuale cu soția lui și a căutat relații homosexuale în locuri de întâlnire homosexuale bine-cunoscute din Canada și Statele Unite. Dawn era adesea dusă în multe din acele locații, chiar când era copil. Tatăl ei a avut numeroși iubiți homosexuali și i-a adus în familie. La vârsta de cincizeci și unu de ani, în 1991, a murit de SIDA.

Astăzi Dawn locuiește în Ontario, Canada. Este contabil autorizat, creștină, apărător public al copiilor care cresc în cămine cu cupluri de sex opus căsătorite și apărătoare vocală a căsătoriei tradiționale. Este căsătorită de douăzeci și opt de ani cu un bărbat și are doi copii adolescenți. În anul 2007 a publicat Ieșind dintr-o situație dificilă: Impactul creșterii și educării copiilor de către părinți homosexuali, o carte despre exeperiența ei de a fi crescut în lumea LGBT. Cu ocazia celei de a cincea aniversări de la apariția cărții ei, a discutat cu revista Raportul Lumii Catolice.

Jim Graves: De ce ai decis să împărtăşești în cartea şi prelegerile tale publice povestea creșterii tale „sub umbrela LGBT”?

Dawn Stefanowicz: M-am simţit îndatorată. Am depus mărturie în faţa Comitetului Afacerilor Legale şi Constituţionale ale Senatului Canadian la Ottawa în 2004, pentru a-i convinge să nu includă „orientarea sexuală” în legea delictelor bazate pe ură, din cauza restricţionării libertăţii de exprimare şi a libertății religioase. Mai târziu am depus aceeaşi mărturie în fața conducerii unei școli. Aproape imediat, activiştii „gay” care fuseseră aduşi cu autocarele – și ar trebui să spun că îmi displace termenul „gay”, dar este atât de folosit în zilele noastre, încât îl voi folosi – au început să strige la mine în timp ce îmi ţineam cuvântarea, că nu se mai putea auzi ce spuneam. Am fost întreruptă de o mulţime de ori. Am fost îngrijorată pentru propria-mi siguranţă, așa că am rugat un gardian de pază să mă însoţească până la maşină. Am mers acasă şi am început să scriu cartea. Vroiam să-mi împărtăşesc experienţa de a fi fost crescută într-un cămin cu părinţi de acelaşi sex.

Graves: Un lucru pe care îl accentuezi este că nu ai observat niciodată o relaţie monogamă în familia ta.

Stefanowicz: Corect. Pentru copiii ca mine, doar fiindcă părinţii sunt „parteneri”, nu înseamnă că sunt și monogami. Monogamia în comunitarea de homosexuali înseamnă „monogamie în serie”, adică ai un singur partener pentru câteva luni şi apoi mergi mai departe sau eşti într-o singură relaţie, dar simultan ai parteneri multipli. Studiile arată că majoritatea relaţiilor masculine homosexuale devin deschise încă din primul an. Un articol recent publicat în New York Times a confirmat acest fapt – 50% dintre „căsătoriile” între persoane de acelaşi sex devin deschise, adică se „deschid” spre alţi parteneri sexuali încă din primul an. Tatăl meu putea fi într-o relaţie de „angajament” pe termen lung cu partenerul lui, dar exista o înțelegere cu partenerul lui că vor exista relaţii sexuale și cu alții.

Pe când creşteam, nu eram înconjurată de cupluri heterosexuale obişnuite. În casa noastră erau partenerii tatălui meu şi alţi prieteni ai lui, iar ei mă luau adesea la locurile de întâlnire ale comunităţii LGBT. Eram doar un copil, dar am fost expusă la activităţi sexuale făţişe. De exemplu, pe când aveam doar nouă ani, tata m-a luat cu el la un magazin erotic din centrul oraşului. A motivat că vrea să fiu expusă sexualităţii devreme în viaţă, ca să nu fiu pudică. Nu exista nicio intimitate în privinţa sexualităţii. Sexul era ceva foarte public; era parte a culturii homosexuale.

Mă lua să văd şi lucrări de artă ale artiştilor homosexuali, ale căror picturi şi sculpturi integrau simboluri falice. Mă lua chiar pe plajele de nudişti unde se întâlneau bărbații homosexuali. Vroia chiar să mă dezbrac şi eu, dar nu am făcut-o. În locuri ca acelea bărbaţii se „pescuiau” reciproc, propunându-se unul altuia pentru sex. Existau locuri prin apropiere unde puteai merge să faci sex. Exista o întreagă reţea; dacă venea poliţia, se anunţau unul pe altul şi se opreau din activitatea sexuală.

Toate acestea erau înaintea erei internetului, dar tot exista o reţea incredibilă pe care o folosea comunitatea homosexuală pentru a se informa despre locurile de întâlnire unde puteau merge pentru o „partidă rapidă de sex”. Astfel de locuri puteau fi plaje publice, săli de sport sau chiar parcuri din apropierea locurilor de joacă pentru copii. Tatăl meu mergea în căutare de parteneri sexuali în diferite locații peste tot în Canada. Îi plăcea să vină şi în Statele Unite; oraşele lui favorite erau San Francisco, Miami şi Fort Lauderdale. Căuta parteneri sexuali în locuri publice, găsea pe cineva în doar câteva minute și mergea undeva apoi pentru a face sex.

De altfel, tata deţinea şi un apartament în centrul oraşulul, lângă biroul său, unde putea întâlni pe cineva pentru sex rapid.

Odată, pe când eram prin clasa a zecea, am fost încântată fiindcă tata a venit la şcoală pentru a mă vedea cum cânt în orchestră. Nu o mai făcuse niciodată. I-am văzut ochii holbaţi când a văzut băieţii adolescenți cântând pe scenă cu mine. Atunci mi-am dat seama că nu se afla acolo pentru mine, ci ca să găsească bărbați tineri.

Graves: Cu timpul, când ai crescut, tatăl tău te-a folosit și ca „momeală” pentru a atrage bărbaţi cu care dorea să aibă sex.

Stefanowicz: Da. Mă îndemna să mă îmbrac provocator, să port o anumită bluză scurtă, şi mergeam astfel împreună în căutare de parteneri sexuali în locuri publice. Un bărbat se poate identifica drept homosexual, dar tata ştia că lor le plăceau şi tinerele frumoase şi atractive. Sau puteam fi un mod de a atrage atenţia bărbaților bisexuali sau heterosexuali.

Tatălui meu îi plăceau bărbaţii bine îmbrăcaţi, curaţi și respectabili, care erau mai tineri cu vreo zece ani decât el. Era întotdeauna cu câte un bărbat mai tânăr decât el, niciodată de o vârstă cu el sau mai bătrân. Cunoşteam o grămadă de bărbați homosexuali care aveau o preferinţă pentru băieţi adolescenți care abia ajunseseră la pubertate. Îi căutau în special pe cei vulnerabili, ai căror tați erau absenţi din familii.

Graves: Ai obiectat vreodată la modul în care tatăl tău te folosea astfel?

Stefanowicz: Nu-mi plăcea, însă eram devastată. Vroiam să-i fac pe plac şi să petrec timp cu el. De fapt îi căutam dragostea şi căutam să fiu acceptată de el. Dar în schimb trebuia să-l accept eu pe el.

Graves: Iar tatăl tău a adus mulţi bărbaţi în casa voastră pentru sex.

Stefanowicz: Da. Asta a fost copilăria mea într-o mediu homosexual. Nu era un mediu sigur pentru creşterea copiilor. În primul rând, ești expus la multe boli. Nu ştiu cum să mă exprim altcumva: sexul homosexual este mizerabil şi dezordonat. Vedeam cearșafuri murdare, acoperite de spermă, materii fecale şi gel lubrifiant. Prezervativele nu făceau parte din decor. Nu se ştia de SIDA pe atunci. De fapt, ani de zile mai târziu, când i-am împărtăşit medicului meu de familie cum am crescut, m-a trimis să fac aceleaşi analize la sânge pe care le făceau cei care erau implicați în relații homosexuale.

Diferiţi bărbaţi veneau şi locuiau pentru o vreme în camera noastră recreaţională. Pe când tata avea vreo treizeci de ani, un tânăr artist în vârstă de optsprezece ani a venit să locuiască cu noi. Aveau o relaţie sexuală, dar mergeau şi singuri la agăţat de bărbaţi. Aduceau bărbaţi acasă pentru sex în grup. Ochii mei de copil au văzut o grămadă de lucruri. Nu era o imagine frumoasă sau roză.

Fratele meu geamăn a văzut odată o partidă de sex în grup. Nu înţelegea cum de tata putea săruta alţi bărbaţi, dar nu-i putea arata afecţiune lui.

Graves: Ai fost abuzată sexual?

Stefanowicz: Am imagini de abuz sexual în mintea mea; am avut coşmaruri despre asta. Mama mi-a confirmat că am fost abuzată sexual de tata pe când eram bebeluș, dar nu a putut să confirme imaginile din mintea mea în care eram cu tatăl meu și cu alți bărbați. Mulţi alţi copiii, care sunt acum adulți, care provin ca și mine dintr-un mediu homosexual, mi-au impărtășit că au fost abuzaţi. Există un risc mai mare de abuz într-un astfel de mediu.

Graves: Au fost partenerii tatălui tău drăguţi cu tine?

Stefanowicz: Câteodată găteau pentru mine, mă ajutau la lecţii sau mă duceau la anumite activităţi. Dar nu se aflau în casa noastră pentru mine sau pentru fraţii mei; erau acolo pentru tata. Şi eu, şi fraţii mei simţeam că nu eram importanți. De altfel, chiar dacă diferiţi bărbaţi veneau şi locuiau cu noi pentru o vreme, ei nu au fost niciodată pentru noi ca un părinte sau ca un membru de familie.

Ar trebui să adaug că eu, ca femeie, nu m-am simţit valorizată, apreciată sau iubită. Era un mediu înjositor pentru mine. Am văzut multă confuzie privind identitatea sexuală; de exemplu, câteodată tata se îmbraca în haine de femeie. Sau îl vedeam pe câte unul dintre partenerii tatălui meu că adopta un rol de „pseudofemeie”.

Graves: Ai fost martoră la moartea multora dintre ei.

Stefanowicz: Da. Unii dintre prietenii tatălui meu s-au sinucis. Alţii au murit de SIDA. L-am văzut cu ochii mei chiar pe tatăl meu murind de SIDA.

Graves: Unde a fost mama ta în tot acest timp?

Stefanowicz: Mama a fost grav bolnavă de diabet cronic de la vârsta de optsprezece ani. Era de altfel şi o persoană slabă. Se simţea rănită şi singură, dar nu se opunea pe faţă la ceea ce se întâmpla. Vedea anumite lucruri şi pleca. Din cauza bolii şi pasivităţii ei, încă de la vârsta de opt ani aveam o mulţime de responsabilităţi. Majoritatea gătitului şi curăţeniei cădea în sarcina mea.

Când s-au căsătorit, tata nu a avut nicio intenţie să-i fie credincios; s-a căsătorit cu ea doar pentru că vroia copii. După ce eu şi fratele meu geamăn ne-am născut, relaţiile lor sexuale au luat sfârşit.

Mama îl însoțea pe tata în vizitele lui în subculturile LGBT. De fapt, ea însăşi s-a implicat într-o relaţie cu o femeie, cam în perioada adolescenţei mele. Îmi amintesc că îi vedem pe partenerii tatălui meu cum îi aranjau mamei părul, i-l pieptănau sau i-l puneau bigudiuri.

Graves: Îţi urăşti tatăl?

Stefanowicz: Nu, întotdeauna l-am iubit pe tata, chiar dacă ce a făcut mi-a cauzat atât de mult stres, singurătate şi coşmaruri. Eram supărată pe tata din cauză că a pus nevoile lui mai presus de persoana mea. Simţeam întotdeauna riscul de a fi înlăturată, așa cum i-a înlăturat pe mulţi dintre partenerii lui. Îi căutam doar dragostea, dar el nu putea exprima afecțiune față de mine.

Când era pe moarte, m-am rugat într-un mod special pentru el. Vroiam să-l iert şi să capăt şi eu pace. Într-adevăr, l-am iertat.

Graves: Cum au fost ultimii săi ani?

Stefanowicz: Îi era dificil să se deplaseze, deci îi era greu să meargă în zonele în care putea căuta parteneri sexuali în locuri publice. SIDA i-a cauzat pete violete pe faţă şi pe corp, pe care încerca să le ascundă cu cosmetice, cămăşi cu mâneci lungi şi pantaloni. A început să slăbească şi şi-a pierdut energia. Ştia că se afla în faţa unei situaţii grave. Se simţea singur, de aceea încercam constant să-i spun că-l iubesc. Câteodată nu vroia să aibă nimic de-a face cu mine. Dar am învins până la urmă. În timp, mi-a împărtăşit neliniștile sale interioare. A fost abuzat sexual când era copil; tatăl lui a fost un alcoolic violent. A fugit de acasă la cincisprezece ani. Asta m-a ajutat să-l înţeleg şi să-l iert. Știam că nu mă puteam elibera dacă nu-l iertam.

Totuși, încă mai aveam resentimente faţă de partenerii tatălui meu, în special faţă de ultimul. El şi tata au avut o relaţie „deschisă” timp de paisprezece ani. Mama nu era prezentă, el era cel care îl îngrijea pe tatăl meu. Tata era destul de înstărit, iar el ştia că putea obţine averea tatălui meu când acesta avea să moară. Niciunul dintre partenerii tatălui nu a fost ca un părinte adoptiv pentru mine; de fapt, eram ofensată că tata petrecea prea mult timp cu ei, şi nu cu mine. Ultimul său partener a murit de SIDA în 1996.

L-am văzut pe tata cu o zi înainte de a muri. Era puternic anesteziat cu calmante şi în dureri cumplite. M-a recunoscut cu greutate. I-am ţinut mâna. Tata i-a zis partenerului său: „Spune-i că o iubesc.”

Am observat și că tata încă mai păstra o poză cu o barcă pe o mare liniştită pe care o cumpărasem pentru el cu mulţi ani în urmă. Am fost mulţumită că încă o păstra. Asta mi-a arătat că o preţuise. M-am rugat ca tata să capete pacea descrisă în tablou.

Graves: Iar acum, fiind adultă, ţi-ai revenit din experiențele negative ale copilăriei?

Stefanowicz: Pe la vârsta de treizeci de ani am făcut treisprezece luni de terapie. Zeci de ani am experimentat insecuritate, depresie, deprivare de somn şi confuzie sexuală. Vindecarea mea a inclus confruntarea cu realitatea şi iertarea.

Graves: Cum a fost primită cartea ta?

Stefanowicz: Mulţi o susţin. Peste cincizeci de copii crescuţi în cămine cu părinți de acelaşi sex, care sunt acum adulți, m-au contactat, identificându-se cu experienţele mele. Bărbaţi care trăiesc în stilul de viață homosexual mi-au scris căutând răspunsuri. „Cum pot părăsi comunitatea homosexuală?”, mă întreabă ei, „fără suportul familiei sau al comunităţii de care am nevoie?” Ei caută dragoste, compasiune şi ajutor. Le spun că nu trebuie să meargă pe acelaşi drum ca tatăl meu.

Aceşti oameni recunosc că s-au gândit doar la ei când s-au implicat sexual în relaţii cu alţi bărbaţi. Nu au văzut că alegerile pe care le fac îi rănesc pe alţii. Se bucurau doar de plăcerea de moment şi ignorau consecinţele. Iar femeile care se confruntă cu probleme lesbiene mă întreabă adesea despre mama.

Graves: Ce le spui criticilor tăi?

Stefanowicz: Mulţi sunt amăgiţi de acceptarea homosexualităţii în cultura noastră. Nu se gândesc la implicaţiile pe termen lung pe care acest mod de viaţă le are asupra copiiilor. Dacă sunt critici răutăcioase, nu le răspund. Dacă sunt respectuoase, le răspund. Le spun că tatăl meu nu a găsit niciodată fericirea. Le fac cunoscut că îmi pasă de ei, că le înţeleg circumstanţele şi că am compasiune faţă de ei. Le spun că trebuie neapărat să găsească suport într-o comunitate în care să poată fi oneşti, să caute iertare şi să găsească mântuire prin Cristos.

Graves: Mulţi critici susțin că nu toți homosexualii trăiesc o viață de promiscuitate ca tatăl tău.

Stefanowicz: Este adevărat. Dar dacă te asociezi cu comunitatea homosexuală, există un risc mai ridicat de a te implica sexual cu parteneri multipli. Studiile indică un nivel înalt de promiscuitate la bărbaţii care fac sex cu bărbaţi, iar incidenţa bolilor cu transmitere sexuală continuă să fie mult mai ridicată la bărbații care fac sex cu bărbați. Tatăl meu nu a fost unic în căutarea de parteneri sexuali în locuri publice; sunt mulţi alţi bărbaţi care au o energie nesfârşită în a se azvârli în legături amoroase de moment.

Graves: Ai fost, de asemenea, în contact cu misiunea catolică Courage pentru cei cu atracție față de persoanele de același sex.

Stefanowicz: Da. Cofondatorul său, Părintele John Harvey, a fost incredibil de suportiv față de mine. M-a numit o femeie curajoasă fiindcă mi-am făcut cunoscută povestea.

Graves: Și care este părerea ta despre presiunile care se fac pentru recunoașterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex?

Stefanowicz: Am depus mărturie în faţă oficialităţilor din Canada, Statele Unite şi în alte locuri. Expun pe scurt povestea mea, iar apoi le reamintesc că, din punct de vedere istoric şi religios, căsătoria tradiţională este semnificativă. Este liantul care ţine strâns legate cultura și societatea noastră, stabilind cadrul în care copiii pot fi educaţi cel mai bine într-un mediu sigur.

Apoi este problema monogamiei, despre care am discutat, şi importanța pentru copii de a avea atât un tată, cât și o mamă, de a avea rude de care sunt legaţi la nivel biologic. Identitatea, siguranţa şi sentimentul de apartenenţă ancestrală vin din cunoaşterea mamei nostre şi a tatălui nostru, ceea ce se pierde în uniunile homosexuale.

Fiecare copil doreşte să crească alături de părinţii lui biologici, care să-şi fie credincioşi unul altuia. Copiii nu doresc stresul enorm de a creşte cu părinţi care pun pe primul plan preferințele lor sexuale. Trei decenii din viaţă mi-am văzut tatăl trecând de la o relație sexuală la alta. Aceasta era prioritatea vieţii lui. Un copil nu poate avea nevoile relaţionale şi spirituale împlinite într-un astfel de mediu.

Precum am spus, am fost foarte devastată în copilărie. Să fac lucrurile imorale pe care mi le cere tatăl meu să le fac? Cum să îl onorez pe tatăl meu într-un asemenea mediu? Și cum rămâne cu nevoile mele? Sentimentele mele nu contează, dar sentimentele tatălui meu și ale partenerilor lui contează?

Copiilor nu le pasă dacă lumea este „gay” și prietenoasă, ei vor doar să petreacă timp cu tatăl lor. Au nevoie de o familie stabilă, cu părinți de sex opus căsătoriți, au nevoie de o comunitate şi de o şcoală care să împărtăşească valori comune. Au nevoie, de asemenea, de fundamentele unei credinţe religioase. Sunt într-adevăr atacată de activiști fiindcă promovez această perspectivă, dar nu le răspund cu ură. Grija mea cea mai mare este pentru copii.

Am fost născută sub umbrela comunităţii LGBT. Nu am ales eu asta. Să ies de sub acea umbrelă a fost pentru mine un drum singuratic. Dar faptul că am făcut-o mi-a dat o libertate şi o fericire pe care vreau să le împărtăşesc şi cu alţii.

[Dawn Stefanowicz, Raised Under the GLBT Umbrella. Copyright © 2012 Dawn Stefanowicz. Tradus şi publicat cu permisiune. Interviul a apărut inițial în The Catholic World Report, www.catholicworldreport.com. Dawn Stefanowicz este autoarea cărții Out From Under: The Impact of Homosexual Parenting. Jim Graves este un autor catolic care locuiește în Newport Beach, California. Pentru mai multe informaţii, a se vedea site-ul personal al autoarei, www.dawnstefanowicz.com]

Pntru mărturia lui Dawn Stefanowicz, clic aici!

Prieteni care nu pot să vadă lumina

Felicitări pentru ceea ce faceţi! De curând am cumpărat cartea dv. Contra Curentului. Era nevoie de aşa ceva, poate vor încerca mai mulţi tineri care au astfel de porniri să se oprească.

Efectele homosexualităţii sunt dezastruoase. Am şi eu câţiva amici care au astfel de „îndeletniciri” şi îi văd cum se desfigurează fizic şi spiritual pe zi ce trece. Sunt şi ei oameni, nişte oameni chinuiţi care nu mai pot, iar unii nu mai vor să vadă lumina. Din nefericire, printre prietenii mei sunt oameni care ar trebui să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu şi victime ale lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, pe câţiva i-am salvat de la sinucidere, iar pe unul l-am ajutat să se îndepărteze de acest cumplit păcat.

Dumnezeu să vă dea putere să mergeţi mai departe!

[Copyright © ContraCurentului.com]

Atât de asemănători cu noi, dar totodată atât de diferiţi!

Până în urmă cu doi ani aveam o viaţă normală sau aşa credeam. Auzisem despre homosexuali doar de la televizor. Nu credeam că o să ajung să cunosc vreodată unul până în urmă cu doi ani, când un prieten mi-a spus că este gay. Nu mi-a venit să cred! Nu ştiam ce să fac, tot ce ştiam era că vroiam să fiu lângă el, să îl ajut, să îl ascult.

Cu cât vorbeam mai mult, cu atât am început să văd problemele cu care se confruntă homosexualii. Am început să petrec mai mult timp cu ei. Aşa am ajuns să cunosc destul de mulţi gay, chiar şi travestiţi. Oameni atât de asemănători cu noi, dar totodată atât de diferiţi!

În societate sunt daţi la o parte şi judecaţi, dar nu putem nega că totuşi există, sunt lângă noi, chiar dacă nu la toţi este vizibil din comportament şi îmbrăcăminte.

Cu cât am ajuns să îi cunosc mai bine, cu atât am văzut că foarte mulţi nu îşi doresc un asemenea stil de viaţă, nu vor să fie aşa, dar din diferite motive sau circumstanţe au ajuns să aibă relaţii nesănătoase cu persoane de acelaşi sex. Majoritatea au fost abuzaţi în copilărie, atât sexual, cât şi fizic, nu au avut implicarea ambilor părinţi sau au avut o grijă prea exagerată, o prea mare implicare din partea mamei. Lipsa de comunicare, de afecţiune, sensibilitatea, toate duc la un comportament greşit pentru a găsi ceea ce le-a lipsit în copilărie. Lumea gay este o lume prefăcută, a intereselor de orice fel, o lume plină de durere, deziluzii, autocunoaştere, de dorinţa de fi acceptat şi iubit.

Unii oamenii şi chiar unii creştini au tendinţa de a-i da la o parte, de a-i cataloga şi judeca, în loc de a vorbi cu ei, de a încerca să le întindă o mână de ajutor. Fiindcă mulţi gay caută ajutorul, pe cineva cu care să vorbească, să le dea un sfat, să îi ajute să iasă din lumea lor, pentru că unii chiar vor.

Dacă am încerca fiecare să îi cunoaştem cum sunt ei ca oameni, ar fi mai bine. Să fim lângă ei, să îi sprijinim ca să se schimbe, pentru că da, schimbarea este posibilă, sunt doar etape pe care ei pot să le depăşească. Noi putem doar să fim lângă ei, să încercăm să îi ajutăm, să ne rugăm şi să postim pentru ei, dar Dumnezeu face minuni acolo unde omul e mic.

Să încetăm să fim doar nişte marionete pe scena acestei lumi, să ne facem că nu ne pasă, că dacă nu suntem noi direct implicaţi, nu ne afectează! Nu este adevărat, pentru că mulţi dintre cei dragi nouă, dintre cei care ne înconjoară se pot afla în această situaţie. Ei pot fi fratele, vecinul, prietenul, medicul, avocatul nostru, oricine.

Voi, cei care cunoaşteţi oameni care se confruntă cu această problemă, nu îi judecaţi, nu îi daţi la o parte! Fiţi lângă ei, ajutaţi-i să îşi revină, ascultaţi-i, vorbiţi-le despre Dumnezeu, duceţi-i la biserică, spuneţi-le despre dragostea lui Dumnezeu, cum El a venit în lume şi a murit şi pentru ei, că Dumnezeu îi iubeşte, îi iartă, indiferent cât de mult au păcătuit, indiferent cât ar fi de căzuţi!

Personal nu sunt de acord cu ceea ce fac gay-i, urăsc păcatul în care sunt prinşi, dar îi iubesc pe ei ca oameni. Am ajuns să văd dincolo de ceea ce fac, să văd sufletul lor. Sunt oameni minunaţi, la fel ca noi, cu valoare. Să încercam să îi ajutăm, să le vorbim despre iertare, despre dragostea lui Dumnezeu, despre faptul că se pot schimba, că există iertare, există scăpare, există speranţă, există o viaţă nouă! Doamne, ajută-ne să fim pilde pentru cei din jur!

[Copyright © ContraCurentului.com]

Dumnezeu începe procesul de vindecare

Cei mai mulți dintre noi am încetat să ne scriem scrisori adevărate în epoca digitală. Totuși, uneori să punem stiloul pe hârtie este exact ceea ce avem nevoie ca să ajungem în miezul gândurilor noastre. Luna aceasta suntem mulțumiți să vă facem cunoscută o scrisoare scrisă cu stiloul pe hârtie de cineva aflat la începutul procesului de recuperare. „Jeff” a scris ca să încurajeze pe altcineva care se luptă să se împace cu homosexualitatea sa, ca și cu statulul HIV/SIDA. Scrisoarea lui este neprefăcută și plină de genul de realități oneste și dure cu care se confruntă mulți dintre participanții la programul nostru. Suntem recunoscători pentru dorința lui de a ne face cunoscută scrisoarea sa nouă tuturor.

Dragă Garrett,

Sunt atât de bucuros că am primit scrisoarea ta! Se pare că tu și cu mie trecem acum prin emoții similare.

Mai întâi de toate, câte ceva despre trecutul meu. Am treizeci și unu de ani. Am fost activ sexual cu bărbați toată viața. Am dezvăluit oficial că sunt homosexual când aveam șaisprezece sau șaptesprezece ani, în primul an la liceu. La douăzeci și doi de ani am aflat că am HIV. La mai puțin de un an după aceea l-am întâlnit pe bărbatul care avea să-mi fie partener timp de opt ani. Doar cu un an în urmă am fost mântuit de Dumnezeu, care m-a atras la Isus în acea zi și mi S-a descoperit într-un mod uimitor, puternic și inconfundabil. Dar stai, ce vrea Dumnezeu de la niște „homo” care au SIDA? Nu ar trebui doar să mor și să mă duc în iad? Adică, ar fi o lepădătură mai puțin de care să se ocupe societatea, nu?

Omule, am fost încântat că Dumnezeu m-a observat și m-a ales – pe mine! Dumnezeu este chiar uimitor, așa-i? Biserica în care am intrat în acea zi cețoasă de toamnă a fost uimitoare. Am primit exact ce era nevoie ca să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu, pe Isus și Duhul Sfânt. A fost ușor în primele șase luni. El a avut grijă de toate nevoile mele… iar apoi a venit marea bombă. Dumnezeu m-a făcut să mă simt vinovat ca să mă despart de partenerul meu, Roger. Cumva, am fost în stare să mă mut… cam la un kilometru și jumătate depărtare. Continuam să merg pe jos acasă și să iau cina cu el, spălam rufele etc. Ok, Ok. Deci nu știam de fapt cum să am grijă de mine. Mă bazam pe bărbați ca să mă protejeze. Dar sincer, Roger nu era Dumnezeu; era substitutul meu pentru Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu să fie în viața mea, trebuia să-i dau drumul lui Roger.

Cam pe vremea aceea am încetat să-mi iau medicamentele pentru HIV, după șase ani sau cam așa ceva. Am luat deciza să am credință că Dumnezeu mă va vindeca în mod miraculos, dacă făceam lucrurile corecte, dacă făceam alegerile corecte, în esență, dacă învingeam homosexualitatea. Știam că sunt mântuit, dar vindecarea era forța conducătoare, principalul motivator pentru a-L asculta pe Dumnezeu, pentru a mă ruga și a-L căuta pe Dumnezeu. Hm… deci cum să scap de homosexualitate? Nu are importanță că am fost implicat în activitate sexuală cu bărbații aproape douăzeci de ani stranii; nu am avut un gând heterosexual în viața mea, nu am cunoscut nicio altă identitate. Toți prietenii mei erau homosexuali, părinții mei îl iubeau pe fiul lor homosexual, surorile mele îl iubeau pe fratele lor homosexual, colegii mei de muncă îl iubeau pe noul lor grădinar homosexual. Ok, Dumnezeule, voi încerca să fac să dispară asta, deși îmi iubesc homosexualitatea și nu vreau în mod deosebit să mă despart de ea. Dar pare să fie o înțelegere bună ca să mă vindec de SIDA.

Deci trec câteva luni în care mă rog, învăț despre Dumnezeu, mă cuibăresc doar lângă Roger, dar fără sex. Vezi, Dumnezeule, am reușit două săptămâni – nu ești mândru de mine? Am scos complet sexul și pornografia din dieta mea. Mă apropiam de vindecare! Eram atât de plin de credință când am mers la primul test de sânge. Asta era; destinul meu urma să înceapă. M-am dus după rezultate, după ce ani de zile m-am bucurat de încărcătură virală zero și un număr ridicat de CD4. Mă așteptam ca acum să fie la fel. Medicul mi-a dat știrea șocantă că încărcătura virală era de aproape 100000. (Numărul de CD4 nu era încă prea îngrozitor, era în jur de 500.) Am fost devastat. Cedasem poftei chiar înainte să mi se ia sânge! Cu siguranță, Dumnezeu hotărâse să-mi refuze vindecarea până ce eram curățit de păcatul care mă dusese în acest necaz. Ia-mi acest păcat, Dumnezeule! Voi fi unul dintre acei călugări a căror viață nu este complicată de dorința sexuală, promit!

Aceasta, prietene, a continuat un an. În timp ce încărcătura virală a continuat să urce și numărul de CD4 să coboare, eu tot mă agățam de credința că voi fi vindecat.

În luna ianuarie a anului 2006, am dat peste site-ul Portland Fellowship și am avut imediat o licărire. Am simțit că Dumnezeu mă mișca. L-am întrebat pe Dumnezeu dacă dorința Lui pentru mine era să particip la Portland Fellowship. Dacă da, trebuia să facă să fie posibil pentru mine. A făcut-o și în luna mai mă mutasem deja de la Seattle la Portland. A fost șansa mea să încep ca bărbatul creștin al lui Dumnezeu, lipsit de sex, vindecat, care simțeam că trebuia să fiu. Urma să fiu vindecat de SIDA, fir-ar să fie! Dumnezeu o spune în Cuvântul Lui și, dacă este adevărat Cuvântul Lui, se va întâmpla!

M-am stabilit rapid în Portland, m-am implicat în Living Well, o misiune de suport pentru cei cu HIV/SIDA de la Portland Fellowship. Acest grup de bărbați mă înțelege și pot să mă exprim deschis cu privire la cum mă confrunt HIV/SIDA și, de asemenea, cu restul vieții. După un an și jumătate de rugăciune, Dumnezeu a simțit că eram probabil pregătit și pentru ce avea să se întâmple.

A fost nevoie de câteva luni de viață în Portland, înainte ca efortul să înceapă să mă învingă în cele din urmă. Locuind într-un alt oraș mare, departe de familie și prieteni, fiind celibatar de curând și trăind într-un oraș cu o mulțime de tentații, am început să simt nevoie de un bărbat în viața mea. Aveam nevoie de un iubit! De fapt am mers la câteva întâlniri cu diferiți bărbați, doar ca să devin foarte frustrat că nu puteam clădi o relație, o relație sexuală cu un bărbat, acum că Dumnezeu mă dusese prea departe ca să funcționeze. Ceea ce m-a făcut să mă simt foarte supărat și mânios. Am simțit că Dumnezeu nu mă va lăsa să am una din experiențele esențiale după care noi, ca oameni, tânjim și de care avem nevoie, o relație sexuală cu cineva pe care îl iubesc. Un #?@%* grozav! Sunt homosexual, corect? Nu este drept că nu mi se permite să țin în brațe și să fiu ținut în brațe, să sărut și să fiu sărutat, să ating și să fiu atins, să merg pe stradă ținând pe cineva de mână, să visez în timpul zilei la cineva, să-mi împărtășesc durerea, să am o relație sexuală cu… un bărbat pe care îl iubesc. În ce fel de nebunie intrasem? Mulțumesc mult, Dumnezeule, că m-ai dus atât de departe doar ca să pot trece prin viață singur, în timp ce alții se bucură de ceea ce este natural pentru ei! De ce este atât de greșit ce vreau eu? De ce am fost întotdeauna așa? Simt că am fost proiectat doar ca să mi se tăgăduiască dragostea. O să-mi fac, pur și simplu, bagajele, o să le încarc în mașină și o să mă mut înapoi cu Roger. Roger a avut dreptate. Nu pot supraviețui pe cont propriu. Sunt un băiețel care nu poate face față vieții.

Totuși, înainte de a-mi scoate geamantanul, Dumnezeu mi-a amintit ceva – de unde mă scosese. Trecutul meu părea grozav. Iubitul meu frumos, care era stânca mea, partener în viața mea, o mulțime de prieteni, o casă cu o priveliște minunată spre Lacul Washington și Munții Cascade, două pisici. Am uitat să menționez că sufeream, de asemenea, de tulburare de panică, de tulburare de anxietate, de alte tulburări psihologice, de probleme cu drogurile, de o depresie majoră și că am avut o încercare de sinucidere… și, o da, aveam SIDA! Trecusem prin pedeapsă, se pare, cu chimioterapia pentru sarcomul Kaposi și pancreatită, printre alte câteva lucruri. Nu trăiam, muream – dureros.

Chiar în acea primă zi de toamnă din anul 2004, Dumnezeu m-a ales… pe mine, care eram supărat pe El; pe mine, cel care aproape că L-a părăsit pentru un iubit; pe mine, care blestemam în mod cronic; pe mine, care nu știam mai întâi de El și de Isus; pe mine, cel care are nevoie cu disperare de o relație cu… Dumnezeu. Romani 9:15-16 spune: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Nu depinde de dorința sau de efortul omului, ci de îndurarea lui Dumnezeu. Uau! Am fost aleși de Dumnezeu și binecuvântați de îndurarea Lui. Îndurare față de bărbatul care chiar recent a țipat și a strigat la Dumnezeu: „Urăsc gluma asta numită viață! Ești un Dumnezeu crud! Cum ai putea să mă iubești dacă Tu m-ai creat?” Nu prin propriile mele eforturi? Deci Dumnezeu vrea să aibă o relație cu acest „homo”, cu acest gunoi, cu acest bărbat care se luptă sexual, care are SIDA?

Uau, Dumnezeu este minunat! Încă nu pot trece peste asta. Voi mai fi eu toate acete lucruri peste un an? Peste cinci ani? Nu știu, dar știu cu adevărat că Dumnezeu a început procesul de vindecare. Numai atât cât sunt eu gata și cât pot eu purta. Dureros, da! De fiecare dată când plâng din cauză că mă doare inima, simt că Dumnezeu distruge o bucățică de durere și o înlocuiește cu El. Deci presupun că voi mai plânge, voi mai striga și mă voi mai contrazice mult cu Dumnezeu.

În acest proces, El mă va trata de rănire, de neiertare, de durere de inimă, de singurătate. De ce? Fiindcă ne-a promis și, dacă este adevărat Cuvântul Lui, se va întâmpla. Dumnezeu chiar ne acceptă; din ce alt motiv și-ar învăța un Tată fiul? Îi învață pe fiii Lui cum să trăiască în bunătate, cunoaștere, autocontrol, perseverență, evlavie, dragoste frățească și iubire? Dumnezeu vine la noi, fiii răniți, cu betadină în mână! O să înțepe groaznic, dar cu timpul rănile noastre vor fi libere de infecție. Te iubesc, frate, și te rog să-mi trimiți curând vești despre tine!

Har și pace!

Jeff

De asemenea, am uitat să menționez…

Încă am SIDA. Mă va vindeca Dumnezeu? Nu știu, dar Dumnezeu m-a îndemnat să mă întorc la medicamentele mele, pe care am început iar să le iau cu aproape o lună în urmă. Încep să realizez că sănătatea este doar ceva pentru care trebuie să mă bazez pe Dumnezeu. Încep să învăț spaniola și privesc harta lumii cu anticipare. Voi muri de SIDA? Poate, dar Dumnezeu tot mă folosește și îmi dă  o viață aventuroasă. El este cu adevărat uimitor!

[God begins the healing process. Extras din The Fellowship Message, ianuarie 2007. Copyright © Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză vezi www.portlandfellowship.com.]

Povestea lui Mark

Mark descrie primii săi ani de viață și cum a devenit un tânăr foarte sexualizat. Totuși, Dumnezeu a intervenit, iar Mark ne face cunoscut cum a găsit suport în biserică.

Citindu-mi Biblia

Când, în cele din urmă, au ajuns să-L crucifice pe Isus, m-am supărat cu adevărat din cauza a ce I se întâmpla.

Evenimentele din viața Lui pe care le citisem până în momentul acela deveniseră atât de reale pentru mine, viața Lui era atât de uimitoare! Primele trei evanghelii prezentau o relatare atât de vie o vieții Sale – hrănirea a cinci mii de bărbați, minunile și evenimentele stranii și misterioase ale nașterii și vieții Sale – încât am fost prins de impactul pe care acest Om îl avea asupra celor din jurul Său. Dar Evanghelia după Ioan, o relatare intimă foarte puternică, scrisă de un om care Îl iubea în mod clar pe Isus și care petrecuse mult timp aproape de El, a fost cea care m-a adus aproape de prezența Omului Isus Cristos. Modul simplu în care povestește Ioan, având o profundă înțelegere a lui Isus și cunoscând cum era să te afli efectiv în aceeași încăpere cu El, îți taie răsuflarea. Relatarea este atât de personală și de antrenantă, încât am simțit că aproape puteam să întind mâna și să-L ating pe Isus.

Iar acum Îl crucificau. În timp ce drama deplină a acestei tragedii era în desfășurare, puteam să văd cu ochii minții un Bărbat cu piroane în mâini și picioare atârnând pe o cruce, într-o durere de nedescris, în timp ce mulțimea stătea în apropiere.

Biblia pe care o citeam era o Biblie Vestea Bună, pe care o cumpărasem dintr-un magazin la câteva săptămâni după ce începusem să frecventez biserica. Ca reporter la un ziar local, lucrasem la o poveste la un centru de suport pentru oamenii fără serviciu și am fost întrebat dacă aș vrea să merg la o biserică locală în următoarea duminică. Deși am spus imediat „nu”, oferta mi s-a făcut din nou și, crezând că jurnaliștii nu ar trebui să fie închiși față de nicio experiență, am acceptat.

Citind pentru prima dată relatările vieții lui Isus în evanghelii, a fost ca și cum citeam rapoarte din ziare despre viața lui Cristos; le-am citit așa cum aș citi relatarea unui corespondent despre un eveniment. Matei era fundalul istoric, Marcu titlurile, acțiunea și aventura din tabloide, iar Luca articolul lung, plin de detalii și explicații. Evanghelia după Ioan totuși a fost un interviu „detaliat și personal”, relatat în mare parte prin cuvintele lui Isus Însuși.

Pe lângă citirea Bibliei Vestea Bună (cea mai bine vândută versiune a Bibliei în lume astăzi, cu douăzeci și trei de milioane de exmplare vândute, conform site-ului Alianței Evanghelice), frecventam și biserica, o biserică baptistă carismatică plină de viață și în creștere, care se întâlnea în holul unei școli.

Primii ani

Acest tip de creștinism era foarte diferit de genul de creștinism de care am avut parte în copilărie. Fiind al treilea din patru fii, am fost creștinat ca romano-catolic când aveam o lună; mi se spune că preotul, înainte de a turna apă pe capul bebelușului, pune sare în gura copilului pentru a aduce curățire. Când am întrebat-o pe mama, ani de zile mai tâziu, de ce am fost creștinat, ea a spus: „Ca să se spele păcatul lui Adam.” Cum pot să confirme primii douăzeci și unu de ani din viața mea, sarea și apa nu au funcționat.

În copilărie am fost un băiețel afectuos, iubitor față de mama și adesea atent la nevoile altora. Plângeam cu ușurință la durerea și suferința altor oameni. Pe când cei doi frați ai mei (unul cu optsprezece luni mai mare decât mine, celălalt cu doar paisprezece luni mai mic) aveau o mulțime de prieteni, eu am preferat să citesc și să joc șah. Odată m-am dus la magazin și i-am cumpărat o felicitare fratelui meu mai mare de ziua lui de naștere, spre marele amuzament și spre lauda restului familiei; aveam șapte ani.

Deși păream mai sensibil emoțional decât ceilalți frați ai mei, eram și extrem de independent și hotărât și fericit să exprim asta. Ceea ce m-a adus în conflict cu cel mai mare frate al meu, un băiat intimidant, posac și egoist, cel puțin când eram mai mici, el fiind în mod clar preferatul părinților, îndeosebi al mamei. Avea resentimente din cauză că-și împărțea lumea cu trei frați mai mici și era violent și răzbunător față de oricine îl înfrunta cu curaj, adesea acela fiind eu. Părinții mei, tineri și imaturi, în timp ce îl favorizau pe întâiul lor născut, erau indiferenți la cererile mele de protecție față de acest frate mai mare plin de ură și agresiv, și erau adesea indiferenți față de mine. La urma urmei, mama vroia doi băieți și două fete; a avut doi băieți, apoi am venit eu.

Tatăl meu era un bărbat supărat, plin de resentimente, distant, chinuit de un bâlbâit pe care îl moștenise de la tatăl său, pe care l-a trecut în diferite grade fiecăruia dintre cei patru fii, în special celui mai mare. Familia noastră era pentru mine un loc destul de violent, tata fiind gata să arunce injurii oricăruia dintre cei patru fii, ca o pedeapsă adesea mult mai mare decât greșeala, având un frate mai mare agresiv, care nu putea fi controlat, și o mamă nesatisfăcută și neîmplinită. Acest mediu a dat naștere unor experiențe care m-au brutalizat.

Apare o luptă

În acest cadru a început să apară, deși încet, o altă problemă. De la o vârstă fragedă îmi amintesc cum apăreau în mine sentimente emoționale puternice când mă aflam în preajma anumitor oameni. Am o amintire cu un băiat mai mare, înalt, atletic și încrezător în sine, pe care îl găseam, în mod curios, „atrăgător”. Când timpul nostru de joacă trebuia să ia sfârșit, sentimentele mele de dezamăgire pot fi mai bine descrise ca o devastare totală; aveam aproximativ opt ani.

Când am crescut mai mare, s-a dezvoltat în mine o dependență emoțională foarte puternică, căutând să-mi găsesc identitatea și împlinirea în oamenii din jurul meu, cel mai adesea în băieți mai mari. În timp ce băieții de vârsta mea aveau prietenii, aceasta părea să fie ceva de care eu eram incapabil. „Prieteniile” mele durau un timp foarte scurt. Nevoia mea pentru o legătură emoțională profundă era foarte reală – iar sentimentele mele deveneau mai intense cu cât creșteam. Nu mi-a fost de ajutor că nu aveam surori, că mergeam la o școală numai pentru băieți și că petreceam timp într-un mediu exclusiv masculin la o trupă locală de cercetași.

Deci este de mirare că un adolescent sensibil, cu o minte independentă, cu nevoi emoționale și oarecum brutalizat descoperă că a deveni o ființă „sexuală” în adolescență este o experiență tulburătoare? Când atât de mulți dintre prietenii mei de la școală vorbeau despre prietene, o realitate îngrozitoare plana asupra mea ca o umbră – mă luptam cu sentimente homosexuale puternice și intense, care erau debilitante și se aflau foarte mult în afara abilității mele de a le controla.

Experiențele sexuale

Când eram la cercetași, plecam deseori în tabere, iar grupurile de băieți stăteau împreună peste noapte. În acel timp ne angajam în ceea ce, pentru mulți dintre ei, era doar puțină „nebunie adolescentină”. Dar acele experiențe au dobândit o semnificație mult mai importantă pentru mine și au avut drept rezultat că, pe când aveam cam treisprezece ani, eram deja un adolescent foarte sexualizat și foarte dependent emoțional.

Și astfel au urmat pentru mine o serie de experiențe sexuale în primii ani ai adolescenței, fiecare dându-mi o dorință mai mare pentru mai mult, fiecare experiență promițând mult și nedându-mi nimic, conducându-mă la următoarea experiență și apoi la încă una. Am avut o relație cu un tip cu vreo patru ani mai mare decât mine și, pentru o perioadă de câțiva ani, până ce am avut aproximativ șaisprezece ani, am făcut sex cu el la fiecare trei sau patru luni.

Când slujba l-a făcut să plece, am rămas simțindu-mă singur, izolat și chiar într-o nevoie emoțională și sexuală mai mare decât înainte, pe atunci eu având deja o obsesie serioasă cu autosatisfacerea. Se părea că nevoia mea de a fi iubit de un bărbat era insațiabilă. Dorul meu pentru aceasta era uneori atât de puternic, încât tot ce puteam face era să mă așez pe un scaun și să mă îmbrățișez singur. Și mai multe experiențe sexuale când aveam șaisprezece și șaptesprezece ani, cu băieți de aceeași vârstă, doar au amplificat problema. Pe vremea când aveam optsprezece ani riscam să merg la un bar homosexual în Liverpool (și am fost abordat odată de doi bărbați care erau, în mod clar, ofițeri de poliție în civil), căutând pe cineva care eram convins că se găsea acolo și care avea să-mi facă viața completă. Întorcându-mă apoi singur pe jos acasă de la club, simțeam, de asemenea, durere și goliciune. Toate acestea s-au întâmplat fără ca părinții să știe cu adevărat.

Am părăsit școala la șaisprezece ani, mi-am luat o slujbă ca funcționar la o firmă de construcții și m-am dus la seral două seri pe săptămână ca să obțin nivelele A de care aveam nevoie ca să intru la un curs de jurnalism. Până și la cursul de jurnalism căutam localuri homosexuale în oraș și mă aventuram să intru în ele. În vacanță în Europa cu un prieten „hetero” de la școală, m-am aventurat în cartirerul roșu din Amsterdam și am căutat sex cu necunoscuți în câteva baruri homosexuale, încercând cu disperare să fiu agățat. Chiar și odată ce am obținut slujba de jurnalist, departe acum (din fericire) de familie și de Liverpool, mă aventuram să-mi părăsesc patul ca să merg la un local homosexual din zonă, odată fiind agățat de doi bărbați tineri, care m-au dus la casa pe care o împărțeau în Slough.

Găsind ajutor în biserică

Și astfel, când a venit invitația de a merge la biserică, în realitate eram gata pentru orice m-ar fi putut ajuta. Cântecele, predicarea, oamenii aparent prietenoși, totul a fost grozav. Dar când L-am întâlnit pe Omul Isus Cristos, un bărbat dur care vorbea cu atâta ușurință despre dragoste, care a murit pe cruce, m-am îndrăgostit rapid de El. Îmi amintesc lacrimile care mi se rostogolau pe față când s-au dus să-I caute trupul, iar El nu era acolo – revenise la viață. Atunci, stând pe pat și citindu-mi Biblia Vestea Bună, I-am spus simplu lui Isus că aș face orice pentru El, L-aș urma și aș renunța la orice doar ca să fiu cu El.

După doi ani în biserică am realizat că aveam nevoie de ajutor ca să trăiesc viața creștină în curăție. Într-o noapte dormeam în pat și am simțit un bărbat stând peste mine; m-am silit să mă trezesc și să mă lupt cu el, ca să realizez, odată ce am fost complet treaz, că nu era nimeni acolo. Faptul că am devenit creștin nu a însemnat că ispitele sexuale au dispărut – iar acum avea loc o luptă spirituală.

Deci, într-o duminică dimineața am găsit un bărbat din biserică care știam că se ocupa de consiliere și i-am spus despre mine. A încercat să mă înțeleagă cât de bine a putut și mi-a spus că ne vom întâlni pentru „consiliere prin rugăciune”. Prima sesiune a presupus ca eu să numesc înaintea lui Dumnezeu fiecare băiat sau bărbat cu care am făcut sex și să-I cer lui Dumnezeu să mă ierte; de fiecare dată când am făcut-o, trupul mi s-a zguduit violent, ca și cum o mare greutate se ridica de peste mine. A fost începutul unui lung proces de vindecare, care continuă și astăzi.

Concluzii

Acum, la doisprezece ani după ce am devenit creștin, pot să văd tot ce a făcut Dumnezeu în viața mea. Pentru mine aceasta a inclus căsătoria (ceea ce este o poveste în sine); frumoasa mea soție și cu mine avem trei copii minunați. Acum conduc un grup de suport în Londra, care face parte din True Freedom Trust, o misiune creștină pentru cei cu lupte homosexuale. Am descoperit că există alți câțiva oameni în biserica mea care duc aceleași lupte. Urmăresc dezbaterea din Biserică despre homosexualitate și, mai recent, m-am trezit împărtășind propria-mi călătorie și propriile-mi experiențe cu liderii bisericii, aceeași biserică prin care am devenit creștin. Reacțiile au fost amestecate, unele încurajatoare, unele nu; unii au ascultat și încearcă să înțeleagă, unii recunosc deschis că nu au toate răspunsurile.

Pentru mine luptele continuă, deși sunt mai puternic și mai capabil să le fac față decât eram în trecut. Caut să răspund la chemarea lui Dumnezeu pentru viața mea, de a nu împlini dorințele naturii mele păcătoase și de a sacrifica acele dorințe pe altarul ascultării de voia Lui, voia Lui cea pură, perfectă și iubitoare. El este cu adevărat un Tată iubitor, care nu vrea nimic altceva decât ce este mai bun pentru copiii Lui și care ne instruiește în moduri care ne conduc la viață. El este un Dumnezeu gelos care ne vrea pentru El.

Pentru viitor? Nu aș începe să-mi compar neliniștea vieții de acum cu ceea ce îmi stă înainte: chiar nu există termen de comparație. Va veni o zi când dorul se va fi dus și mă voi odihni în sfârșit în Dumnezeu. Atunci totul se va fi terminat, lupta va fi câștigată și totul va fi cucerit; atunci în sfârșit Îl voi întâlni față în față pe Omul pe care L-am întâlnit în Biblia mea Vestea Bună – Omul Isus Cristos.

[Mark’s story. Copyright © True Freedom Trust. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză vezi www. truefreedomtrust.co.uk.]

Adelin

Mă numesc Adelin, am patruzeci și opt de ani, sunt căsătorit, am copii şi am fost ademenit de păcatul homosexualităţii, dar am plătit foarte scump acest păcat teribil în viaţa mea. În prezent mă bucur de biruinţa pe care mi-o dă Dumnezeu asupra păcatului şi experimentez bucuria trăirii cu El în viaţa mea.

M-am născut într-o familie creştină evanghelică, am fost ultimul băiat într-o casă cu cinci copii, două surori şi doi fraţi mai mari decât mine. Am avut părinţi grijulii, care ne-au asigurat un trai fericit, am fost învăţaţi de mici să ascultăm de Dumnezeu, am ştiut întotdeauna la ce se aşteaptă părinţii de la noi şi cum putem fi plăcuţi în ochii lui Dumnezeu.

Pe când aveam vârsta de opt ani, un bărbat matur de vârsta tatălui meu s-a găsit aşa, din senin, să-mi facă cunoştinţă cu înzestrarea lui sexuală, să mă îmbrăţişeze şi să mimeze cu mine actul sexual. Omul era considerat o persoană credincioasă, onestă şi predica Evanghelia când venea în biserica noastră. Am fost foarte nedumerit în momentul acela, n-a fost nimic interesant sau plăcut pentru mine, dar nu am avut o reacţie de respingere. Mai târziu, scena s-a repetat de câteva ori. Am început să simt aşa, un mister în asta, am devenit foarte curios, m-a întrebat dacă şi bunicul meu se joacă aşa cu mine, i-am spus că nu… şi ajunsesem să zic în sinea mea: „Ce bunic rău am!”

Atunci am început să simt o anumită vinovaţie şi am vrut să le spun fraţilor mei, dar pentru că erau cu mult mai mari decât mine, nu am putut să le zic nimic, şi nici tatălui meu nu i-am zis, mă gândeam că dacă e ceva foarte rău în asta nu sunt eu vinovat, ci omul acela, pentru că el ştie mai bine ce face. Începusem să găsesc plăcere în asta şi nu mai eram aşa inocent cum îmi sugera Diavolul, că sunt un copil şi trebuie să învăţ lucrurile astea de la cei care au experienţă.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu omul acela, nu l-am mai văzut, dar a început să-mi lipsească. Mă gândeam la un alt bărbat aşa matur, ca el, cu care aş putea fi prieten şi pe care să-l pot explora! Am visat ani de-a rândul la un vecin care nu avea copii, cu care jucam fotbal şi care era foarte prietenos. Deşi nu eram deloc timid, nu am avut curajul să întreprind vreodată ceva, pentru că îmi era frică să nu afle tatăl meu. Pentru băieţii de vârsta mea nu aveam nicio atracţie, la acea vreme voiam să am parte de prietenia unui om matur, cu care să pot discuta orice şi, probabil, să-l pot folosi şi ca pe o jucărie când vreau eu.

Anii au trecut, am uitat de acele lucruri, am fost un copil şi un tânăr normal, m-am instruit pentru muncă şi viaţă, aşa cum se făcea atunci. Ca tânăr în biserică, m-am hotărât pentru Dumnezeu, m-am botezat, eram în largul meu, mă simţeam bine în biserică, am fost activ la tineret şi la cor. Mai târziu m-am împrietenit cu o tânără minunată din biserica mea, cu care m-am şi casătorit, au venit copiii şi am fost binecuvântat de Dumnezeu pe toate planurile.

În mintea mea, am păstrat acolo, într-un colţişor acele amintiri la care mai apelam din când în când. Mă gândeam uneori ce drăguţ a fost acel om cu mine, că a vrut să mă facă să simt altfel de fericire, altădată eram furios şi ziceam ce bine ar fi fost să nu-l fi cunoscut. Duhul lui Dumnezeu mă cerceta, ştiam că acele lucruri nu trebuiau să se întâmple şi mă simţeam vinovat pentru că am început să cred că nu e un lucru chiar aşa de condamnat la cei care fac asta, atât timp cât nu deranjează cu nimic pe cei care cred altfel. Ştiam că este păcat şi că mă poate despărţi de Dumnezeu, dar am zis că nu păcătuiesc cu trupul meu şi pot avea şi eu nişte fantezii doar în mintea mea.

Când am început să am acces la informaţii pe internet, am zis că acum văd eu cum stau lucrurile în domeniul acesta şi o să ştiu cum să mă raportez la asta. Ştiam că părerea celor din biserică e la fel cu Biblia şi nu mai aveam nevoie de alte asigurări, care nu erau pe placul meu. Am intrat pe forumuri, am întrebat pe oameni de ce au ales să facă asta, dacă sunt împliniţi şi fericiţi… şi încet, încet „am găsit de buni pe cei ce fac aceste lucruri.” Am început să zic că sunt şi eu bisexual şi că am nevoie să-mi împlinesc această latură a vieţii mele.

Apoi a urmat cea mai tristă perioadă a vieţii mele, am început să „mă cultiv pe site-uri pornografice”, să am tendinţe homosexuale, îmi lipsea curajul să mă arunc în lumea homosexuală, dar cu mintea mea eram deja acolo. După ce am vorbit aproape un an de zile prin e-mail cu un bărbat, până la urmă ne-am întâlnit, dar a fost o dezamagire totală pentru mine. Chiar dacă a fost o fericire de moment, ce a urmat după m-a făcut să zic că nu merita.

Am devenit nesigur pe mine, lăsam toate lucrurile să meargă de la sine şi mergeau prost, nu mai eram în stare să iau decizii la serviciu. Parcă nu mai puteam să mă uit în ochii oamenilor, să zâmbesc, persoane cu care până atunci mă tutuiam au început să vorbească cu mine cu dumneavoastră. Fară să vreau, am creat în jurul meu bariere de netrecut pentru toate cunoştintele mele. Nu mai zic de remuşcări, îmi vedeam viitorul fără Dumnezeu şi era groaznic.

Curând m-am obişnuit cu noul meu statut, ştiam că este rău, dar numai acolo îmi stăteau gândurile. Dacă la început Diavolul îmi spunea că am dreptul să experimentez şi eu ceva să văd cum e şi, dacă nu-i bine, pot să-I cer lui Dumnezeu să mă ierte, acum îmi spunea că, la ce-am făcut eu, nu mai pot să-I pretind lui Dumnezeu iertarea.

Nu a mai trecut mult timp şi am început să zic că nu am fost foarte compatibil cu bărbatul cu care m-am întâlnit şi că trebuie să caut pe altcineva. M-am întâlnit cu încă unul şi nu a fost nici pe departe fericirea la care visam eu.

Am trăit în starea aceasta, am continuat să frecventez biserica şi am cărat în spinare povara pe care Cel Rău mi-a pus-o şi cu care eu am fost de acord. În acea perioadă am fost un om trist şi nefericit. Din seara când am stabilit prima întâlnire cu acel bărbat, am simţit că am căzut într-un hău, că Dumnezeu nu mai era cu mine, că I-am întors spatele.

Dar Dumnezeu S-a îndurat de familia mea, şi soţia mea s-a îngrijit de lucrurile spirituale pentru copiii mei. Eu eram tot timpul amărât, descurajat şi ofuscat, dar îi ziceam soţiei că e din cauza serviciului.

Am fost cercetat de Dumnezeu tot timpul, El a avut răbdare cu mine şi nu a îngăduit să ramân în starea aceea nenorocită. Într-o seară am auzit la un program de evanghelizare într-o biserică strofa unui cântec: „Nu schimba iubirea sfântă pe-un fior/Nu-ţi închide veşnicia pentr-un dor/Nu schimba zâmbetul mamei în al lacrimei suspin/ Nu trăda onoarea Mielului Divin!”

Atunci am zis: „Doamne, ăsta sunt eu, m-am îndepărtat de lucrurile care au adus bucurie, împlinire şi fericire în viaţa mea, am ajuns să mă hrănesc cu mizeriile din lumea asta, să fiu necredincios soţiei mele, să-mi orientez singur viaţa spre iad, să-L trădez pe Cel care Și-a dat viaţa pentru mine!” Am plâns, m-am rugat Domnului şi am cerut iertare şi izbăvire din acest păcat.

Am mărturisit soţiei mele starea în care mă găseam şi că m-am hotărât să pun capăt comportamentului meu, am rugat-o să mă ierte. Ce-a urmat nu a fost deloc uşor pentru ea, aşa cum mă aşteptam eu. Ştiam că are o inimă mare şi iertătoare şi credeam că o să se bucure că m-am schimbat, pentru că îi spusesem cu mult timp înainte că mă confrunt cu mici probleme, dar nu a ştiut niciodată adevărul. A fost foarte furioasă, dezamăgită, a plâns foarte mult. Atunci am realizat cât de mult am rănit-o şi că problema mea a fost foarte gravă. După o săptamână mi-a spus că m-a iertat şi am avut un nou început, bazat pe încredere şi dăruire în relaţia noastră. Dumnezeu mi-a dăruit din nou dragoste şi dorinţă sexuală pentru soţia mea. Povestea cu bisexualitatea e doar o poveste, acum nu pot să-i cred pe cei care răspândesc asta.

În acea perioadă mi-am adus aminte că atunci când căutam pe site-uri cu anunţuri gay am văzut de câteva ori reclamă la Contra Curentului. Bănuiam la ce se referă, dar nu am intrat, ca să nu aud altceva decât ce-mi plăcea mie atunci. Eram arogant, credeam că eu ştiu cel mai bine ce se întâmplă cu mine şi credeam că suntem acuzaţi pe-acolo, fără să ni se dea vreo şansă. Dacă aş fi citit atunci mărturia cuiva care a trecut prin asta, poate mi-aş fi dat seama unde se ajunge, fară să mai experimentez eu încă o dată.

Am citit şi citesc cu durere astfel de mărturii, mă regăsesc în fiecare dintre ele şi mă rog la Dumnezeu să-i ajute pe toţi aceia care au astfel de probleme. Vreau să mulţumesc aici celor de la site-ul Contra Curentului, care se implică în aceste probleme, pentru că vor să ne asculte, le pasă de noi. Eu cred că Dumnezeu mai are de oferit multe lucruri prin ei, prin materialele pe care le publică. Eu am primit multe clarificări şi încurajări pentru a fi biruitor cu acest păcat.

N-aş putea spune că în prezent nu mă mai confrunt cu ispita aceasta, dar mi-am încredinţat viaţa în mâna lui Dumnezeu şi mă împotrivesc prin puterea pe care El mi-o dă. Acum ştiu că pot fi ispitit, dar păcatul intervine atunci când dau curs ispitelor. Am bătut mult pasul pe loc, fiind amăgit de Satan, care îmi trecea ceva prin minte şi pe urmă îmi spunea că nu pot să mai aparţin lui Dumnezeu dacă am astfel de gânduri. E adevărat că nu trebuie să-mi las mintea să cugete lucruri nelegiuite, dar dacă sunt ademenit printr-o privire pe stradă, pot să întorc capul în cealaltă parte şi să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute.

Lucrurile rele care au apărut în viaţa mea au avut un început. Eram leneş în citirea Cuvântului şi la rugăciune, până am ajuns să fiu complet formal, eram foarte prins cu serviciul şi cu standardele lumii moderne. Cu toate acestea, Dumnezeu nu m-a pedepsit, afectându-mi sănătatea sau prin altă suferinţă, ca să mă trezească, ci am fost zdrobit în sufletul meu, când am văzut cât de mizerabil pot să ajung din cauza păcatului meu, să mă îndepărtez de Dumnezeu şi să devin un străin pentru cei din jurul meu.

Acum am reînvăţat că dorinţele soţiei mele ţin de ocrotirea şi afecţiunea mea, iar copiii au nevoie de toată atenţia, de grija mea şi de exemplul bun pe care trebuie să-l dau. Nu-mi mai permit să stau la taifas cu oameni care m-ar putea atrage în păcat şi mă pregătesc în rugăciune şi în citirea Cuvântului, ca să pot înfrunta „săgeţile arzătoare ale Celui Rău” (Efeseni 6:16).

Dacă aveţi atracţii homosexuale şi nu aveţi putere să scăpaţi de ele, trebuie să ştiţi că „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” (Filipeni 2:13)

Nu-l lasaţi pe Diavolul să se folosească de capacităţile voastre, de inteligenţa voastră, pentru că el vrea să vă distrugă, dar Dumnezeu are planuri bune pentru voi: „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” (Ieremia 29:11)

Rugaţi-L pe Dumnezeu să intervină în viaţa voastră, punându-vă toată încrederea în El: „Nu te teme, căci Eu sunt cu Tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta mea biruitoare.” (Isaia 41:10)

În Dumnezeu găsiţi adevărata dragoste, împlinire şi fericire. Să nu vă fie frică să lăsaţi în urma voastră „prietenia cu lumea”, care „este vrăjmăşie cu Dumnezeu” (Iacov 4:4), şi aici este vorba de păcatele pe care le face lumea.

„Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:16-17)

Mă rog ca Dumnezeu să ne ajute pe toţi să cerem de la El iertarea pentru orice păcat şi să trăim în curăţie şi în ascultare faţă de El. Doamne, ajută-ne!

Copyright © 2016 ContraCurentului.com

1 2 3 51